S u b  e c h i n o c ţ i u

Darie Nováceanu

SONET CU COCORI

Nu i-am văzut plecând, dar s-ar putea să fie

cei care se întorc acum, ca o lumină

ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină

şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.

Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină, 

perfectă prin văzduhul albastru geometrie,

redeschizând cu strigăt porţi spre copilărie,

deltă zidită-n sânge ca anii în tulpină.

Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii

ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline

şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.

Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene

din neştiutul zării mână către tine

fragile escadrile de cântece şi pene.

PÂNDA MAGNOLIEI

A fost cândva, pe semene, o adolescentă

sfioasă şi tăcută, mult nedumerită

de-atâtea neînţelese priviri ce-o aşteptau

s-o vadă-n primăvară înflorită.

Abia iviţi, bobocii lăsau să se-ntrevadă

cu jar tivite cupele şi pline

cu arşiţa atâtor insomnii frumoase

ce ştiu, când vor, dogoarea s-o aline.

S-a-nchis în ea, intrând în seară,

cerându-i nopţii pace şi-ndurare;

blândă şi înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o

şi-a prefăcut-o până sus în floare.

Un hohot cald din cupe se revarsă

în jurul ei acum pe neaşteptate,

sub primii zori, ca un triumf

de împlinire şi de puritate.

PAŞI PE APE

Din nu ştiu care parte a timpului s-aude

Un pas ce nu mai este, dar care-a fost al meu;

vine  desculţ şi singur prin ierburile ude 

şi pleacă iar, tot singur, şi îndoit mereu.

S-apropie o clipă şi stă pe loc şi piere,

se pierde  în niciunde ca frunza-n întomnare,

murmur timid sub ora umplută cu tăcere,

pas de copil la prima şi ultima plecare.

Ecou ce se repetă la nesfârşit în mine,

lovindu-se besmetic de noapte şi lumină, 

izvor purităţii grăbit nu ştiu de cine

s-ajungă unde toate izvoarele termină.

Pierdut de mult, mi-e bine când îl aud aproape,

pas neînfrânt de nimeni, străbătând aceste

izbânzi, înfrângeri, paşi pe ape

şi tot ce timp se cheamă, iar uneori şi este.

PASĀREA ALBASTRĀ

Venea, mai mult spre ziuă, în câte-un vis pe care

îl preschimba-n pădure, umplând-o deodată

cu vuiet lung de valuri dintr-o zbuciumată,

de nimenea ştiută şi nevăzută mare.

In urma ei, un cântec de liră fermecată

cădea din crengi, ca toamna fructele-aromitoare.

Şi-abia atunci, o clipă, parcă-nvăţând să zboare,

vedeam cum se ridică spre cer, însingurată.

Plutea precum o luntre peste pădurea verde,

albastrele-i aripe jucând ca o lumină

de vâsle care caută, fragile, necuprinsul.

Albastru pe albastru, ştiam că o voi pierde

în vis, simţind cum visul însuşi se termină,

dar nu ştiam că viaţa, şi ea, e cum e visul.

ENEIDA, IV

Nu m-am schimbat deloc. Aceleaşi ape

m-aduc din nou la porţile de-aramă,

să-ţi spun cum sufletul mi se destramă

înstrăinat de când nu-mi eşti aproape.

Rana-mi hrăneşte trupul şi dau vamă

la oameni şi la zei, strângând sub pleoape

veacuri şi zări sub cerul în care nu încape

atât blestem lângă atâta teamă.

Acelaşi sunt, şi mă întorc de-acuma,

cu Palinur cel bun dormind la proră,

să-ţi spun ce nu ţi-am spus, cerându-ţi numa

focul să-mi stingi, şi veşnic monotona

viaţă de unul singur, iubindu-ţi aurora

cum te iubeam când te chemai Didona.

..........................................................

© Rezervate toate drepturile

Vitralii cu umbre de păsări

La Berlin, înaintea celui de al doilea război mondial, Italia şi Japonia au primit teren, una lângă alta, pe bulevardul central al oraşului, şi au mai avut timp să-şi clădească nişte edificii uriaşe, ca o sfidare a timpului şi o provocare a spaţiului, şi aşa au rămas, mobilate, pustii şi invulnerabile, până după căderea Zidului, în noiembrie 1989, când, recunoscându-li-se proprietatea, cele două state au dat jos schelele de păianjeni metalizaţi, şi au schimbat ţevile şi ferestrele pentru a se putea privi faţă în faţă, după o absenţă de o jumătate de secol, pulveri­zat într-un „bună dimineaţa, vecine" rostit în germană.

Supravieţuiseră, cotropindu-le terasele, fagii, gorunii şi castanii. Nu rezistaseră plopii şi sălciile, care, fiind numai foş­net şi plete, îmbătrânesc mai repede.

Am privit cele două clădiri, în octombrie 1990, cu sentimentul că jumătatea de secol şi-a dus apele în mările zădărniciei, scufundând fără să vrea câteva generaţii care nu şi-au putut da măsura adevărată. N-ar fi adăugat o nouă planetă în cosmos, dar poate că ar fi reuşit să ajungă la cele existente cu o jumătate de secol mai devreme. Ceea ce înseamnă că dacă am ajuns acum, nu am mers înainte, ci ne-am întors de unde nu plecaserăm.

Modestă, neputernică, dar ageră şi risipitoare în isteţime, România devansase mastodonţii din Berlin, construind la Roma, pe Valle Giulia, o clădire de multă splendoare, numită până azi Academia di Romenia.aripi pe vitralii măcinate de timp.

Nefiind un sediu pentru diplomaţi, ci pentru oameni de cultură, n-a trebuit să impresioneze prin mărime, pentru că spiritul nu are nevoie de volume, ajungându-i legile geometriei: ceea ce nu se vede, există prin sugestie şi imaginaţie. Brâncuşi, ca să înlănţuiască infinitul, a înălţat o coloană de 29,33 metri, atât cât cerea constanta euclidiană pentru a „pierde" verticala în văzduh: 16 module şi o jumătate, cad ca nişte mărgele de fontă, unul peste altul, sfredelind cerul, ori ca şiragul de metanii din chihlimbar, şlefuite mereu de policarele beduinilor însetaţi de apă şi credinţă.

Atenţi la curgerea râurilor, Iorga şi Pârvan folosiseră un moment prielnic, obţinând de la Primăria Romei, contra o liră chirie anuală, instalarea spiritului românesc aproape de apele Tibrului, pe unde treceau împăraţii, visându-se stăpânii lumii.

Aşa a descoperit Italia că România există, dincolo de diplomaţie, prin intelectualii care au trecut pe aici, înnobilând edificiul cu numele lor.

Puţin mai sus, pe un dâmb ţinut în nemişcare de rădăci­nile pinilor mediteraneeni, s-a aşezat Academia di Spagna, avându-l un timp, ca director pe Ramón del Valle-Inclán, un mare scriitor, pe care galicienii de azi îl contestă pentru că a scris în spaniolă, iar spaniolii îl ignoră pentru că a fost galician. Moşte­nitor, ca şi noi, al spiritului celtic, înainte de cucerirea militară a Hispaniei şi Daciei de către romani.

Fără documente, presupun că Iorga şi Pârvan au stat de vorbă, peste gard, cu Valle-Inclán, dăruindu-şi câte o ulcică de pământ negru. Aceiaşi, adusă de celţi, cei care ne-au dăruit şi roata olarului, şi ne-au învăţat să batem monedă şi să frământăm lutul până devine timp.

Ca şi în cazul mastodonţilor din Berlin, războiul a tras linie şi a scăzut timpul. Academia şi-a închis porţile, a stins luminile şi a lăsat să crească arborii şi iarba sub copitele cailor de bronz ai lui San Martin şi Simon Bolivar, aşezaţi pe esplanade vecine.

Mihu Vulcanescu - Orizonturi

Aşa i-am găsit, în septembrie 1965, cu Ştefan Bănulescu şi Marin Sorescu, sosiţi de la Urbino, convinşi că nu vom fi nevoiţi să dormim în Roma Termini, ca în Gara de Nord, ci exact aici, la Academie, unde credeam că Iorga şi Pârvan nu ne-ar fi refuzat. Şi n-a fost chiar aşa: clădirea nu-şi reluase funcţiile de altădată. Practic, era părăsită, dar nu abandonară, fiind admi­nistrată, tacit, de Ambasada română, care-şi avea sediul puţin mai sus, pe Tartaglia, unde se află şi astăzi. Nu se învestise nici o liră, nici măcar pentru zugrăveala faţadei şi nici nu avea ni­meni de gând s-o facă, fiind folosită ca depozit pentru materiale de construcţie, necesare la reformarea sediului diplomatic.

Singura cheltuială era leafa unui portar cu nume predestinat, Salvatore, un italian de treabă, încântat de oaspeţi români, dar numai cu dezlegarea ambasadorului, în anul acela tovarăşul Constantin Burtică. Ne-a spus-o cu puţine cuvinte, cercetându-ne veştmintele de peregrini săraci, fără să deschidă poarta, înso­ţit de un câine lup, frumos şi bine educat.

Trei staţii de tramvai ne despărţeau de sediul ambasadei şi, cum eram înaintea prânzului, ne-a încurajat să mergem pe jos. Pe noi nu ne interesa distanţa, ci timpul pe care ni-1 organi­zasem cu grijă, să ne ajungă şi pentru situaţii neprevăzute.

De prisos să spun că nici unul nu ştia câţi bani avea celălalt, dar ştiam toţi trei că erau puţini de tot. Astfel că ne-am hotărât să aplicăm blatul de la Bucureşti. Urcam şi coboram la prima, sub pretextul că greşisem tramvaiul, şi-1 aşteptam pe următorul, ajungând la destinaţie cu timp suficient în faţă şi bagaje uşoare.

Pare greu de crezut, dar în condiţiile de atunci, deşi eram numai trei, nu ne spuneam gândurile până la capăt. Mai călătorit decât noi, Marin era înzestrat cu tot felul de adrese, telefoane şi nume de italieni sau români stabiliţi în Italia. Funcţio­na mila şi schimbul valutar la negru: lirele italiene primite la Roma deveneau lei pe care datornicul îi înmâna unei rude la Bucureşti, întâlnită în locuri publice, unde supravegherea era mai redusă.

Bântuit de toate spaimele imaginate, Fănică era mai rezervat şi, în mod sigur avea mai puţine adrese de salvare, evitând neplăceri închipuite la întoarcerea în ţară. Avea o rezistenţă psihică slabă, semn al unei sensibilităţi de Bărăgan, unde orice fântână poate să fie o amăgire. Mi-amintesc, nu pot să nu-mi amintesc, că în apropiere de Arad - călătoream în aceeaşi cuşetă , când s-a anunţat controlul vamal şi al paşapoartelor, s-a chinuit să deschidă fereastra. - Ce faci, Fănică, vrei să te arunci pe geam? Domnu' Darie, am 500 de lei şi nu vreau să mi-i găsească vameşii. Ţigările nu cred că mi le confiscă - la Urbino a fumat numai Carpaţi fără filtru -, dar pentru banii îmi pot lua paşaportul.

I-am luat banii şi i-am pus lângă ai mei, tot 500, în bu­zunarul de la pijama. La Viena, am făcut coadă lungă la un ghişeu de schimb. -Vezi, domnule, cum i se mişcă mâinile? Ca ochii mortului. Catastrofă: - Vino, domnule, în faţă, şi-ţi schimb şi părinţii, a spus casierul, ridicând ferestruica, un austriac de-al nostru, din Ardeal.

Cu şilingii aceia, am cumpărat vederi şi timbre pentru cei de acasă şi ne-au ajuns şi pentru un ceai, cu lectura ziarului gratis, legat pe un băţ, ca un stindard necunoscut.

Acum eram la Roma, primiţi de doctorul Ion Radu, consilierul ambasadorului. Lucrasem câteva luni, în acelaşi birou, în 1962, la Externe. Colegii mei de drum au rămas uluiţi, când i-am cerut nişte lire în împrumut. -N-avem nici un şfanţ - oficial, nu aveam - şi nu avem nici unde dormi.

 Mi-a dat, nu ştiu câte pentru că nu le-am restituit niciodată. Cât despre dor­mit, a fost sincer: -Nu eu decid. Vorbiţi cu tovarăşul ambasa­dor. E în curte, se pregăteşte să plece în oraş. În curte, tovarăşul Burtică se despărţea de tovarăşul Gogu. Era în concediu, cu Volga, aprovizionat cu hrană rece, la care ambasadorul adăuga­se preţuirea sa politică, bine stivuită în portbagajul de pe caroseria neagră. Timp în care doamna Burtică, în altă maşină, răsfoia bacnotele italieneşti, ca pe o carte cu pagini foarte mari, aceleaşi dar de culori diferite.

N-aveţi cum să dormiţi acolo, ne-a tăiat ambasadorul rugămintea la jumătatea ei.

Bine, ne ducem la gară, am vorbit eu în numele celor trei. Dar să ştiţi că mâine o să afle toată presa că trei scriitorii...In vreme ce la Academie dorm 30 de muncitori care repară ambasada şi tot aici sunt aduşi, ca la grădiniţă, toţi copiii diplomaţilor.

Discursul mi-l şoptise Mihu Vulcănescu, care locui» la parter, de un an, într-o sărăcie învinsă numai de răbdare, în vreme ce Ion Nicodim stătea la mansardă, în fostele ateliere pentru pictură. Le-am declinat numele, tovarăşul Burtică ne-a aprobat „dormitul" -O săptămână, să fim înţelegi - iar il signore Salvatore ne-a dat cearşafuri curate.

 

Nici unul, din cei trei, nu mai sunt în viaţă., să mă con firme. Numai tovarăşul Burtică, binevoitor în cele din urmă. Cu Fănică, în vreme ce Marin căuta un hotel care nu exista (invenţia mea, păcătoasă), căutând un editor spaniol, dornic să-1 editeze, am înconjurat toată frontiera Vaticanului: ,-Domnu' Darie, atât de mic şi atât de puternic...

Ne-am întors la Bucureşti, iar Mihu a rămas la Academie, cu tava de struguri şi pâine uscată, printre albume de artă bizantină. S-a stins, lângă Florenţa, umplând bisericile din Toscana cu troiţe şi vitralii. În toate, chipul Fecioarei reproduce în culori fierbinţi trăsăturile soţiei sale, din Ploieşti. Azi nu-şi mai aminteşte nimeni de ei.

Materialele pentru vitralii veneau din Germania, furni­zorul fiind un consătean de al meu, fugit de prigoana legionară şi stabilit la Milano. Nu vorbea româneşte decât când îşi condu­cea maşina şi îi înjura pe partenerii de drum. Ca să se convingă că eram din acelaşi sat, şi nu un spion, m-a pus să schiţez casa, fântâna, şi răscrucea de drum, unde părinţii lui avuseseră o băcănie şi o „fabrică" de limonadă.

 Din lirele contra lei, am putut merge cu Ştefan şi Marin la Neapole şi Capri. Marin, pre­văzător, avea slipul cu el, să facă o baie în memoria lui Gorki, dar plaja era cu bani, şi a renunţat. 

Ne-am reîntors la Neapole, Marin s-a ars cu supa de peşte şi ne-a lăsat fără sticla de vin. Am prins trenul spre Roma din mers, sărind pe scara ultimul vagon.

Urme de aripi pe vitralii măcinate de timp.

............................................

