Descântec întru adormirea corupţiei

In ciuda sau poate, spre norocul nostru, al tuturora, se pare că nu mai avem nici o şansă în a deosebi proştii de deştepţi. In fond, între cele două categorii n-a existat nicio­dată o frontieră precisă, iar trecerile dintr-o parte într-alta au fost nu numai libere şi fără gard, ci şi necesare şi bin­evenite, îngăduind atât „camuflajul", adică deghizarea proştilor în deştepţi, cât şi „cernerea", adică expulzarea celor ce n-au reuşit să-şi prelungească şederea în „zona inteligenţei", dându-şi, cum se spune, în petec. Mai exact, luând din spate şi punând în faţă, până când camuflajul s-a destrămat, lăsând la lumină golul glorios şi fără perspectivă.
Pe de altă parte, nu trebuie să pierdem din vedere afir­maţia prin negaţie a celor două perifraze, vorbe din bătrâni cu mult duh şi fără nimic violent în ele acele „nu face pe prostul" şi „nu face pe deşteptul" - pe care le rostim aproape zilnic, ca pe o alinare. Căci cel ce face pe prostul e un deştept înghesuit de nevoia unui paşaport fals, care-i permite călătoria spre un anume scop; după cum, cel ce face pe deşteptul apelează tot la un document măsluit, atingându-şi pe această cale un ideal altminterea de neatins.
Acum, însă, când se complică totul - evident ca să nu mai înţelegem nimic - s-au complicat şi trecerile dintr-o parte într-alta, călătoriile acestea presupunând, de-acum înainte, o pregătire foarte minuţioasă. Nu atât din cauza traficului aglomerat cât, mai ales, din pricina vitezei de deplasare. Mai mare decât cea de până acum, dar supraveg­heată de mult mai multe macazuri. Aparent, avem de-a face cu două „zone", mai pe înţeles două teritorii, unde, deşi nu se văd, stau înfipte ca pe tarlalele ceapeurilor două tăbliţe pe care cuvintele Proştii şi Deştepţii sunt scrise cu o vopsea dintr-o altă lume. Citirea se face obligatoriu cu eroare, sin­ceritatea neavând ce căuta într-o astfel de situaţie. Ca şi cunoaşterea şi (re)cunoaşterea. Aceasta, am spus numai aparent pentru că în fond, lucrurile nu se petrec chiar aşa, cele două teritorii nedepinzând în exclusivitate de inteligen­ţă (şi pregătire), ci şi de morală. Adică, tocmai de sinceritate şi (re)cunoaştere. Insuşiri sau virtuţi pe care cele două perifraze din bătrâni se aşează ca pe doi stâlpi solizi şi frumoşi, dar despre a căror existenţă depune mărturie numai elipsa, adică inexistenţa lor.

Sigur, ajuns aici veţi dori să ştiţi unde vreau să merg cu aceste speculaţii şi veţi fi curioşi să aflaţi şi de ce ocolesc esenţa poveştii. Simplu: vreau să ajung să mă conving pe mine (şi apoi şi pe dumneavoastră) de faptul că proştii şi deştepţii nu sunt singurele categorii care ne dau insomnii, nefericindu-ne pe noi şi ţara. Mai mult, că nici nu sunt cate­goriile cele mai periculoase. Că purtătoare de mai mult pericol sunt persoanele din categoria răii şi bunii, conser­vaţi atât în deştepţi cât şi în ceilalţi (alţi oameni nu mai avem de unde să luăm), dar intraţi în arena libertăţii şi democraţiei noastre abia în ultimele luni. Mai ales din clipa când pe cerul ţării s-a înălţat şi nu mai intră nici măcar în primul pătrar luna plină a corupţiei. Mare şi rotund, în astrul acesta al unei nefericiri în plus pentru noi e o înghe­suială de nedescris, căci în corupţie încape oricine şi orice, de la bişniţar şi escroc până la tâlhar şi pungaş, iar de aici, de la samsar şi geambaş până la mine şi la dumneavoastră. La mine şi la dumneavoastră pentru că e bine să lăsăm dege­tul în jos şi să recunoaştem că fierbem cu toţii în aceeaşi oală unică de pe respectivul astru al corupţiei. Animal pe care nici neoliticul, care a făcut atâtea pentru democraţie, domesticind păsări şi patrupede, nu 1-a putut îmblânzi.
239
Amănuntul că în aceste zile, mai exact vinerea trecută, guvernul însuşi, intrat în alarmă, a dezbătut într-o întreagă şedinţă corupţia, nu înseamnă un succes politic, ci o cere­monie de botez. Adică recunoaşterea publică a naşterii, creşterii şi proliferării corupţiei. Ca un Cupidon al liberal­izării tuturor deşănţărilor. Şi nu poate fi vorba de un succes politic pentru că - deşi nu cunoaştem măsurile, instru­mentele şi instrucţiunile de mânuire a lor — convingerea noastră e că sfiala şi ceasul târziu în care guvernul s-a hotărât să dezbată o astfel de problemă, nu-i creează decât dezavantaje: în lungul interval al ignorării ei, luna plină a corupţiei a devenit sistem planetar, recunoscut prin acor­duri tacite de voinţă şi cupiditate: pagini nescrise dar sem­nate în alb de tot felul de instituţii colective şi indivizi cu personalitate juridică înscrisă în registrele unui tribunal al surdomuţilor.

