Frescos del Papa, Bush, Gorbaciov y Ceausescu en las iglesias rumanas
L-am felicitat pe Lucian Dobrater pentru articolul său Papa, Bush şi Gorbaciov, pictaţi în Biserica înfrăţirii din Petreşti (Jurnalul naţional, 16 iunie, 2010), deloc supărat că a descoperit această pornografie politică mult după ce am tratat-o eu, în 2002, în spaniolă, având acelaşi titlul – Frescos del Papa Bush y Gorbaciov en una iglesia rumana -, publicându-l pe Internet, ventanadedarie.blogspot.com, cu o lună înaintea sa.
L-am felicitat şi-l felicit şi acum, pentru a doua oară. Nu pentru conţinutul în sine al articolului, ci pentru că l-a scris. Conţinutul este o temă aparte, aparţinându-i, în măsură egală, atât domniei sale, cât şi preotului Alexandru Coman, „slujitor de 26 de ani în Petreşti, ctitorul incredibilului locaş.” Domnia sa habar nu are de patristica ortodoxiei noastre – asta nu-i o vină, ci o lipsă de cunoaştere scuzabilă -, în vreme ce părintele paroh era obligat să ştie, şi chiar ştie. Ştie mult, din toate, dar numai din auzite; după ureche şi după multa sa prostie în interpretarea şi aplicarea practică a ceea ce ştie.
Ne aflăm – să nu ocolim adevărul – în faţa unei batjocuri fără pereche; o paranoie cu pretenţii de străluminare, ceva nemaipomenit. Absolut altceva decât am avut prin minunea de la Maglavid, trăită sincer de preacucernicul Petrache Lupu.
Că pentru domnul Dobrater pridvorul bisericii e un fel de marchiză care te apără de vreme rea, pronaosul un hol, ca de cinema de cartier, iar erminia „felul în care se aranjează scaunele în biserici”, nu-i un păcat, ţinând de necunoaştere. Dar dacă preotul paroh Alexandru Coman e convins că a săvârşit un miracol sfânt, confundând pereţii bisericii cu un grătar pentru mici, e un mare păcat. Un sacrilegiu.
Sunt nevoit, de aceea, să-l felicit a treia oară pe Lucian Dobrater şi să-i mulţumesc chiar şi pentru conţinutul articolului său. Nebănuindu-l nici o clipă că s-a lăsat înşelat, rugat sau stimulat (se poate şi asta) de unii din preaînalţii noştri ierarhi, căzuţi în greşeală cu voie sau fără de voie, şi încercând să fie scoşi din culpă. Pentru că, citit cu atenţie, articolul e o pledoarie pentru cultivarea imbecilităţi făptuită de părintele Coman care, odată stăpân pe biserica din Petreştii de Alba, a transformat-o într-o galerie a prostiei personale, apropiată păgânismului.
Că preaînalţii n-ar fi ştiut nimic despre această poveste urâtă şi s-ar fi trezit abia acum din somn, ca Iacob la Harat, în drum spre Mesopotamia, nu pot să cred. Pentru că acum, înfricoşaţi, îşi apără greşalele cu o dezinvoltură peste care nu pot să trec.
Nu vroiam să revin asupra cazului. Dar nu pot să n-o fac, pentru că sunt multe de văzut, discutat, cântărit şi, cât se mai poate, de îndreptat. Nu se mai poate îndrepta nimic, încep de aici, în ceea ce priveşte clădirea, „albă în exterior, ca o catedrală occidentală.... de o frumuseţe aparte, cu doua etaje, cu încălzire centrală subterană.”
Nu înseamnă, fireşte, că dacă-i albă e catedrală, nici că, având două etaje – poate şi ascensor - e o frumuseţe aparte, cu încălzire subterană. Cuvintele sunt aranjate prost, dar nu mă deranjează. Mă deranjează construcţia. O concepţie arhitectonică ostentativă, lipsită de obligatoriul respect al arhitecturii religioase de la noi. Nu seamănă cu nici una din bisericile din România. Şi am căutat mult, în amintire, în bibliotecă şi în albumele electronice. Aduce puţin cu catedrala din Oradea, ceva mai mult cu cea din Sumaleu şi, vag de tot, cu biserica Sfântul Dimitrie, din Vidra sau cu biserica Acoperământul Maicii Domnului, din Titan-Bucureşti.
Dar, alături de multe alte unicate, e un unicat. Unicat prin cele două turle mari din faţă, amintind fesul turcesc şi clopurile ultimelor palate ale ţiganilor. Unicat prin cele cinci ferestre mari, din faţadă, care trebuiau deschise, exact în partea opusă, adică la răsărit (dacă răsăritul se mai află unde-i locul lui), să aducă lumină pentru meditaţie în interior. Unicat prin cele două scări laterale care urcă la întâlnire cu cea principală, anulându-i din suveranitate. Unicat, chiar unicat, prin balconul de la etajul superior, dispus pe o treime din toată faţada. Ce destinaţie se va fi gândit părintele Coman să-i dea, nu pot să ştiu. Dacă e vorba de amvon, trebuia să se afle pe peretele de la miazănoapte şi să aibă formă rotundă sau hexagonală. Aşa cum a fost aşezat, semănă foarte mult cu balconul de la C.C., unde a apărut pentru ultima dată Ceauşescu.
Nu, construcţia nu mai poate fi îndreptată. Dar BOR-ul, dacă nu-i alt C.C., are datoria să cureţe, să spele şi să purifice sfântul lăcaş, restituindu-l credincioşilor fără blasfemia şi pornografia politică de acum, fără galimatiile preotului Coman şi fără traficul de influenţă al aceluiaşi, capabil să umple pereţii bisericii cu figuri neavenite. Pretinsele portrete unicat şi, în cele din urmă icoane unicat. Dintre cele şaptesprezece (17) – dacă am numărat bine – numai şapte (7), incluzând şi filosofii, sunt îndreptăţite la această cinste. Ceea ce nu înseamnă că celelalte nu ar fi fost, ori nu sunt persoane demne de toată cinstirea. Sunt, dar puse alături, nu se înţeleg. Ce să caute într-o biserică din România, unul lângă altul, Papa, Bush şi Gorbaciov, această treime pasageră, artificială şi, mai ales, falsă? Că ar fi distrus comunismul? Păi, de ce să-l distrugă? Dacă distrugi ceva, trebuie să pui altceva în loc. Şi ce-au pus, rogu-vă frumos?
Şi-a dorit Papa Ioan al II-lea acest lucru? Nu, de trei ori nu. Luaţi, citiţi şi cântăriţi ultimele sale texte, profunde şi limpezi, chiar şi primele poeme, şi veţi descoperi cu uluială că regreta multe lucruri făcut sub comunism şi le-ar fi dorit salvate. Că Bush şi-a dorit acest lucru? Da, şi e logic, acesta era scopul şi destinul său politic. Şi la fel Gorbaciov? De unde ştim noi? Ce are în comun cucernicia imperialistă a lui Bush cu perestroika lui Gorbaciov? Ceva ca o navă cosmică a democraţiei prăbuşită într-o lume de somnambuli. Că datorită celor trei, împreună, am fost primiţi în NATO? Ce să căutăm noi în NATO, când, în realitate, această aprigă poliţie internaţională intrase mai de mult în România? Să facem turism militar – cu bani scumpi – în Irak şi Afganistan şi să avem de unde ne aduce morţii acasă? Că Ion Iliescu şi-a dorit acest lucru? E răspunderea sa. Că acelaşi lucru l-a dorit şi Emil Constantinescu? Fireşte, pentru a-şi îmbogăţi biografia politică, acesta era în stare să deschidă uşa până şi ultimei capre.
Nu, definitiv nu. Acest fără de iertare păcat al părintelui Coman trebuie şters de acolo, acoperit cu o scenă din Sfânta Scriptură. Cu, să zicem, David şi Goliat. Sau, mai bine, cu Plecarea îngerului. Aşa cum le-a văzut Gustave Doré şi nu cum i-a zugrăvit Nicolae Govoreanu pe cei trei „mari bărbaţi”, trudind şase ani că să proiecteze, unul peste altul, un teanc de diapozitive. Fiindcă aşa se fac portretele astăzi, nu se mai fac din trăire şi memorie, nici cu modelul în faţă, ci cu aparatul de fotografiat.
Rămânând mai departe tot la „sfinţi”, alăturarea de personalităţi ortodoxe creştine, luterane, evanghelice, calviniste, etc, etc, e un demers împotriva istoriei, culturii, religiei şi bunului simţ. Nu mă refer la Coşbuc, Blaga şi Goga. O profanare a spiritului lor, din clipa în care biserica, prin preotul paroh, şi-i asimilează sieşi. Exact cum Vasile Militaru şi alţii au fost asimilaţi credinţei lor de nişte, cel puţin, besmetici.
Aparte subiectul acesta, aş dori să-mi spună preotul din Petreşti dacă a văzut cumva, cândva, undeva, o înaltă faţă a religiei noastre cinstită prin zugrăvirea ei pe pereţii unui templu catolic, evanghelic ori luteran. Se află undeva mitropolitul Dosoftei (1624-1693), autorul Psaltirei în versuri, lângă un mitropolit al acestor culte? Ştie părintele Alexandru Coman unde stau, zugrăviţi unul lângă altul, Luther (1483-1546), Calvin ( 1509- 1564) si Nicolaus Olahus ( 1493-1536) ? Toţi trei cu merite uriaşe pentru clădirea religiilor. Umanistul Olahus, din Sibiu, prieten cu Erasmus şi cu un merit în plus, cel care i-a fost recunoscut fiind numit arhiepiscop şi mitropolit primat al Ungariei. Aceasta, în timp ce, la Geneva, în 1553, Miguel Servet, teolog şi medic – el descoperă circulaţia mică a sângelui - era condamnat la ardere pe rug de însuşi Calvin.
Nu eu trebuie să-i spun astfel de lucruri părintelui Coman. Nu eu trebuie să-i vorbesc de umanistul sas Ian Honterus (1498-1549), întemeietorul celui dintâi gimnaziu adevărat din Braşov şi fondator al unei tipografii, unde tipăreşte 37 de cărţi în câţiva ani.
Saşii, ungurii şi românii din Transilvania s-au înţeles bine între ei. Altfel n-ar fi dăinuit, sute de ani, în aceleaşi locuri. Până la credinţă, mai ales după apariţia tiparului, când prin răspândirea de carte (vicarii calvini) s-a încercat, fără multe izbânzi, atragerea românilor la religia lor. Acum, punându-le portretele pe acelaşi perete, nu înseamnă că-i împăcăm – nu erau supăraţi -, nici că-i înfrăţim. Nefericit şi nepotrivit verb, pe care părintele Coman l-a pus– e drept, fără Majusculă -, în numele templului, ca şi când ar fi spaţiul înfrăţirii între popoare...
Nu am intrat niciodată, şi nici nu mă gândesc să intru, în biserica de la Petreşti. Nu ştiu cum arată în întregul să interior. Nu-i cunosc cerul, catapeteasma, adică iconostasul şi uşile împărăteşti, nici altarul, nici masa pe care preotul îşi rânduieşte slujba, cărţile, acatistele, pomelnicele, anafura şi sfintele daruri. Nici celelalte picturi obligatorii, cele care transcriu fără cuvinte scene din Biblie; să fie citite şi de către cei care nu cunosc alfabetul. Întâiele noastre cărţi în limba română...
Nici nu ţin să le aflu. Îmi prisosesc datele pe care, în necunoaşterea sa, le-a transcris Lucian Dobrater. Până şi preţul, în dolari, al fiecărui metru pătrat construit.
Că Petreştii de Alba ar avea numai 500 de credincioşi ortodocşi, din totalul locuitorilor, îl cred, dar nu-mi place. Că dintre aceştia, peste 200 şi-au „achiziţionat” un scaun din strană şi s-au iscălit pe el „pentru tot restul vieţii”, îmi place, dar nu-l cred. Ar însemna că interiorul ar fi cât un teren de tenis, cu vestiare şi toate celelalte anexe.
Mi-i închipui pe credincioşi aşezaţi în jilţurile lor, ascultând slujba şi privind picturile. Mai ales Naşterea Domnului, „modificată într-un mod cât se poate de original”. De fapt, nu numai modificată, ci şi strămutată, adusă de la Betleem aici, la Petreştii de Alba, cu totul, inclusiv „ieslea revelatoare”. Mai puţin cei trei magi, trimişi „în fundul Caldeei sau la Ecbatana”. Pentru că minunea se poate petrece şi fără ei, întreitele daruri – adică aurul, tămâia şi smirna – fiind aduse – Doamne, Dumnezeule!- de cei trei mari domnitori români – Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Brâncoveanu -, însoţiţi de ciobanii din Mărginimea Sibiului...O batjocură întreită – a Naşterii, a Magilor şi a domnitorilor români. Dincolo de caricatura aceasta, nu cred că s-ar putea să se mai petreacă vreodată o astfel de minune. Nici în cer şi nici pe pământ.
Ar mai avea vreun rost, după acest Vicleím, să-i vorbesc eu părintelui Coman despre Naşterea Domnului şi despre transsubstanţialitate, aşa cum am învăţat-o de la Nicolae Milescu (Enchiridion sive stela Orientalis...) şi a aflat-o şi Occidentul?
Ies, fără să fi intrat, privesc odată edificiul şi citesc împreună Lucian Dobrater: „...Aici se află biserica lui Dumnezeu, aici este poarta cerului”(Facere -28,17)
Nu cred în ruptul capului că părintele Coman a „compus” inscripţia aceasta care tronează pe frontispiciu, cu litere de aur. Cred că altcineva, poate chiar Diavolul în persoană, când domnia sa era plecat la oi, ori la strânsul fânului, a venit şi a modificat-o după chipul şi asemănarea sa. Şi, absolut sinceri, trebuie să recunoaştem că a ştiut ce şi cât trebuie modificat. În drum spre Mesopotamia – ne spune Biblia - Iacob, fiul cel mic al lui Isac si Rebecăi, s-a oprit la Haran, a adormit, a visat şi când s-a trezit, ar fi spus: „Domnul e cu adevărat în locul acesta, iar eu nu am ştiut.” Şi, mai departe: „Şi spăimântându-se, Iacob a zis: „Cât de înfricoşetor este locul acesta ! Şi, mai apoi, în traducerea lui Gala Galaction, patriarhul literelor noastre: „Aceasta nu e alta fără numai casa [Betel] lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului.”
Oricât ar părea de neimportant, casa lui Dumnezeu (sau a Domnului) nu-i tot una cu biserica lui Dumnezeu. Ar însemna că Dumnezeu mai are şi alte „proprietăţi”, un han, o cârciumă, ceva pe placul călătorilor. Casa da, merge. Dar hanul, nu merge.
Si ceea ce nu merge absolut deloc este Facere. Facere nu-i tot una cu Facerea. Facere poate să facă oricine, dar Facerea n-o poate face decât Dumnezeu. Pentru că e vorba de Geneză, adică de Săvârşire, adică de Crearea lumii. Aici cred că traducătorul s-a grăbit cu echivalarea. Dar nu în termen se află greşeala, ci în articularea acestuia. În articol, părinte Coman; în enclitic, că nu suntem pe la gropi...
Că nimeni, nici chiar ÎPS Andrei Arihepiscopul ortodox de Alba Iulia, „cel care a fost de acord cu picturile respective ale preotului Coman”, n-a observat eroarea, nu sunt surprins. Spun eroarea ca să-mi păstrez greşeala pentru denumirea templului: cum adică Biserica înfrăţirii? Înfrăţire cu cine, întru ce, când, unde şi pentru ce? Că dacă nu ştie nimeni, e o adevărată flacără a învrăjbirii. Care nu se stinge cu apă.
Aici, citez iarăşi de textul lui Lucian Dobrater: „Cât despre cealaltă idee revoluţionară a părintelui Coman, cea a înfrăţirii confesionale, IPS Andrei a precizat: Este idealul pe care orice creştin serios îl are – ca odată, într-o zi, toţi să fie una.”
Nu cred că spus aşa ceva. De câteva mii de ani există zeci, sute, mii de religii pe lume, fiecare cu istoria şi menirea sa. Şi nu s-au gândit până acum să fie tot una.
Mă reazem de obeliscul din ograda bisericii, „de asemenea unic în Europa” şi nu mai spun nimic. Pentru că mi-ajunge ce îngână părintele Coman: „... un Monument al Eroilor ...prin care sunt cinstiţi, deopotrivă, eroii români şi saşi, duşmani pe câmpurile de luptă al războaielor mondiale.” Care duşmani, părinte? Care saşi şi care români? Când? Unde? La Stalingrad sau la Berlin? Pe Nistru, pe Someş ori pe Tisa?
Nu vreau să se înţeleagă de aici că sunt un cusurgiu pornit împotriva slujitorilor Bisericii. Nu sunt, absolut deloc. Dar sunt potrivnic celor ce-şi mângâie bărbile, fericiţi şi împăcaţi, după ce, ani de zile, ieşind cu Sfintele Daruri, l-au binecuvântat pe un anume personaj, trecându-l sub pseudonimul „conducătorilor”.
Poate că aveau dreptate şi ştiau mai multe decât ştiam eu. Ştiau, oare, că era un drept credincios, cu frica lui Dumnezeu în suflet? Ştiau că Andruţa, tatăl său, a fost înmormântat cu un sobor de preoţi? Ştiau că drumul spre cimitirul din Scorniceşti era mai mult o potecă? Ştiau că a fost adus de la Rovinari - un tren plin cu muncitori, prundiş, nisip, bitum, etc. - şi un anume inginer Dăncescu, reuşind ìntr-o zi şi o noapte să toarne doi kilometri de asfalt? În sfârşit, ştiau, cum ştiam eu, că după aceea a dispus să-i fie pictaţi bunicii şi părinţii într-o anume biserică? In mărime naturală, fireşte; pe peretele de la intrare, normal. Adevărate picturi religioase, nu precum cele făcute cu diapozitive, de către Nicolae Govoreanu, la Petreştii de Alba. Portrete frumoase, trăite, din care transpare, extraordinar şi indiscutabil, chipul asiatic al Conducătorului.
Dacă nu ştiau, iată, le pun la dispoziţie cele două picturi – le-am suprapus, rezervându-mi dreptul de proprietate – rugându-i să afle biserica aceasta, convins fiind că preotul paroh nu a spus „mai sus” şi nu are de ce să se autodenunţe.
Şi cât timp vor căuta dumnealor, îi rog pe alţii să găsească templul în care se află o lucrare de Rubens, cu heruvimi. Dacă se mai află unde-am văzut-o eu. Iar dacă nu, să afle unde a ajuns. Cu aceştia – tocmai de aceea - sunt mai înţelegător. Nu-i pun să bată tot pământul românesc: templul cu Rubens (multe milioane de bani străini) se află foarte aproape – la câteva ceasuri de mers pe jos - de Petreştii de Alba.
------------------------------------
© Toate drepturile rezervate
L-am felicitat şi-l felicit şi acum, pentru a doua oară. Nu pentru conţinutul în sine al articolului, ci pentru că l-a scris. Conţinutul este o temă aparte, aparţinându-i, în măsură egală, atât domniei sale, cât şi preotului Alexandru Coman, „slujitor de 26 de ani în Petreşti, ctitorul incredibilului locaş.” Domnia sa habar nu are de patristica ortodoxiei noastre – asta nu-i o vină, ci o lipsă de cunoaştere scuzabilă -, în vreme ce părintele paroh era obligat să ştie, şi chiar ştie. Ştie mult, din toate, dar numai din auzite; după ureche şi după multa sa prostie în interpretarea şi aplicarea practică a ceea ce ştie.
Ne aflăm – să nu ocolim adevărul – în faţa unei batjocuri fără pereche; o paranoie cu pretenţii de străluminare, ceva nemaipomenit. Absolut altceva decât am avut prin minunea de la Maglavid, trăită sincer de preacucernicul Petrache Lupu.
Că pentru domnul Dobrater pridvorul bisericii e un fel de marchiză care te apără de vreme rea, pronaosul un hol, ca de cinema de cartier, iar erminia „felul în care se aranjează scaunele în biserici”, nu-i un păcat, ţinând de necunoaştere. Dar dacă preotul paroh Alexandru Coman e convins că a săvârşit un miracol sfânt, confundând pereţii bisericii cu un grătar pentru mici, e un mare păcat. Un sacrilegiu.
Sunt nevoit, de aceea, să-l felicit a treia oară pe Lucian Dobrater şi să-i mulţumesc chiar şi pentru conţinutul articolului său. Nebănuindu-l nici o clipă că s-a lăsat înşelat, rugat sau stimulat (se poate şi asta) de unii din preaînalţii noştri ierarhi, căzuţi în greşeală cu voie sau fără de voie, şi încercând să fie scoşi din culpă. Pentru că, citit cu atenţie, articolul e o pledoarie pentru cultivarea imbecilităţi făptuită de părintele Coman care, odată stăpân pe biserica din Petreştii de Alba, a transformat-o într-o galerie a prostiei personale, apropiată păgânismului.
Că preaînalţii n-ar fi ştiut nimic despre această poveste urâtă şi s-ar fi trezit abia acum din somn, ca Iacob la Harat, în drum spre Mesopotamia, nu pot să cred. Pentru că acum, înfricoşaţi, îşi apără greşalele cu o dezinvoltură peste care nu pot să trec.
Nu vroiam să revin asupra cazului. Dar nu pot să n-o fac, pentru că sunt multe de văzut, discutat, cântărit şi, cât se mai poate, de îndreptat. Nu se mai poate îndrepta nimic, încep de aici, în ceea ce priveşte clădirea, „albă în exterior, ca o catedrală occidentală.... de o frumuseţe aparte, cu doua etaje, cu încălzire centrală subterană.”
Nu înseamnă, fireşte, că dacă-i albă e catedrală, nici că, având două etaje – poate şi ascensor - e o frumuseţe aparte, cu încălzire subterană. Cuvintele sunt aranjate prost, dar nu mă deranjează. Mă deranjează construcţia. O concepţie arhitectonică ostentativă, lipsită de obligatoriul respect al arhitecturii religioase de la noi. Nu seamănă cu nici una din bisericile din România. Şi am căutat mult, în amintire, în bibliotecă şi în albumele electronice. Aduce puţin cu catedrala din Oradea, ceva mai mult cu cea din Sumaleu şi, vag de tot, cu biserica Sfântul Dimitrie, din Vidra sau cu biserica Acoperământul Maicii Domnului, din Titan-Bucureşti.
Dar, alături de multe alte unicate, e un unicat. Unicat prin cele două turle mari din faţă, amintind fesul turcesc şi clopurile ultimelor palate ale ţiganilor. Unicat prin cele cinci ferestre mari, din faţadă, care trebuiau deschise, exact în partea opusă, adică la răsărit (dacă răsăritul se mai află unde-i locul lui), să aducă lumină pentru meditaţie în interior. Unicat prin cele două scări laterale care urcă la întâlnire cu cea principală, anulându-i din suveranitate. Unicat, chiar unicat, prin balconul de la etajul superior, dispus pe o treime din toată faţada. Ce destinaţie se va fi gândit părintele Coman să-i dea, nu pot să ştiu. Dacă e vorba de amvon, trebuia să se afle pe peretele de la miazănoapte şi să aibă formă rotundă sau hexagonală. Aşa cum a fost aşezat, semănă foarte mult cu balconul de la C.C., unde a apărut pentru ultima dată Ceauşescu.
Nu, construcţia nu mai poate fi îndreptată. Dar BOR-ul, dacă nu-i alt C.C., are datoria să cureţe, să spele şi să purifice sfântul lăcaş, restituindu-l credincioşilor fără blasfemia şi pornografia politică de acum, fără galimatiile preotului Coman şi fără traficul de influenţă al aceluiaşi, capabil să umple pereţii bisericii cu figuri neavenite. Pretinsele portrete unicat şi, în cele din urmă icoane unicat. Dintre cele şaptesprezece (17) – dacă am numărat bine – numai şapte (7), incluzând şi filosofii, sunt îndreptăţite la această cinste. Ceea ce nu înseamnă că celelalte nu ar fi fost, ori nu sunt persoane demne de toată cinstirea. Sunt, dar puse alături, nu se înţeleg. Ce să caute într-o biserică din România, unul lângă altul, Papa, Bush şi Gorbaciov, această treime pasageră, artificială şi, mai ales, falsă? Că ar fi distrus comunismul? Păi, de ce să-l distrugă? Dacă distrugi ceva, trebuie să pui altceva în loc. Şi ce-au pus, rogu-vă frumos?
Şi-a dorit Papa Ioan al II-lea acest lucru? Nu, de trei ori nu. Luaţi, citiţi şi cântăriţi ultimele sale texte, profunde şi limpezi, chiar şi primele poeme, şi veţi descoperi cu uluială că regreta multe lucruri făcut sub comunism şi le-ar fi dorit salvate. Că Bush şi-a dorit acest lucru? Da, şi e logic, acesta era scopul şi destinul său politic. Şi la fel Gorbaciov? De unde ştim noi? Ce are în comun cucernicia imperialistă a lui Bush cu perestroika lui Gorbaciov? Ceva ca o navă cosmică a democraţiei prăbuşită într-o lume de somnambuli. Că datorită celor trei, împreună, am fost primiţi în NATO? Ce să căutăm noi în NATO, când, în realitate, această aprigă poliţie internaţională intrase mai de mult în România? Să facem turism militar – cu bani scumpi – în Irak şi Afganistan şi să avem de unde ne aduce morţii acasă? Că Ion Iliescu şi-a dorit acest lucru? E răspunderea sa. Că acelaşi lucru l-a dorit şi Emil Constantinescu? Fireşte, pentru a-şi îmbogăţi biografia politică, acesta era în stare să deschidă uşa până şi ultimei capre.
Nu, definitiv nu. Acest fără de iertare păcat al părintelui Coman trebuie şters de acolo, acoperit cu o scenă din Sfânta Scriptură. Cu, să zicem, David şi Goliat. Sau, mai bine, cu Plecarea îngerului. Aşa cum le-a văzut Gustave Doré şi nu cum i-a zugrăvit Nicolae Govoreanu pe cei trei „mari bărbaţi”, trudind şase ani că să proiecteze, unul peste altul, un teanc de diapozitive. Fiindcă aşa se fac portretele astăzi, nu se mai fac din trăire şi memorie, nici cu modelul în faţă, ci cu aparatul de fotografiat.
Rămânând mai departe tot la „sfinţi”, alăturarea de personalităţi ortodoxe creştine, luterane, evanghelice, calviniste, etc, etc, e un demers împotriva istoriei, culturii, religiei şi bunului simţ. Nu mă refer la Coşbuc, Blaga şi Goga. O profanare a spiritului lor, din clipa în care biserica, prin preotul paroh, şi-i asimilează sieşi. Exact cum Vasile Militaru şi alţii au fost asimilaţi credinţei lor de nişte, cel puţin, besmetici.
Aparte subiectul acesta, aş dori să-mi spună preotul din Petreşti dacă a văzut cumva, cândva, undeva, o înaltă faţă a religiei noastre cinstită prin zugrăvirea ei pe pereţii unui templu catolic, evanghelic ori luteran. Se află undeva mitropolitul Dosoftei (1624-1693), autorul Psaltirei în versuri, lângă un mitropolit al acestor culte? Ştie părintele Alexandru Coman unde stau, zugrăviţi unul lângă altul, Luther (1483-1546), Calvin ( 1509- 1564) si Nicolaus Olahus ( 1493-1536) ? Toţi trei cu merite uriaşe pentru clădirea religiilor. Umanistul Olahus, din Sibiu, prieten cu Erasmus şi cu un merit în plus, cel care i-a fost recunoscut fiind numit arhiepiscop şi mitropolit primat al Ungariei. Aceasta, în timp ce, la Geneva, în 1553, Miguel Servet, teolog şi medic – el descoperă circulaţia mică a sângelui - era condamnat la ardere pe rug de însuşi Calvin.
Nu eu trebuie să-i spun astfel de lucruri părintelui Coman. Nu eu trebuie să-i vorbesc de umanistul sas Ian Honterus (1498-1549), întemeietorul celui dintâi gimnaziu adevărat din Braşov şi fondator al unei tipografii, unde tipăreşte 37 de cărţi în câţiva ani.
Saşii, ungurii şi românii din Transilvania s-au înţeles bine între ei. Altfel n-ar fi dăinuit, sute de ani, în aceleaşi locuri. Până la credinţă, mai ales după apariţia tiparului, când prin răspândirea de carte (vicarii calvini) s-a încercat, fără multe izbânzi, atragerea românilor la religia lor. Acum, punându-le portretele pe acelaşi perete, nu înseamnă că-i împăcăm – nu erau supăraţi -, nici că-i înfrăţim. Nefericit şi nepotrivit verb, pe care părintele Coman l-a pus– e drept, fără Majusculă -, în numele templului, ca şi când ar fi spaţiul înfrăţirii între popoare...
Nu am intrat niciodată, şi nici nu mă gândesc să intru, în biserica de la Petreşti. Nu ştiu cum arată în întregul să interior. Nu-i cunosc cerul, catapeteasma, adică iconostasul şi uşile împărăteşti, nici altarul, nici masa pe care preotul îşi rânduieşte slujba, cărţile, acatistele, pomelnicele, anafura şi sfintele daruri. Nici celelalte picturi obligatorii, cele care transcriu fără cuvinte scene din Biblie; să fie citite şi de către cei care nu cunosc alfabetul. Întâiele noastre cărţi în limba română...
Nici nu ţin să le aflu. Îmi prisosesc datele pe care, în necunoaşterea sa, le-a transcris Lucian Dobrater. Până şi preţul, în dolari, al fiecărui metru pătrat construit.
Că Petreştii de Alba ar avea numai 500 de credincioşi ortodocşi, din totalul locuitorilor, îl cred, dar nu-mi place. Că dintre aceştia, peste 200 şi-au „achiziţionat” un scaun din strană şi s-au iscălit pe el „pentru tot restul vieţii”, îmi place, dar nu-l cred. Ar însemna că interiorul ar fi cât un teren de tenis, cu vestiare şi toate celelalte anexe.
Mi-i închipui pe credincioşi aşezaţi în jilţurile lor, ascultând slujba şi privind picturile. Mai ales Naşterea Domnului, „modificată într-un mod cât se poate de original”. De fapt, nu numai modificată, ci şi strămutată, adusă de la Betleem aici, la Petreştii de Alba, cu totul, inclusiv „ieslea revelatoare”. Mai puţin cei trei magi, trimişi „în fundul Caldeei sau la Ecbatana”. Pentru că minunea se poate petrece şi fără ei, întreitele daruri – adică aurul, tămâia şi smirna – fiind aduse – Doamne, Dumnezeule!- de cei trei mari domnitori români – Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Brâncoveanu -, însoţiţi de ciobanii din Mărginimea Sibiului...O batjocură întreită – a Naşterii, a Magilor şi a domnitorilor români. Dincolo de caricatura aceasta, nu cred că s-ar putea să se mai petreacă vreodată o astfel de minune. Nici în cer şi nici pe pământ.
Ar mai avea vreun rost, după acest Vicleím, să-i vorbesc eu părintelui Coman despre Naşterea Domnului şi despre transsubstanţialitate, aşa cum am învăţat-o de la Nicolae Milescu (Enchiridion sive stela Orientalis...) şi a aflat-o şi Occidentul?
Ies, fără să fi intrat, privesc odată edificiul şi citesc împreună Lucian Dobrater: „...Aici se află biserica lui Dumnezeu, aici este poarta cerului”(Facere -28,17)
Nu cred în ruptul capului că părintele Coman a „compus” inscripţia aceasta care tronează pe frontispiciu, cu litere de aur. Cred că altcineva, poate chiar Diavolul în persoană, când domnia sa era plecat la oi, ori la strânsul fânului, a venit şi a modificat-o după chipul şi asemănarea sa. Şi, absolut sinceri, trebuie să recunoaştem că a ştiut ce şi cât trebuie modificat. În drum spre Mesopotamia – ne spune Biblia - Iacob, fiul cel mic al lui Isac si Rebecăi, s-a oprit la Haran, a adormit, a visat şi când s-a trezit, ar fi spus: „Domnul e cu adevărat în locul acesta, iar eu nu am ştiut.” Şi, mai departe: „Şi spăimântându-se, Iacob a zis: „Cât de înfricoşetor este locul acesta ! Şi, mai apoi, în traducerea lui Gala Galaction, patriarhul literelor noastre: „Aceasta nu e alta fără numai casa [Betel] lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului.”
Oricât ar părea de neimportant, casa lui Dumnezeu (sau a Domnului) nu-i tot una cu biserica lui Dumnezeu. Ar însemna că Dumnezeu mai are şi alte „proprietăţi”, un han, o cârciumă, ceva pe placul călătorilor. Casa da, merge. Dar hanul, nu merge.
Si ceea ce nu merge absolut deloc este Facere. Facere nu-i tot una cu Facerea. Facere poate să facă oricine, dar Facerea n-o poate face decât Dumnezeu. Pentru că e vorba de Geneză, adică de Săvârşire, adică de Crearea lumii. Aici cred că traducătorul s-a grăbit cu echivalarea. Dar nu în termen se află greşeala, ci în articularea acestuia. În articol, părinte Coman; în enclitic, că nu suntem pe la gropi...
Că nimeni, nici chiar ÎPS Andrei Arihepiscopul ortodox de Alba Iulia, „cel care a fost de acord cu picturile respective ale preotului Coman”, n-a observat eroarea, nu sunt surprins. Spun eroarea ca să-mi păstrez greşeala pentru denumirea templului: cum adică Biserica înfrăţirii? Înfrăţire cu cine, întru ce, când, unde şi pentru ce? Că dacă nu ştie nimeni, e o adevărată flacără a învrăjbirii. Care nu se stinge cu apă.
Aici, citez iarăşi de textul lui Lucian Dobrater: „Cât despre cealaltă idee revoluţionară a părintelui Coman, cea a înfrăţirii confesionale, IPS Andrei a precizat: Este idealul pe care orice creştin serios îl are – ca odată, într-o zi, toţi să fie una.”
Nu cred că spus aşa ceva. De câteva mii de ani există zeci, sute, mii de religii pe lume, fiecare cu istoria şi menirea sa. Şi nu s-au gândit până acum să fie tot una.
Mă reazem de obeliscul din ograda bisericii, „de asemenea unic în Europa” şi nu mai spun nimic. Pentru că mi-ajunge ce îngână părintele Coman: „... un Monument al Eroilor ...prin care sunt cinstiţi, deopotrivă, eroii români şi saşi, duşmani pe câmpurile de luptă al războaielor mondiale.” Care duşmani, părinte? Care saşi şi care români? Când? Unde? La Stalingrad sau la Berlin? Pe Nistru, pe Someş ori pe Tisa?
Nu vreau să se înţeleagă de aici că sunt un cusurgiu pornit împotriva slujitorilor Bisericii. Nu sunt, absolut deloc. Dar sunt potrivnic celor ce-şi mângâie bărbile, fericiţi şi împăcaţi, după ce, ani de zile, ieşind cu Sfintele Daruri, l-au binecuvântat pe un anume personaj, trecându-l sub pseudonimul „conducătorilor”.
Poate că aveau dreptate şi ştiau mai multe decât ştiam eu. Ştiau, oare, că era un drept credincios, cu frica lui Dumnezeu în suflet? Ştiau că Andruţa, tatăl său, a fost înmormântat cu un sobor de preoţi? Ştiau că drumul spre cimitirul din Scorniceşti era mai mult o potecă? Ştiau că a fost adus de la Rovinari - un tren plin cu muncitori, prundiş, nisip, bitum, etc. - şi un anume inginer Dăncescu, reuşind ìntr-o zi şi o noapte să toarne doi kilometri de asfalt? În sfârşit, ştiau, cum ştiam eu, că după aceea a dispus să-i fie pictaţi bunicii şi părinţii într-o anume biserică? In mărime naturală, fireşte; pe peretele de la intrare, normal. Adevărate picturi religioase, nu precum cele făcute cu diapozitive, de către Nicolae Govoreanu, la Petreştii de Alba. Portrete frumoase, trăite, din care transpare, extraordinar şi indiscutabil, chipul asiatic al Conducătorului.
Dacă nu ştiau, iată, le pun la dispoziţie cele două picturi – le-am suprapus, rezervându-mi dreptul de proprietate – rugându-i să afle biserica aceasta, convins fiind că preotul paroh nu a spus „mai sus” şi nu are de ce să se autodenunţe.Şi cât timp vor căuta dumnealor, îi rog pe alţii să găsească templul în care se află o lucrare de Rubens, cu heruvimi. Dacă se mai află unde-am văzut-o eu. Iar dacă nu, să afle unde a ajuns. Cu aceştia – tocmai de aceea - sunt mai înţelegător. Nu-i pun să bată tot pământul românesc: templul cu Rubens (multe milioane de bani străini) se află foarte aproape – la câteva ceasuri de mers pe jos - de Petreştii de Alba.
------------------------------------
© Toate drepturile rezervate
El embudo y Estamate 
Emil Gayk 