© Toate drepturile rezervate

Noaptea, pe drumurile Italiei

Piazza San Pietro

                                                       Fântânile Romei




        Arbori fluizi, cu rădăcini pierdute departe, sub păduri 
care nu mai există, fântânile Romei produc, fără anotim­puri, răcoare şi sunet. Sânt singurii arbori care dispreţuiesc trecerea anotimpurilor şi singurii care atentează la viaţa geometriei. Construcţii lichide, pe care arhitecţii şi sculp­torii Romei le-au ridicat la încrucişări de drumuri şi-n umbra templelor, ele îşi păstrează volumele intacte. Ca o materie zidită. De sute de ani îşi mişcă aceste volume în spaţiile de început, fără prăbuşiri, refuzând intrarea în lumea ruinurilor. Şi tocmai această mişcare continuă e cea care le dă viaţă, îndepărtând de trunchiurile lor înscrierea concentrică a inelelor vîrstei. Sînt multe temple care s-au prăbuşit, la Roma, fântânile continuă să-şi sune, lângă vo­lume dispărute, crengile lor fără de frunze, dar pline de murmur. Viaţa lor, asemeni celei a fluviilor — rădăcină fără vârstă — nu se poate măsura de aceea de nimeni. Flu­viile au fost şi ele, la naştere, tot fântâni, şi multe se întorc în formele dintâi. Norii sânt, la rândul lor, fântâni de ceaţă răsturnate, iar fulgerele sânt fluvii pe care izvoarele co­boară pe pământ, atunci când cerul devine neîncăpător pentru zgomote şi întuneric.

Sânt multe fântâni la Roma şi locuitorii oraşului se strâng în jurul lor, aşa cum se strâng (tot arborii!) în grădinile publice. Sânt ceasuri cînd Roma trăieşte, parcă, numai prin arbori. De altfel, pentru străini, Cetatea Eternă nu poate deveni apropiată decât prin ruinuri, grădini şi fântâni. Co­municarea directă cu farmecul ei nare să se facă fără cu­vinte, prin agonia primelor şi prospeţimea înmărmurită a celorlalte.

Fontana di Trevi, se spune, este cea mai frumoasă dintre toate fântânile. Dar gloria ei pare „ajutată" : mai întâi, legenda :

Încă o zi şi Aurora, lăsând pe Titon, ale zeiţei

Arcadiene-o privi pontificale serbări.

Tot astăzi te-a primit în templu, soră-a lui Turnus,

Unde Câmpul lui Mars de-apa Virgină-i scăldat.

(Fastele, I, 461—64)

Soldaţii lui Agrippa (el tronează, de sus, de pe capitelul coloanelor albe) ar fi trecut pe Câmpul ars de secetă şi o fecioară romană le-a arătat izvorul cu apă — virgenea acqua — Agrippa a cules această apă pentru termele lui, inaugurate la 9 iunie anul 19 î.e.n. Apeductul său stră­bătea pînă la Câmpul lui Marte, 21 de kilometri, aducând la Roma, în fiecare zi, 158 000 de m.c. de apă. După „aju­torul" dat de legendă, urmează cel al istoriei : pe conduc­tele şi canalele subterane ale apeductului lui Agrippa, terminate de Cezar, în anul 537 e.n. goţii au forţat intrarea în Cetatea Eternă. Apeductul rezistase cinci secole şi, după agonia de un mileniu, cam în 1562, Pius al IV-lea de Medici 1-a restaurat pentru ultima dată. De-atunci, Acqua Virgo alimentează cu murmur şi răcoare Fontana di Trevi. Fontana di Barcaccia, Navona şi Farnese...

Fontana di Trevi îşi mai datorează gloria şi legendei artificiale construită de turism : toţi cei care vin la Roma aruncă în bazinul acesteia banul de care se leagă speranţa unei călătorii viitoare. Toţi rătăcitorii vor să revină la Roma şi bazinul fântânii e plin eu monede din toată lumea. M-am uitat în oglinzile lui, într-un ceas de amiază, când lumina soarelui cădea vertical şi am descoperit, lângă fişicurile de 5, 10, 50 sau 108 de lire italiene, sferturi de dolari americani — în definitiv, pajura care sigilează cu aripile ei această monedă e tot romană ! — cele trei tulpini alpine ale florilor de pe şilingul austriac, pajura — tot pajura ! — celor cinci pesetas spaniole, profilul de leu al mărcii germane, scudul portughez, mitologia financiară a Africii, pesoşii mexicani, cu dimensiunile lor impunătoare, quetzalul guatemalez, o galerie întreagă de prinţi detronaţi şi dictatori zidiţi prin viclenie. Un adevărat muzeu acvatic de numismatică contemporană din care — am fost nespus de fericit cînd le-am identificat — nu lipseau monedele noastre de la 5 bani până la 3 lei...

         Dar adevărata glorie a acestei fântâni se datoreşte şcolii de sculptură a lui Bernini, mai exact lui Nicola Salvi care i-a stabilit volumele mişcătoare de azi în 1762. Palatul Poli a primit-o pe una din faţadele sale. Ocean tronează între coloanele centrale ale acestei faţade, vegheat, din nişele vecine, de statuile della Salubritá şi del'Abondanza. Mar­mura trupurilor lor se modelează frumos, în cei doi cai marini — il cavallo sfrenato (cabrat) şi il cavallo placido, obosit de drum, în cochilii şi arbori. Tritoni şi driade îşi răcoresc fuga în albastrul curat al bazinului şi volumele fluide — pânze, jeturi, vârtejuri, ţâşniri arcuite de gravi­tate — îşi sună mişcarea până în străzile vecine. Fontana di Trevi se aude de departe jucându-şi cascadele şi timpul. E firesc, de aceea, să fie cea mai frumoasă dintre toate. Parcă au ştiut asta şi Clement al XlII-lea (cărţile notează Clement al Xll-lea) şi Pius al IV-lea de Medici, numele lor fiind gravat frumos, în literă dreaptă, deasupra mur­murului.

Turistului, însă, i se va spune cu totul altceva despre această fântână, îndepărtîndu-1 de la frumuseţea ei reală : Palatul Poli a fost evaluat acum doi ani la un miliard două sute de milioane de lire...

Dar turistului îi rămâne să admire sunetul şi răcoarea celorlalte fântâni, mai puţin încărcate de legendă : del Tritone — patru delfini arcuindu-şi cozile sub scoica imensă pe care stă instalat tritonul şi şuieră prin răsucirea marmurii în formă de melc antilez, ultimul jet lichid, lu­crare aparţinând de data asta chiar lui Bernini, aflată în piaţa Barberini ; della Barcaccia, barcă de marmură — le­genda spune că aici s-a oprit, cîndva, o barcă adevărată — spre care privesc tinerii fără calendar de pe cele o sută patruzeci de căderi în trepte care alcătuiesc, împreună, Piaţa Spaniei ;

Quirinal, cu cei doi fraţi Castor şi Polux, abia coborîţi de pe caii lor ; fîntîna albinelor, la capătul străzii Veneto, broaştelor (delle tartarughe), desen atribuit de legendă lui Rafael, dar realizat, sigur, în marmură, de Landini şi aflată în piaţa Matei ; fîntîna lui Moise din piaţa San Bernardo, care funcţionează cu apă — Acqua Felice — adusă tocmai din Colonna ; fîntîna naiadelor, din piaţa Esedra, ultima ridicată la Roma de Rutelli, cu sutele ei de curcubee care îmbrăţişează coloana de marmură li­chidă din centru, aventurată cu toată vigoarea spre cer, dar căzînd, frumos, sub formă de arbore.

Piazza Spaniei

Sînt multe fîntîni la Roma, dar meşteşugul fabricării lor s-a pierdut. Primele care s-au construit, cele din timpul Imperiului, au mai rămas în cărţi, unele în numele străzi­lor — Via della quattro fontane. Atunci, de mult, se pare că arhitecţii nu căutau răcoarea, ci sunetul: marmura lua forma stalactitelor şi prin capilaritatea acestora apa curgea cu sunet, putînd să creeze chiar melodii...

„Dacă cineva — spune Plinius — ar dori să calculeze cu exactitate cantitatea de apă pentru băi, case, cartiere şi suburbii, distanţa străbătută de aceasta, arcurile ridicate şi munţii perforaţi, va fi obligat să recunoască fără ocol că în lume nu există o altă minune."

Despre apeductele Romei aş fi dorit să scriu altfel, dar Plinius mi-a forţat mâna şi, dându-i dreptate, mă văd obli­gat să cifrez textul pe care nu l-am mai scris. Iată rezul­tatul :

— Appia, construit în 312 î.e.n. străbătea 16 km şi avea un debit zilnic de 115.000 m.c. Urmau altele nouă:

Vetus	272	63	277 000
Marcia	144	91	296 000
Iulia	125	40	104 000
Virgo	19	20	158 000
Augusta	10 e.n.	33	24 000
Claudia	38	68	209 000
Novus	38	86	300 000
Traiana	107	57	118 000
Alexandrina	226	20	21 000

Aşadar, 490 de kilometri şi 1 622 000 metri cubi de apă care, dacă toate aceste apeducte ar fi funcţionat simultan, ar fi intrat, zilnic, în Cetatea Eternă. 

         Nu cred că o metro­polă de azi s-ar ruşina cu o astfel de statistică. Munţii Simbruini din Campania, cu cele trei lacuri — Curtius, Ceruleus şi Anio Novus — perforaţi de Claudius („în­toarse apoi apele din Munţii Simbruini şi le aduse la Roma" — Tacit, Analele XI, 11—12), livezile de la 

Tivoii (Vetus şi Marcia), lacurile Alisetus — Martignano de azi — (August) şi Bracciano (Traian), distanţe temerare şi con­strucţii îndrăzneţe arcuindu-se în văzduh sau alergând pe sub pământ, lucrate din cărămidă şi piatră, împodobite cu marmură, iată doar câteva elemente care alcătuiesc uimi­rea lui Plinius. După modul de îngrijire al străzilor — Curato Viarum — August a instituit supravegherea ape­ductelor — Curator Aquarum — iar Agrippa a concretizat cel dintâi această instituţie, luându-şi acest nume de laudă meritată şi organizându-şi ajutoarele : asesori care făceau parte din senat, un tribun, un procurator, secretari, ingi­neri, lictori, sclavi mergeau de-a lungul apeductelor, con­trolau castelele de apă, îndepărtau de lângă aceste râuri artificiale, fie aeriene, fie subterane — orice construcţie la 30 de picioare — hotărau reparaţiile, instalarea de filtre şi bazine de decantare. Statio Aquarum, sediul central al acestei instituţii, se afla lângă templul Iuturnei. Legi, de­crete, legende şi epoci. Şi fluvii alergând ca nişte rădăcini spre fântânile Romei.

......................................................

Din Noaptea, pe drumurile Italiei – Bucureşti, 1968

Desenele autorului

© Rezervate toate drepturile

 Noaptea, pe drumurile Italiei

Piazza San Pietro - Miercuri, 13 Martie 2013

Cele sapte legende

Sînt cîteva secole de cînd la Roma arheologii coboară zilnic în galerii obscure şi pipăie resturile sărace ale uneia dintre cele mai strălucite glorii. Nimeni, în acest timp, nu a muncit mai mult decît ei. Şi nimeni nu poate judeca asemenea lor măreţia pulberii milenare.

Scoţînd mereu deasupra şi repunînd pe verticală frag­mente din această glorie, ei au reuşit să-i dea Romei o cu­loare aparte, pe care n-o va avea nici un oraş din lume : culoarea agoniei prelungită dincolo de viaţă, în Nemurire. Semănată prin toate cartierele Romei, ea copleşeşte ima­ginaţia grăbită a turiştilor şi îngenunche spiritele fragile.

Nu-i vorba de acea culoare convenţională pe care o fa­brică mitologiile savante, iar nespecialiştii o consideră drept unic adevăr, ci de cea a materiei, concretă şi diversă, dinlăuntrul căreia, chiar şi atunci cînd devine pulbere, continuă să se audă voci de demult.

Piazza San Pietro - guasá

Prezentul, spuneam undeva, înconjoară trecutul şi îl to­lerează. Roma, fără să încerc o definiţie, este un oraş. vechi în care trecutul nu suportă toleranţa binevoitoare a pre­zentului. Aici el este cel care se dovedeşte înţelegător cu prezentul, dominîndu-1 însă, şi mai mult, ruşinîndu-1. Toate eforturile arhitecţilor contemporani de a smulge oraşul de sub dictatura tiranică a înaintaşilor au fost şi au rămas, eşecuri frumoase. Ei combină volume în planuri temerare reuşind să descopere rezistenţa liniilor frînte, ar­heologii caută, uneori, toată viaţa, sub pămînt un frag­ment din coloana unui templu şi aşezîndu-1 alături dc construcţiile noi, anulează efortul primilor.

Cetatea Eternă a devenit astfel, în aceste zile, o uriaşă metropolă modernă, subjugată însă de trecuturi şi de le­gende. Mai ales de legende. Şi de acestea se tem pînă şi arheologii : dacă în resturile sărace descoperite de ei se recunosc paşii unei legende, datarea acestora începe să fie cea mai mare bătaie de cap.

Turnul Cecilio Metelo

Le-a plăcut foarte mult romanilor să-şi amestece înce­putul istoriei lor cu legende şi mituri. In primul rînd cu cele puse la dispoziţie de Homer. Se spune, de exemplu (şi aceasta este una din primele legende), că Eneas, fiu al zeiţei Venus, s-a oprit în Latium, unde fiul său, Ascanio, a fundat Alba Longa. Creusa, mama lui Ascanio, rămăsese acasă, să plîngă dezastrul Troiei. Fuga lui Eneas, rătăcirea lui în dragostea Didonei şi în triunghiul sicilian, a copleşit imaginaţia unui copil de 15 ani care, ajutat de tatăl său, a transfigurat-o în marmură. Eneas îşi sprijină tatăl, pe Anchise, cu braţul drept, iar cu stîngul păstrează echilibrul lui Ascanio. Marmura aceasta se află azi în Galeria Borghese, iar copilul de 15 ani a devenit celebru : Bernini.

Pentru romani însă, fuga lui Eneas şi fundarea oraşului Alba Longa au însemnat prea puţin. Au vrut o rudă zeiască mult mai apropiată de obîrşia lor. Au vrut ca Marte să fie această rudă. Şi, astfel bătrînul rege din Alba Longa, Nu­mitor, detronat de fratele său, de Amulio, a trebuit să aibă o fiică, pe Rhea Silvia şi a trebuit ca Amulio s-o pedep­sească pentru a nu avea urmaşi. Construind această le­gendă, romanii îşi transportau în trecut nenorociri încă nepetrecute. Căci legenda aceasta (a doua în ordinea dată de noi) s-a suprapus mai târziu, repetat, pe propriul lor destin. Rhea Silvia a devenit vestală şi a trebuit să pri­mească vizitele lui Marte. S-a născut Romulus şi Remus. Legenda se sfîrşea aici. Dar ea trebuia să fie simţită ca adevăr. Romanii au vrut să aibă o dovadă concretă a le­gendei şi i-au obligat, pe gemeni să plutească pe Tibru şi să fie alăptaţi de lupoaică. Celei de a doua legende i se adăuga o alta, puţin verosimilă. Sus, urcînd scările spre Campidoglio, turiştii cad în transă în faţa unei cuşti în care, repetată din una în alta, o lupoaică aduce legenda pînă azi.

Columna lui Traian

Nici asta, însă, n-a fost de ajuns pentru romani. Fun­darea oraşului lor trebuia să fie mutată din ce în ce mai în legendă. Un obicei singular al vechilor popoare italice — cel al Primăverii sacre — le-a arătat drumul acestei mutări. Obiceiul cerea ca atunci cînd1 o epidemie sau o altă nenorocire se abătea peste o aşezare de-a lor, înduplecarea zeilor să se facă prin sacrificarea tuturor copiilor născuţi în primăvara acelui an. Era un sacrificiu paşnic : copiii aceştia erau crescuţi cu mare grijă şi educaţi pînă la două­zeci de ani, cînd porţile cetăţii se deschideau cu ceremonie, iar ei trebuiau să plece şi să fundeze, unde vor crede de cuviinţă, o cetate nouă.

Primăvara sacră, cea de a patra legendă, s-a petrecut şi în cazul Romei : Amulio a fost, în cele din urmă, detronat, dar Romulus şi Remus nu au rămas la Alba Longa, ci au plecat, la douăzeci de ani, să fondeze Roma.

Nici asta nu a fost de ajuns şi, astfel, tinerii păstori din Alba Longa au fost puşi să se înfrunte cu sabinii, locuitori mai vechi în Capitoliu, cărora mai întîi le-au răpit fe­meile. Valea dintre Palatin şi Capitoliu a fost martora acestei răpiri, devenită mai tîrziu sărbătoare naţională şi, prin mister explicabil, transfigurată tocmai în Dacia, în­tr-un dans păstrat pînă în zilele noastre — Căluşarii — căruia unii i-au adăugat farmecul inedit al Nopţii de Sînziene şi lumina melodioasă a Drăgăicii, alias Proserpina.

Învăţaţii care descifrează legende n-au fost suficient de- atenţi la adevărul celei de-a patra legende pentru că s-au simţit sugrumaţi de a cincea. Şi n-au verificat pînă azi dacă în acel an, cel al naşterii lui Romulus şi Remus, Alba Longa a fost încercată de un prăpăd care s-o oblige la de­clararea Primăverii sacre.

Fără să ştim cu exactitate anii domniei lui Romulus, dacă îî credem pe Plutarc, o astfel de Primăvară sacră nu se petrecuse : „Se zice dar că Romulus, ajuns la cincizeci şi patru de ani şi la treizeci şi opt de domnie, a dispărut dintre oameni". Înseamnă, de aici, că Romulus a devenit rege la vîrsta de şaisprezece ani şi nu la douăzeci.

Colizeul

Romanii şi-au continuat, însă, legendele. Sabinii, se spune, i-ar fi putut înfrînge pe albani fără prea mult efort, dacă ar fi putut să intre în cetate pe timpul nopţii. Tînăra Tarpeia le-a promis deschiderea porţilor cu con­diţia ca aceştia, la intrare, să-i dăruiască podoabele ce le purtau pe mîna stingă. Sabinii s-au ţinut de cuvînt aruncînd peste Tarpeia scuturile lor, iar aceasta a murit sub greutatea metalului, schimbîndu-se în stîncă. Stînca se află şi astăzi la capătul străzii Teatro di Marcelo, dar turiştilor li se spune că denumirea ei vine de la o tînără, cu acelaşi nume de Tarpeia, aruncată de aici în haos, pen­tru trădare. Tot de aici, li se mai spune, au fost aruncaţi, pe rînd, toţi trădătorii Romei. Şi legenda aceasta, falsă, legată de paza Capitoliului, pare mai verosimilă. Ovidiu însuşi, în Faste, îi dă crezare :

El, netezindu-şi cu mîna barba ce-i acoperă piepţii.

Lupta lui Taţiu Ebol numaidecît aminti,

Cum uşuratica pază, rîvnind la brăţări, în tăcere,

Pe drumul cetăţii înalt pe sabini i-a condus...

Tarpeia trebuie să fi fost una singură. E foarte posibil să fi fost fiica lui Spurius Tarpeius, supraveghetor al Capitoliului. Se pare, însă, că ea nu a trădat sau, mai exact, a trădat de două ori : încheind o înţelegere ambiguă cu sabinii, ea 1-a vestit în acelaşi timp pe Romulus — a cărui amantă era, zice Plutarc — cerindu-i să trimită întăriri pentru ca, în clipa cînd sabinii — ambiguitatea îi obliga să-şi depună scuturile — vor fi lipsiţi d'e mijloacele lor defensive, să-i facă prizonieri. Titus Livius crede în cin­stea Tarpeii şi aduce ca argument onorurile şi libaţiunile anuale ce i se făceau pînă tîrziu.

Un anume Simulus, autor al unicei istorii italiene în versuri, pentru care Plutarc are numai vorbe de ocară, spunînd că aiurează, susţine că Tarpeia a deschis cetatea pentru celţi, nu pentru sabini, fiind îndrăgostită de re­gele acestora. Indiferent de aiureală, Simulus a scris cîteva versuri d'e neaşteptată frumuseţe :

Aproape stînd de culme, sus. pe Capitoliu,

Tarpeia, vînzătoarea zidurilor Romei,

Din rîvna de-a fi soaţa unui rege celt

Lăsat-a fără pază căminul părintesc.

Ura aceasta a lui Simulus împotriva Tarpeii se trans­formă în epigraf înduioşător puţin mai departe, cînd de­scrie scena cu depunerea scuturilor :

Pe ea, nici ginte celte, nici nimenea n-a pus-o,

Tunzîndu-şi păru-n apa Padului.

Ci armele zvîrlite de braţe încinse-n luptă

Asupra tristei feţe pus-au podoaba morţii...

Arheologii spun însă că sabinii nu au avut brăţări, că primii care le-au adus la Roma au fost galii, deci mult mai tîrziu. Şi-atunci, se pare, că e vorba de o altă Tar- peie, deci de o sinonimie, triumfătoare în multe din ca­zuri. Romanii înşişi s-au folosit de puterea sinonimelor : Jupiter, au zis ei, a fost (ceea ce-i adevărat) regele Cretei. Popularitatea sa se datoreşte însă faptului că toţi regii din Creta au purtat acest nume. Cam de pe aici romanii şi-au scos Cezarul lor...

Dar cînd Tarpeia a deschis porţile cetăţii, tinerii albani, conduşi de Romulus, îşi pierduseră, pare-se, entuziasmul şi fugiseră. Romulus i-a chemat înapoi prin calmul şi de- voţiunea cu care a ridicat un mic templu pentru Jupiter Stator. Lupta a fost reluată, pe viaţă şi pe moarte, ter- minîndu-se cu bine datorită aceloraşi femei sabine, care, intrînd între arme cu copiii în braţe, le-au arătat luptă­torilor un astfel de viitor.

Iată, după Plutarc, cutremurătorul discurs ţinut de una din sabine, pe numele ei Ersilia :

„Ce rău v-am făcut noi, cu ce v-am supărat ca, după cîte am suferit, să mai suferim şi acum ? Am fost răpite- de cei care acum sînt soţii noştri (...) Cum de n-aţi venit să ne răzbunaţi cînd eram fete şi veniţi acum să ne smul­geţi de la bărbaţii şi copiii noştri ? Dacă vă luptaţi pentru vreo altă cauză, trebuie să încetaţi lupta de vreme ce, prin noi, sînteţi socri şi moşi şi rude cu duşmanii voştri.. Iar dacă războiul e pentru noi, luaţi-ne împreună cu gi­nerii şi cu copiii şi daţi-ne înapoi părinţii şi rudele, fără a ne lipsi de copiii şi bărbaţii noştri, căci nu vrem să ajungem iarăşi prizoniere."

Sabinii, în faţa unui patetism atît de logic, au cedat şi Romulus a învins, dar n-a avut decît cîţiva ani de pace, timp în care a guvernat, alternativ, cu Taţiu Ebal, asasinat de către laurentini.

După aceşti ani, într-o zi, Romulus îşi inspectează tru­pele, dar o furtună risipeşte manifestaţia şi cînd se ter­mină busculada de trupuri se constată dispariţia sa. Isto­ricii îi acuză pe sabini de asasinat. Arheologii caută dovezi , dar timpul nu le-a oferit pînă azi decît o probă falsă : chipul lui Romulus, în relief, pe o monedă care datează din timpuri mult mai apropiate de noi, cele ale lui Antonino Pio.

Născut din bănuială şi legendă, Romulus, primul Cain din istorie, a pierit în obscurul acestora ; fondator al Romei, el a pierit fără să lase urme şi nu are mormînt. Plutarc crede că a devenit zeu, Zeul Quirinus, amintind în acest sens întîlnirea dintre regele dispărut şi un prieten al său din Alba Longa, Iulius Procle. „Zeii, o, Procle — ar fi spus Romulus — au dorit ca numai atît să petrec printre oameni, ca unul ce din ceruri sînt, şi după ce am zidit o cetate ce se va ilustra prin multă putere şi glorie, să mă întorc în ceruri !" Şi a plecat spre ceruri, pe jos, aşa cum obişnuia să-şi serbeze triumfurile ; pe jos cu trunchiul de gorun pe umeri.

Il credem, dar, pe Pindar, care din Sicilia scanda in­trarea în moarte :

Toate corpurile-n lume morţii ne învinse-s date

Trăitor etern rămîne doar ce este numai spirit

Căci el numai, singur, este de la zei scoborîtor...

Şi nu putem să nu-1 credem pe Ovidiu cînd deplînge nu urcarea lui Romulus la cer, ci rămînerea celorlalţi pe pămînt :

Romule,-n arme tu mai bine te pricepeai ca la stele

Grijă mai mare aveai tu pe vecini să-i înfrîngi,

Totuşi este motiv' ce 1-a-mpins la aceasta, o, Cezar,

Şi greşeala sa — are cu ce-o apăra :

Cît e de-ajuns ca un prunc să iasă din pîntecul mumei

El atît hotărî că e destul pentr-un an ;

De la a soţului moarte soţia luni tot atîtea

Poartă-n văduv cămin semnele doliului trist.

(I, 29—36)

Ar fi aceasta cea de a şaptea legendă. Intr-un fel ea aparţine şi istoriei. Se pare Insă că sabinii s-au împăcat destul de greu cu albanii şi că după lungi discuţii sterile s-a ajuns la înţelegerea ca regele să fie ales numai dintre sabini. Numa Pompiliu a fost primul rege. Cu el legen­dele se sfîrşesc şi se naşte Roma ; pe deasupra lor, Şapte coline —- Palatin, Capitoliu, Caelius, Esquilin, Viminal, Quirinal şi Aventin — sprijină Cetatea Eternă. Pentru fiecare legendă, cîte una. Poate tot de aici se spune că Roma cea dintîi a avut şapte regi.

....................................................

Notă: desene de Darie Novăceanu

© - Toate drepturile rezervate.