Tentativa de frânare a corupţiei nu poate fi decât un des­cântec de bubă rea sau de deochi. Şi va fi nevoie de mulţi cărbuni aprinşi în ochii vasiliscului pentru a se reuşi tăierea apelor. Mai apoi, va fi nevoie de demontarea întregului ansamblu de rampe de lansare, acest baikonur fanariot, care nu-şi va mărturisi uşor toate săniile. Mai pe scurt: dacă tot ne gândim la stârpirea acestui flagel, trebuie să înţelegem că numai tăierea de la rădăcină, adică de acolo de unde creşte, poate să mai dea un oarecare rezultat. în primul rând, probabil, tăierea din structurile vechii admi­nistraţii publice, infiltrată cu atât meşteşug în cele noi, încât a devenit mai flexibilă şi mai vicleană decât oricând. La rând, ar urma tăiatul la nivelul articulaţiilor superioare. Lucru foarte greu. Pentru că, aici, cu cât urci mai sus, cu atât te ia ameţeala. Situaţie delicată, aşadar. Zic, de aceea, că cel mai bine e să nu ne legăm inutil la cap şi să rămânem numai la descântece. Că din astea avem: de albeaţă, de apucătură şi întâlnitură, de gâlci şi de gânduri rele, de pocitură, de pagubă etc. etc., şi de ursită. Pentru început, poate e bine să începem cu gâlcile: „Din opt, şapte,/ - din şapte, şase./ (...) din două, una/ din una, nici una". Aşa că piară „gâlcile/ Motilcile/ cosnecula/ şi specula,/ erupţia şi corupţia"... Să piară toate. Mai puţin cosnecula. Pentru că aşa ceva încă nu există. Este doar o rimă ce nu poate face rău nimănui.
20 noiembrie 1990
Nu am folosit întâmplător acest editorial drept titlu general al cărţii. Naşterea, creşterea şi înflorirea corupţiei s-au petrecut în exact această perioadă, iar şedinţa de guvern la care fac referinţă n-a fost decât un botez, neluându-se nici un fel de măsuri de stăvilire a acestui flagel. Mai mult, i s-a arătat cam din ce parte vin pericolele, astfel că dacă Executivul n-a luat decizii de stoparea ei, corupţia şi-a luat măsurile optime pentru a se feri de Executiv. Strălucitorul Corp de control al guvernului, bine lansat la început, s-a dovedit treptat a fi nu un corp care să apere guvernul (şi statul) de corupţie, ci un perfect mecanism care a ştiut să apere corupţia de guvern (şi de stat).
Supere-se tot pământul, dar în clipa când aflu că actualul şef al actualului Corp de control al guvernului a primit, şi nu a negat, exact 25 milioane lei, în calitate de membru într-un consiliu de adminis­traţie al unei regii bănuită de toate fărădelegile, nu pot să nu-1 recunosc decât un perfect apărător al corupţiei. De ce n-a fost destituit? E o întrebare pe care nu trebuie să ne-o punem. Putem întreba doar de ce nu a demisionat, răspunzându-ne foarte simplu: cine pleacă de unde-i cald şi stupii sunt plini de miere ?
Şi, poate, e momentul să facem socoteala: există acest corp, există Garda financiară, există Poliţia, există Jandarmeria, există — în înţelegerea noastră ca un abuz — dreptul de control al secţiilor finan­ciare teritoriale asupra societăţilor comerciale, şi acelaşi drept al altor secţii şi departamente ministeriale asupra, să zicem, mediului, calităţii apei, cărnii şi produselor alimentare în general. Şi mai există Procuratură şi Justiţie. Acestea două mai mult ca ficţiune. Dar, la un loc, toate acestea zece (şi mai sunt şi altele) nu au soluţionat în şapte ani de zile nici un caz important de fraudă sau corupţie. Absolut nici unul. Şi atunci, există aceste instituţii ? Sigur că există, există pentru a avea şomeri mai puţini şi pentru a-i oferi fiecăruia ocazia de a-şi însuşi un salariu şi alte „salarii".
Intre timp, patrimoniul economic naţional şi-a pierdut jumătate din greutatea din 1989- Ca să se poată face privatizarea mai uşor. Şi ca să putem admira cu invidie curată primii miliardari români.
Nu am absolut nimic împotriva acestor miliardari. Trebuia să-i avem pentru a avea capitalism. După cum trebuia să avem corupţie pentru că - aşa cum mi-a mărturisit cu reproş un fost secretar general de guvern (să-i spunem numele: Olteanu) - corupţia e prima mare dovadă de democraţie, ea existând în toate ţările democratice...
Nu-i aşa: nici un miliardar, din suficienţii pe care-i avem, nu va putea dovedi că toată această agoniseală s-a făcut, exclusiv, pe cele mai legale căi. Lucru care azi nu mă mai nelinişteşte ca acum 5-6 ani.
Ceea ce mă nelinişteşte cu adevărat este faptul că Parlamentul nostru, dispunând de toate prerogativele de a interveni împotriva corupţiei prin instrumentele legislative, nu s-a obosit în mod deosebit să-şi apere electoratul. Nu spun mai mult. