Hugo Gutiérrez Vega

Când l-am cunoscut, în martie 1977, Hugo Gutiérrez Vega conducea Direcţia Generală de Difuziune Culturală a Universităţii Naţionala Autonome din Mexic - UNAM -, un adevărat minister al culturii, cu post de radio şi televiziune, săli de concert, teatru şi film şi o editură care tipărea cărţi fundamentale din literaturile lumii şi peste 15 publicaţii periodice.

Toate vocile mari ale poeziei latino-americane, începând cu cele ale Mexicului, circulă şi azi datorită discurilor iniţiate de el, iar poezia universală şi-a găsit un loc privilegiat într-o colecţie - Material de lectura - accesibilă tuturor la preţul unui pachet de ţigări ieftine, în tiraje pe care alţii nu şi le puteau îngădui. Aici, în acel an, alături de Rimbaud, Verlaine, Quasimodo, Mallarmé, Cavafis, Ahmatova, Cernuda, Valléry, etc., au apărut Arghezi şi Blaga.

N-a trebuit să-1 conving eu de valoarea poeziei noastre. Prin 1965 întârziase câteva luni în România, era familiarizat cu literatura noastră, cu şcoala de teatru, cu muzica şi îşi făcuse prieteni buni, mai ales dintre poeţi.

Diplomaţia 1-a purtat prin multe capitale europene - Londra, Roma, Madrid - mai întâi ca ataşat cultural, după aceea în calitate de consilier şi, în cele din urmă, în 1992,1a Atena, ca ambasador, când, cu reşedinţă în Grecia, a îndeplinit demnitatea respectivă şi pentru România.

Acum - născut în 1934, 1a Guadalajara - s-a reîntors în Mexic şi conduce Jornada semanal, cea mai importantă revistă de cultură de aici. Ceva asemănător cu Contemporanul nostru, ediţia din vremurile Ivaşcu, Călinescu, Bogza, etc.

Conducând Jornada, nu se putea să nu-şi amintească de literatura română : a publi­cat texte din Noica, Culianu, Eliade, Cioran, Istrati şi a dedicat un număr întreg lui Lucian Blaga.

Ne-am întâlnit ori de câte ori timpul ne-a adunat pe aceleaşi drumuri. Ultima dată, cred, în vara lui 1987, când a organizat, peste noapte, o seară de lecturi poetice în Aula Magna a Universităţii din Zamora, cu participarea lui Rafael Alberti. Când mi-a venit rândul, Rafael, care înţelegea foarte bine limba româna (ca şi Hugo), m-a rugat să citesc câteva sonete din Góngora, în traducerea mea, angajându-se se le recite, din memorie, în spaniolă. Am început: Cât timp rival zadarnic părului tău în soare...Şi, prompt, Rafael: Mientras por competir con tu cabello... Şi tot aşa, cinci sau şase sonete, când, încercând să-l „înşel”, am trecut la atât de celebra Singurătatea întâia : Era din an pe vremea când arborii dau floare... Şi Rafael, după un hohot de bucurie: Era del año la estación florida//en que el mentido robador de Europa... O memorie prodigioasă.

Nu mai ştiu când s-a oprit. Poemul acesta are, exact, 1091 de versuri...

Îmi amintesc doar că Aula Magna era ticsită de tineri, mulţi în picioare, pe lângă pereţi, o altă „aulă”, ocupând parcul de la intrare, unde se instalase o megafonie excelentă. Aparte trecătorii care, recunoscându-i vocea, s-au oprit din drumurile lor.

Astfel de oameni se întâlnesc rar. Sau niciodată.

Să visezi un oraş

Să visezi un oraş şi să te trezeşti

privind numai ruinele lui.

Să visezi străzi,

oameni care se duc la lucru,

după-amiezi când înfloresc iubirile.

Să le asculţi poveştile lor,

destăinuirile plăcerii, bătăliile lor,

nopţile de flacără arzând

în dimineţile când totul

urmează să aibă un înţeles.

Să visezi oraşul în puterea verii,

când pinii încep să vorbească,

iar iedera înflorită

ridică un zid înmiresmat

Să ştii că s-a aflat aici

timpul care spune că nu, înşelându-se,

pentru că încă mai e aici,

chiar dacă privirile nu-1 pot descoperi.

Să-1 reconstruieşti din cărţi,

cu vorbele rostite de lumea lui,

privindu-i zidurile dărâmate,

să simţi că a fost adevărat

şi că prezentul ne dăruieşte

privelişte neadevărate.

Se prăbuşesc lucrările omului,

moartea şterge toate semnele prezentului,

dar atât timp cât un om viu

se gândeşte la cei mai înainte vii,

la cei care au clădit această prăbuşire,

moartea pentru o vreme nu va exista

şi sub această îndurare iluminată

există nemurirea care-i înşelătoare

şi totodată adevărată.

O clipă de întoarcere la viaţă,

un miraj verde

în nesfârşitul deşert al morţii

Cronica neagră

lui Cesare Pavese

Să ieşi într-o dimineaţă din casă,

fără să-ţi bei cafeaua, fără să spui nimic,

fără să-ţi săruţi soţia şi copiii

Să ieşi şi să te pierzi pe străzi,

să urci într-un tramvai,

să străbaţi grădina fără să vezi

cum soarele îmbracă în lumină

crengile arborilor.

Să străbaţi grădina fără să vezi

că un copil îţi urmăreşte paşii,

fără să vezi pletele blonde, brunete, veştede

ale tuturor femeilor.

Să treci purtând un surâs sfârşit

cu buzele strânse până la durere.

Să intri din hotel în hotel,

căutând unul liniştit şi îndepărtat;

să te întinzi între cearceafurile proaspete

şi fără să spui un cuvânt,

fără să deschizi fereastra

pentru ca soarele să nu-ţi aducă

nici o speranţă,

să-ţi pui pistolul la tâmplă.

Nu am spus nimic,

nici eu, nici soarele,

nici florile pe care ni le-au dăruit fete

Demetrie Paleologu

sfidează moartea

Vii

din inconştienţa

de a ne juca

pe muchia cuţitului,

trudim sub soare,

privim luna pe ţărmul cretan

şi ne acoperim creştetul

cu mantia iubirilor.

Adăpostiţi sub ea,

jucăm tot timpul

sarcasticul joc al nemuririi.

Guernica

lui Pablo Picasso

Lăsaţi calul acesta

să-şi îndure singur agonia;

lăsaţi taurul negru

să-şi sfâşie moartea cu coarnele;

oricât de ageră ar fi spada

pe care această moarte nevăzută

şi neaşteptată o răsuceşte prin aerul otrăvit.

Copilul doarme, moare;

sânii mamei;

regăsirea stelei

din noaptea de ieri.

Nu există sânge,

nu-i loc pentru sânge

în această privelişte de trupuri sfârtecate;

numai aerul fierbinte,

minutul sonor,

iar după aceea tăcerea,

ţipătul neaşteptat

se pietrifică aici,

precum casa moartă

şi ochii copilului

deschişi înlăuntrul său.

Amintire din Brăila

Străzile din oraşul acesta

pleacă de pe malul râului,

dau ocoluri peste ocoluri

şi se întorc pe malul râului.

Pentru a le străbate

m-am aşezat pe mal.

O bucată de viaţă

a crescut sub tălpile mele.

O faclie de paste

Ca şi când ar şti cu siguranţă că nu aş mai avea ce face cu timpul şi tot ceea ce îmi mai rămâne pentru a-1 umple cu ceva ar fi doar să răspund la focul concentrat de lălăieli din diverse organe de promisiuni, pardon de presă, şi să merg la pescuit în sezon închis, la Ileana sau Afumaţi, o „com­panie" de televiziune - carte de vizită colorată cu vopsea americană — mi se prezintă la uşă pentru un „program cul­tural" şi, din bob în bob, ajunge unde vrea: mi se desface propriul ziar, adică Adevărul, comparabil cu Figaro-ul, când acesta nu bărbiereşte, şi se pune degetul pe o fotografie de- acum arhiştiută şi arhicomentată până şi-n Noua Caledonie.

- Deci, mi se spune, omul din fotografie nu era un ungur maltratat de români, cum s-a spus de toate televiziunile occidentale, ci un român atacat de unguri...

Privesc fotografia ca şi când aş vedea-o pentru prima dată, lăsând camera video să-şi facă meseria, copiindu-mi toate unghiurile tăcerii şi când cred că „portretul" e gata, îi răspund:

-Nu, domnule, omul nu era nici ungur, nici român...

Telereporterul, îmi dau seama, se simte ca pe furca unei fântâni cu cumpănă şi nu ştie dacă-i bine s-o ia spre contra­greutatea făcută dintr-un fier de plug ruginit şi un bolovan încercuit în sârmă, ori spre partea unde cumpăna e legată de -lumină" şi duce, cu găleată cu tot, în apa neîncepută. Se simte, altfel spus, asemenea mie, când „poşta internaţională" imi aducea, fără goarnă, plicuri pe care scria la computer fie „Budapesta — România", fie „Bucarest — Hungaria". Pentru că, să fim sinceri, în materie de geografie, Occidentul abia acum începe să se alfabetizeze.

- Omul din fotografie - încerc să-1 scot pe telereporterul neanunţat în vizită din încurcătură — e un extraterestru mal­tratat de o cameră de video irlandeză dotată cu un mecanism de diversiune...

Evident, telereporterul vrea să se dea jos de pe cumpănă, dar nu ştie cum să procedeze şi con­tinui să-1 ajut, adăugând că respectiva cameră era ali­mentată cu energie bioelectrică culeasă de pe trupurile de carton ale lozincilor care se strigă de-a lungul Begăi, devenită mai năvalnică decât Eufratu şi mai înţeleaptă decât Gangele. Când apreciez că e total „în aer", îi dau drumul, îl las jos, pe pământul acestei ţări libere, aşa cum a vrut ea şi n-a fost lăsată niciodată să fie:

- Nu, domnule, omul din fotografie e, pur şi simplu, un om, adică o fiinţă ca noi doi, maltratată de alte fiinţe care şi- au spart ceasurile crezând că în felul acesta opresc timpul în loc.

Imaginar, aud cum telereporterul „cade" din furca fântânii imaginare şi rămâne în continuare descumpănit. N-are sens să-i explic cum vine povestea, pentru că el nu ştie unde se află Transilvania, abia acum a văzut-o pe hartă, şi crede că teritoriul acesta e doar o „rezervaţie pentru vampiri". Nu are rost pentru că, asemenea lui, mulţi alţii refuză să înţeleagă că durerea unui român maltratat de unguri nu-i mai mare decât durerea unui ungur maltratat de români şi că de la această cantitate de lacrimă şi sânge trebuie să începem să învăţăm să ne respectăm durerile şi istoria. Nopţile şi zilele Transilvaniei sunt aceleaşi pentru toţi locuitorii ei, măsurate de aceleaşi anotimpuri şi aceleaşi speranţe şi trebuie să învăţăm să scoatem din timp şi din trup aberanta şi devastatoarea violenţă, vinovată de atâtea timpuri şi trupuri ucise. Acum în prima primăvară a liber­tăţii noastre, o putem face mai mult ca oricând. Acum, când peste câteva nopţi în Transilvania ca pretutindeni, vocalele de bronz ale clopotelor vor curge peste coline şi văi, vestind învierea. Prima noastră înviere în libertate. Noaptea învierii când până şi cei mai încrâncenaţi duşmani îşi uită duşmăniile şi se purifică sub lumina din lumina credinţei.

13 aprilie 1990

P.S. Aprilie, 1997. Defilarea ziariştilor şi străini prin redacţiile noastre devenise insuportabilă, reuşind cu greu, cel puţin eu, să ne eliberăm de ei. „Compania" de televiziune despre care fac referinţe aici era „juma-juma" americană şi altceva. „Ziaristul", extrem de pro­fesional, dovedea şi alte calităţi foarte oportune în acele zile. Nu ştiu dacă s-a transmis vreodată interviul care s-a petrecut exact aşa cum îl povestesc. Sunt sigur că partea finală nu s-a dat niciodată pe respectivul post de televiziune de la Miami. Pentru că, închipuiţi-vă, în final, elogiind căderea comunismului din Europa de Răsărit, interlocutorul a încercat să mă surprindă : „- Deci, se poate. Când credeţi că va cădea şi Fidel Castro?” „ – Domnule, i-am spus, cunoşti că nimeni nu-i profet în ţara lui? De ce îmi ceri mie să fiu profet în altă ţară?”

Camera TV a fost smulsă de pe trepied, trepiedul s-a strâns în telescop şi ce-i trei jurnalişti s-a retras dezamăgiţi.

P.S. Aprilie, 2011. Revăd textul si postdatarea si-mi dau seama că, scos în afara timpului, editorialul acesta nu mai spune astăzi ceea ce a spus atunci. E un produs expirat. Ca tot ceea ce produce presa zilnică. Nu lucrează în bronz, nici în marmură. Efemeride. Materie şi formă. Între una şi alta, cuvântul. Cuvântul şi clipa.

Nu-l reproduc, totuşi, la întâmplare. Era un material, ultimul, din cele dedicate evenimentelor de la Târgu-Mureş (18-20 martie), când, aşa cred şi astăzi, am trecut pe lângă o mare primejdie.

Tinerii de azi n-au cu ce s-o măsoare. Şi mă tem că nici vârstnicii nu-i mai ştiu greutatea. Drept pentru care reproduc încă un text, Naivii şi ţara, care mi-a adus reproşuri şi încriminări din toate părţile. Pe cele îndreptăţite le-am recunoscut. Pe celelalte nu le recunosc nici acum, când lucrurile s-au schimbat. Dar oamenii? Omenii, am impresia, o iau mereu de la capăt, numai pentru că nu mai vor să meargă tot înainte...

La noi, în 1990, fiecare a mers pe unde l-a tăiat capul. Şi, poate de aceea nu mai avem drum să mergem împreună.

În timpul fără ore al evenimentelor de la Târgu Mureş, Süto Andras şi-a părăsit casa din vârful dealului vecin şi a coborât în oraş, încercând să le arate oamenilor un drum, acelaşi, pentru toţi. Un conaţional iritat l-a lovit în faţă, brutal. După multe spitalizări, Süto s-a întors din SUA fără un ochi. Iar Mihai Cofariu, în cărucior, invalid pentru toată viaţa.

Urcasem pe dealul acela o singură dată, însoţit de Romulus Guga, care i-a tradus romanul Mama mi-a promis un vis uşor, schimbându-i titlul : Un leagăn pe cer. Am coborât dealul cu un exemplar dedicat. Când mi l-a înmânat, parcă-l aud: - Să cauţi leagănul...

După incidentele acelea, am scris pe prima pagină un material scurt, Ochiul lui Süto Andras, pe care nu-l mai găsesc niciunde. Mi-am amintit de el, scriind despre aceleaşi zile, în spaniolă, unde am păstrat titlul romanului : Una cuna en el cielo. .

Intre timp, citesc in ziarele zilei, vecinii noştri unguri şi-au elaborat o Constituţie care supără Occidentul, dornic sa citească în articolele acesteia istoria proprie. Pentru că pe cea a Ungariei nu o cunoaşte. Aşa cum n-o cunoaşte nici pe a noastră. Şi nici nu-l interesează.

Din acelaşi ziar, pe aceeaşi pagină, o altă supărare a Occidentului: Fidel Castro trăieste. Şi culmea, asistă la lucrările congresului partidului comunist cubanez, rezumate de ziaristul(spaniol): „...ceva de perestroika – reorganizare – şi nimic de glasnost – transparenţă.- pentru o situaţie economică in agonie. Planul doreşte să salveze regimul sacrificând în parte socialismul, dar în eroare şi unul şi altul [Fidel şi Raul] sunt de nedistins. Primul va cădea de bătrâneţe. Cel de al doilea din incompetenţă.”

Am închis ziarul şi am deschis televizorul: Fidel lângă Raul, cântând Internaţionala. Timpul n-a stat în loc nici pentru el. I s-au subţiat gesturile, i-a scăzut vocea, in s-a împuţinat surâsul. Dar mai are în priviri lumina răsăritului de soare din Sierra Maestra, de acum cincizeci de ani.

Nu înţeleg, cu toată înţelegerea, de ce nu stă Occidentul acesta acasă la el.

Nu ştiu pe unde umblă acum ziaristul de la Televiziunea din Miami. La răspunsul pe care i l-am dat în aprilie 1990, aş adăuga un sfat: să meargă la Havana, sa caute într-un părculeţ din Strada 23, o placă de bazalt pe care un cioplitor a reţinut o clipă din clipele lui José Marti: Adevărul odată trezit, nu mai adoarme niciodată. Pe limba lui: La verdad una vez despierta, nunca más se vuelve a dormir...

Naivii şi ţara

Numai naivilor li se pare, în clipa de faţă, că ce s-a petre­cut la Târgu Mureş şi în alte localităţi din Transilvania nu ar fî fost o nouă lovitură de forţă pe care diversele formaţiuni politice şi nu puţine cercuri din exterior o aplică ţării într-un moment de mari, mărturisite şi recunoscute dificultăţi. Se încearcă pe toate căile să se destabilizeze totul, să ne ducem de râpă, să ajungem la sapă de lemn şi să stăm cu mâna întinsă, cine mai ştie spre ce punct cardinal pentru a ni se spune ce să facem cu viitorul nostru şi cum să ni-1 vindem cât mai avantajos unor generoşi care numai aparent stau în espectativă până după alegerile din mai, când de la un guvern provizoriu vom trece la altul mai puţin provizoriu.

Din 16-22 Decembrie, singurele zile de sacrificiu suprem şi curat, ţara continuă să sângereze. Se deschid răni prin toate oraşele şi satele. Proliferează degringolada socială şi proclamaţiile şi înfloreşte ipocrizia, turnând otravă în sufletele nepregătite să se apere. Intrate în derută, în ciuda unor eforturi de la centru care fac să explodeze inimi de oameni cinstiţi, forţele de ordine nu mai pot stăpâni avalanşa de adunări şi mitinguri spontane care degenerează rapid în acte de violenţă. La sfârşit, promotorii îşi duc mâinile la spate, întreabă poliţia unde este grămada de pietre de care se vorbeşte în stânga sau în dreapta lor şi arată cu degetul spre guvern, cerându-i cu fermitate să-i identifice şi să-i pedepsească pe vinovaţii aflaţi la ora respectivă la câteva sute de kilometri distanţă.

Guvernul este acuzat că nu a luat măsuri din vreme. E acuzat chiar de faptul că nu a prevăzut astfel de situaţii, având în felul acesta posibilitatea să le oprească înainte de a se pune în mişcare. Ca şi când guvernul n-ar mai avea nimic de făcut decât să dea în bobi, să afle ce voinic vine pe drumul mare şi dacă-i de verde sau de albastru. Ca şi când economia ar dirija-o ei (şi, de fapt o dirijează spre prăpastie), şi nu guvernul. Aceiaşi arătători cu degetul care vor protesta

aproape sigur pentru posibila diminuare a câştigurilor pe luna în curs, câştiguri care trebuie calculate la nivelul muncii depuse şi în raport cu rezultatele ei concrete.

Nu vrem să absolvim guvernul de această nejustificată sfială faţă de repetatele lovituri de forţă. Acum are argu­mentul şi dezlegarea să intervină la timp împotriva unor tentative de acelaşi tip. Pentru că sunt toate semnele ca acestea să se înmulţească şi să crească în intensitate, toţi cei angajaţi în campania electorală stând cu ceasul în mână şi cronometrând prin scădere zilele care-i apropie de urne.

Să ne întoarcem însă la naivi şi să-i rugăm să se întrebe pentru care motiv partidele noastre, măcar cele care pretind că pot acoperi suprafaţa ţării cu palmele membrilor lor, n-au intervenit în mod direct şi nemijlocit în stingerea focarelor de ură şi violenţă din Transilvania? Să se întrebe singuri pentru care motiv unii dintre liderii acestora au preferat să organizeze alte mitinguri - precum cele de ieri, din Piaţa Unirii, de la Bucureşti, cele de la Iaşi, şi în alte localităţi din ţară — în loc să ia trenul sau bicicleta pentru a se duce la Târgu Mureş şi să dea o mână de ajutor sincer comisiei guvernamentale care a lucrat acolo. Dacă printre aceşti naivi se află şi cetăţeni români din Transilvania e bine să se întrebe şi ei acelaşi lucru şi e foarte bine să-şi dea seama cât de uşor s-au lăsat ei manipulaţi, neliniştind o ţară întreagă, şi, deloc paradoxal, influenţând într-un fel sau altul până şi rezultatele alegerilor din ţara vecină.

E timpul să înţelegem, chiar dacă nu ne convine, că bunul mers al ţării, al vieţii noastre personale depinde numai de noi, de încrederea pe care trebuie să ne-o recâştigăm între noi şi în noi înşine. E timpul să ne convingem că din ceruri nu mai coboară îngeri de două mii de ani.

27 martie 1990

74

Tensiunea politică, oboseala şi lipsa de timp fizic - aparte manipu­larea informaţiilor care intrau continuu în redacţie în acele zile — au fost factori care mi-au influenţat percepţia, reacţia şi opinia. Un gaze­tar, oricât de bun şi cu oricâtă experienţă, se poate prăbuşi la un moment dat. Nu o spun ca o scuză, nici ca un reproş: cele patru edi­toriale nu sunt deloc partidiste şi nu plătesc vamă intoxicării infor­maţionale la care am fost supus. Şi înclin să cred că mai ales românii din Transilvania au înţeles că încleştarea şi exacerbarea conflictului ar

fî fost tragică pentru toţi. Erau provocaţi, erau atraşi în curse, erau stimulaţi să facă rău. Şi în parte au şi făcut. Nu s-a ajuns însă acolo unde se dorea să se ajungă: la dezastru. Atât românii, cât şi ungurii s- au oprit, cu înţelepciune, în punctul de unde se mai puteau întoarce să-şi dea mâna şi să-şi continue convieţuirea în unul şi acelaşi spaţiu, trecând peste nemulţumiri şi insatisfacţii.

Azi, din perspectiva timpului, din documentele pe care atunci nu le-am putut folosi, precum şi din evenimentele tragice declanşate în vara anului 1991 în Iugoslavia, înclin să cred că ceea ce ni se pregătea, în martie 1990, în Transilvania era un război civil. O sfâşiere tribală cu consecinţe imprevizibile, dar sigur nefaste, atât pentru România, cât şi pentru Europa.

O a doua observaţie care trebuie făcută este aceea că guvernul provizoriu a avut reacţii târzii, de multe ori şovăielnice. Există, prob­abil, motivaţii pe care nu le cunosc, dar când vorbesc de reacţii, indiferent când s-au produs, nu mă gândesc - Doamne fereşte! — la măsuri de forţă şi suprimare, ci la dialogul politic prompt, de stingere a focarelor care se dilatau, cuprinzând Târgu Mureş, Harghita, Covasna, Maramureş etc., cu foarte multe puncte deosebit de fierbinţi, între acestea comunele Hodoc, Ibăneşti, Teaca, sau oraşele Sovata, Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe etc. etc.

Prezenţa la Târgu Mureş a reprezentanţilor CPUN-ului s-a produs abia pe 21 martie, când vâlvătaia se potolise. Aceasta, în mod cert, după intervenţia preşedintelui guvernului provizoriu, la televiziune şi radio din noaptea de 19 martie, prin care condamna extremismele şi escaladarea conflictului, invitând la dialog.

Mai există şi o a treia observaţie care nu mai trebuie să supere pe nimeni: presa noastră a fost destul de activă, dar singurul mijloc de imensă audienţă şi influenţă, adică televiziunea, n-a existat în zilele desfăşurării conflictului. Au existat, în schimb, televiziunile străine, prima cameră sosită cu câteva zile înaintea evenimentelor fiind cea irlandeză. Aceasta, nu mă îndoiesc, ştia ce se va întâmpla şi ştia ce tre­buie să facă: toate canalele de televiziune din lume - inclusiv TVR ! — au preluat imaginea cu „linşarea unui cetăţean ungur de către români". Era exact pe dos, cel de jos fiind Mihai Cofariu din Hodoc. Şi nici o televiziune din lume nu şi-a făcut mea culpa. In ce mă priveşte - a se vedea „O făclie de Paşti", editorialul din 13 aprilie — cred că am găsit soluţia optimă în tratarea cazului.

Editorialul care i-a deranjat cel mai mult pe unii lideri politici de suprafaţă a fost „Naivii şi ţara". Probabil, din cauza francheţei cu care vorbesc de o nouă lovitură de forţă aplicată ţării de „diverse formaţii politice şi nu puţine cercuri din exterior". Nu-mi retrag francheţea. Continui să cred că România a trecut atunci pe lângă un pericol uriaş, cu riscul de a fi fost scoasă şi mutată, cum spunea Noica, în imposibil. Adică în afara timpului şi spaţiului.

75

Tot ce-mi pot reproşa este titlul „Să ne numărăm morţii şi răniţii" şi argumentele care-1 susţin: intoxicarea cu informaţii false îşi făcuse

efectul. Mă consolez parcurgând Anexa nr. XXXVIII (Rolul emisiunilor TV în „psihoza zvonurilor") din Raportul care s-a întocmit de CPUV sosită la Târgu Mureş pe 21 martie, comisia de anchetă a avut ideea năstruşnică să organizeze un fel de „agora" în faţa primăriei: 2-3 mii de cetăţeni în dialog cu camerele TV, presa scrisă şi microfoanele pos­turilor de radio. „Spuneţi-ne adevărul despre morţii noştri". Membrii comisiei le spuneau cifra reală: 3-5 morţi. Agora protesta pentru că zvonurile - pe care le-am primit şi în redacţie - atestau sute de morţi, împuşcaţi, arşi, spânzuraţi prin păduri sau plutind pe Mureş. Morţii au fost într-adevăr 5. Şi 269 de spitalizaţi, între români şi maghiari.

Voci de femei disperate sunau în puterea nopţii, înşelându-ne prin patetismul vecin cu lacrima de masacrele în serie. În general nu le-am dat nici o atenţie, dar nu-i puteam ţine sub atenţie pe toţi colab­oratorii şi redactorii ziarului, astfel că dincolo de ceea ce scriam eu însumi, scriau şi ei, uneori fără discernământ şi fară verificarea infor­maţiei. Astfel am ajuns s-o supăr pe farmacista Kormoczki Emese, acuzată (articolul „Ce şi-a permis o farmacistă" din 17 martie) de a fi modificat firma unităţii şi a refuza să vândă medicamente cetăţenilor români. E bine că Anexa XXIII-bis - pag. 5-8 - reţine protestul. Nu dis­pun de ziarul din 17 martie, nu ştiu cine este autorul, dar nu mă jenez să-mi cer, retrospectiv, toate scuzele: aş fi putut să opresc articolul înainte de calandru. L-am văzut ? Nu ştiu.

Observ, în sfârşit, încă un amănunt: la sfârşitul Anexei XXXIX din amintitul raport, pagina ultimă reţine un inventar de „arme albe şi obiecte contondente confiscate (....) la intrările în municipiul Târgu Mureş în perioada 21.03. 06,00 - 26.03. 14,00". Iată complet acest inventar: 251 topoare, 280 răngi, 237 cuţite, 33 lanţuri, 205 bastoane. 39 sticle incendiare, 302 bâte, 23 lănci, 6 seceri, 1 muceag, 1 praştie. 1 scândură cu cuie, 8 furci.

/o

Nu contest acest inventar, nici acţiunea de confiscare. Adaug însă acum ceea ce am suprimat din titlul: „confiscate de la cetăţeni români de naţionalitate maghiară". Nu cred în ruptul capului: majoritatea au fost culese de pe jos, fiind abandonate. De unde atunci „naţionali­tatea" lor ?

Un cuna en el cielo

Siempre presentes, más que presentes, en los meses que han precedido la caída de la dictadura de Ceausescu, agobiantes durante los días de la caída, cuando han conseguido cambiar el sentido de la revolución, profanando ideales y sacrificios supremos, los espías sin fronteras han naufragado en Transilvania, durante los acontecimientos transcurridos entre 18 y 20 de Marzo, de 1990. Vencidos por la memoria histórica de sus habitantes, la que los había puesto a salvo en situaciones peores. La larga convivencia, bien llevada por las minorías, ha influido mucho en su conducta frente a un peligro así. Que no venía desde dentro, o sea, no había brotado y crecido en sus jardines. Y ha sido esto, el sexto sentido, el que había delatado la injerencia ajena y lejana. La mala hierba no era de la casa, venía de otros huertos.

Por si todavía alguien podría pensar que no se trata de tal injerencia, basta con observar el cuidado puesto en la retirada, borrando las huellas y silenciando el incidente, como si nunca hubiera existido. Menos el testimonio de los que lo han vivido en cuerpo y alma. Y algunos hechos imposibles de tapar por ser obra común, de los arquitectos del proyecto y de la maquinaría propagandística. Porque el gran fracaso de la operación ha significado también la gran frustración de los medios de comunicación, adiestrados para cubrir bien el tamaño de un desastre planificado.

En este sentido, para conocer el escenario, estos medios han llegado al lugar con suficiente antelación. Entre estos, el equipo de una televisión irlandesa ha alquilado apartamentos en el hotel cuyas terrazas daban a la plaza central, donde estaban ya instalados algunos periodistas y enviados especiales, más un grupo de observadores del Comité Helsinki, convertido en sucursal de varias oficinas de información.

Al final, defraudados por el naufrago, han tratado de sacar partida de incidentes con más relevancia: un grupo de individuos apaleaba a muerte a una persona tendida en la plaza. Claro, los apaleadores eran rumanos que machacaban con saña a un húngaro.

Así, con esta leyenda, los enviados de la televisión irlandesa han vendido el reportaje a la BBC, la cual lo había difundido en todo el mundo. La desfachatez no hubiera podido ser mayor. El tendido al suelo, molido y ensangrentado, se llamaba Mihai Cofariu, ciudadano rumano de la aldea de Hodoc, y los que lo estaban zurrando, eran húngaros. De entre ellos, seis habían sido identificados y detenidos; luego, tras regateos, tres han sido puestos en libertad y los demás condenados según rigen la ley.

A pesar de ello, de la protesta oficial rumana que ha demostrado la verdad, condenando la burda manipulación, la BBC ha echado el asunto a saco roto.

Mientras tanto, otra televisión, esta vez de Miami, supongo que para suavizar un poco las cosas, ha insistido en concederle una entrevista. La he recibido en mi despacho de director del diario que había fundado sobre los escombros de Scânteia, el órgano central de la prensa del partido comunista. Y después del preámbulo del jefe del equipo, correcto y exacto, lo he defraudado: no, señor, el tendido al suelo no era un rumano, ni los que lo estaban matando eran húngaros. Nada de esto, era un extraterrestre apaleado por una cámara irlandesa teledirigida y pagada con dinero de origen desconocido. Es que el dolor y las lágrimas no tienen nacionalidad, menos en los estudios de la BBC…

Mihai Cofariu habrá de pasar muchos meses en los hospitales de Francia y Estados Unidos y regresará a su comarca de Hobeni en silla de ruedas, hemipléjico.

Igual camino emprenderá en los mismos meses Süto Andras, escritor rumano de lengua húngara. Afable, íntegro, dedicado a su escritura, vivía en una casa erguida sobre una colina y había bajado al centro de la ciudad, tratando de apaciguar los espíritus encolerizados. Tragado por la vorágine, entre los de su sangre, alguien se había ensañado con él y le ha golpeado en la cara. Desde los hospitales de Budapest y América, Süto Andras volverá a su casa de la colina, tuerto. Soñando, tal vez, páginas autobiográficas de su novela Una cuna en el cielo…

© Fragmento del libro inédito Elogio de un pueblo que desaparece.

El Diluvio y el Mar Negro

El Diluvio y el Mar Negro

Existe un gran déficit de conocimiento en cuanto a los pueblos y a las culturas primarias - la definición de Weber - afirmadas en los territorios del Este y Sureste de Europa. Y es poco probable que sea corregido, debido a la agresión creciente de la civilización actual, global y violenta, que destroza todo en su camino.

No hace falta ser docente en una – ya no es posible en todas - de las ciencias que indagan los horizontes de la humanidad, para observar que las grandes civilizaciones cubren periodos divididos siempre por grandes catástrofes naturales. Basta leer con intuición el relieve geográfico y confrontar los barruntos con las certezas que estas ciencias te las ofrecen bien medidas.

Ejercicio que El Hacedor – quiero decir Borges –, rapsoda ciego como Homero, lo ejecuta recordando el mundo que había visto, escucha un rumor de navíos negros y concluye: Siento que el tiempo es un río, y sueño que yo soy sus aguas. Un río que siempre es un camino (también Borges: ¿Qué río es este / por el cual corre el Ganges?) o sea, tiempo y espacio recorrido.

Mirando las orillas, donde los ríos vierten el tiempo, ver sus filigranas líquidas (otra vez Borges: ¿Qué río es este /que arrastra mitologías y espadas?) y los encajes de rocas y espuma y el oleaje que devuelve el tiempo al espacio, en forma de nubes, entiendes por qué la vida ha brotado del agua, pendiente siempre del mar y de los ríos.

Caso de que este mar es el mar Negro – y de esto se trata -, es imprescindible recordar que hubo un tiempo cuando sus aguas estaban unos 80 m. bajo el nivel actual y después, en un instante geológico, habían subido 5 m. por encima del mismo.

Un fenómeno olvidado, que los especialistas llaman transgresión, ocurrido en el pleistoceno, debido a factores epirogénicos y a las variaciones eustáticas prolongadas en el holoceno. Lo que en términos asequibles, significa subidas (gigantescas) de las aguas, hace 6.000 años, cuyo resultado a la vista es la configuración del delta del Danubio – brazos, meandros, islotes, médanos, el complejo lagunar de Razim-Sinoe, etc. El último retoque del continente, y el nacimiento de los primeros pueblos que lo habitarán.

Otra consecuencia del cataclismo es la transformación del mar Negro en el mayor depósito planetario de agua muerta, puesto que por debajo de 200 m. no hay señal de vida alguna, sino solamente ácido sulfhídrico.

Los aficionados a la ficción científica pueden hablar aquí de la alquimia de la naturaleza, del Diluvio, de los sumerios y la desaparecida Uruk – eventos coincidentes – o de la sumergida Atlántida. Nosotros hablamos del mar Negro y de su papel formativo para las culturas euroasiáticas, igual al del Mediterráneo para las culturas euroafricanas (un bloque único, decía Weber), pero menos valorado a causa de la escasez de vestigios arqueológicos y otros documentos, anteriores a la mencionada transgresión.

El agua que ha hecho rebosar la cuenca del mar Negro tenía que venir de alguna parte y esta no hubiera podido ser otra que la del Mediterráneo. El canal que le unía con el Caspio se había cerrado al final del Paleolítico (Fernand Braudel – Memorias del Mediterráneo I), al Azov no le sobraba el agua, y el Danubio apenas soñaba con ser río.

No hay ninguna otra explicación. Y la prueba es – arriesgamos una hipótesis - la desertización de las otras orillas, el Sahara y la Uruk, ilustrada (científicamente) por el Bósforo, donde por debajo de la corriente que llega del mar Negro, y en sentido contrario, más densa y más salina, discurre la contracorriente del Mediterráneo.

Bien lo sabía Homero (Odisea XII, 94-105), también Heródoto (Historia IV, 85,2). Lo había vivido Jasón, quien ha entrado en el mar Negro a golpe de remo. Lo sabían Píndaro (Píticas, IV, 371) y Apolonio de Rodas (Las Argonáuticas, II, 318).

Y es que, a diferencia de los ríos que fluyen según la gravitación, los mares se comunican entre sí según mecánica de los fluidos. Lo saben hasta los que siguen pescando en las aguas del Bósforo. Pero no la antropología, que no se fía de leyendas y tampoco lee a los griegos. Por lo cual, en vez de seguir a los indoeuropeos que van desde las interminables estepas euroasiáticas hacia el mar Negro, Transilvania, Panonia y Bohemia, los hace regresar a Mesopotoamia, desde donde habían salido a causa de las lluvias anormales, según relato bíblico o, tal vez, debido al fenomenal tsunami prehistórico que ha sumergido la primera vida en las dos orillas del mar Negro.

La Pareja de Hamangia

Narraciones falsas que relatan sucesos reales, cuando hablan de cataclismos, hundimientos de montañas, terremotos e inundaciones, los mitos dejan siempre a salvo una pareja para perpetuar la especie humana. También la Biblia salva a Adán y Eva, y a Noé con su familia lo deja en el Ararat, a 5.165 m. por encima de mar. (Génesis, I y VI)

Verdadero o solamente posible, el Diluvio tiene su replica incuestionable en el fenómeno olvidado, sucedido en el mar Negro. Donde el tiempo, piadoso con la vida humana, también ha puesto a salvo una pareja: un hombre y una mujer sentados. Él con la cabeza apoyada en las manos; ella con una rodilla doblada y la otra tendida lo justo para que los brazos descansen después de amamantar al niño. Obra maestra única de la plástica antropomorfa del neolítico, con una expresión poco común, tímidamente recordada por algunas piezas de las islas Cicladas, en el mar Egeo, o de Tesalia.

Dos estatuillas de barro cocido, encontradas en una necrópolis de Hamangia, cerca de Cernavodǎ, que caben en la palma de la mano, y que no han sido traídas de otra parte, sino modeladas en el lugar, como cuando la Creación, del barro primigenio, unos 5 milenios antes que El Pensador de Auguste Rodin. Con una significativa diferencia de expresividad. Con la derecha en el mentón y el codo firme sobre la rodilla izquierda, el personaje de Rodin – supuestamente Michelangelo - sólo medita, mientras que el padre de nuestro neolítico, con la cabeza entre las manos hechas puño, piensa y desespera.

LUCIAN BLAGA

Bunavestire -Anunciación.

Bunavestire pentru floarea márului

ANUNCIACIÓN

Durante esta noche larga, sin fin,

una mujer anda bajo el cielo cercano.

Ella entiende menos que cualquiera

el milagro que sucedió.

Escucha los soles cantantes, pregunta,

pregunta y no entiende.

En su cuerpo está encerrado, como dentro

de una buena cárcel,

un hijo.

Nueve veces gira el disco de la luna

alrededor del hijo.

Él se queda sin moverse y crece sorprendido.

..........................................................................

En la nueva noche sin fin

los pastores vigilan la aparición de unos signos celestes.

Voy hacia ellos para anunciarles:

sacrificad el cordero sobre la cruz

en el recuerdo de la ofrenda que se hará.

Levantaos desde el fuego

en pellicos con llamas de lana.

Tomad la vela que encendí

de la estrella que descendió

sobre los pesebres gastados de los bueyes

y entregadla a los otros

de mano en mano.

Muy pronto el hijo del hombre buscará un sitio,

donde reclinar su cabeza poara dormir,

apoyándola como vosotros

sobre piedras o perros dormidos.

Muy pronto las heridas llevadas por nuestros valles

se curarán,

cerrándose como flores en la oscuridad.

Muy pronto los blancos pies

andarán sobre las aguas.

ANUNCIACIÓN PARA LAS FLOR DEL MANZANO

¡Alégrate, flor de manzano, alégrate!

He aquí, a tu alrededor, el polvo de oro

cual una nube por el aire.

Brotan las hojas por doquier

y por ningún lado. Ninguna criatura pregunta.

El polen caído de los cálices

lo están aguantando todas las flores,

como a las brasas, en dulce sufrimiento,

más allá de lo que se puede aguantar,

más allá de su propio ser.

¡Alégrate, flor como una concha!

y date cuenta:

no hace falta que sepamos todos

quién trae y siembra el fuego.

Pero, ves, yo soy el arcángel y tú eres la flor

y si me preguntas no puedo callar.

¿Quién trae este suave terremoto?

He aqui, es el Viento. Nadie más. Es el Viento,

el Príncipe jamás visto,

sin cuerpo, sin manos,

el Príncipe de estas semanas.

¡Alégrate, flor de mazano!

Y no te asustes por los frutos.

.......................................................

Selectie din Lucian Blaga - Antologia poética general

Prensas Universitarias de Zaragoza .2006

(Traduceri de Darie Novaceanu)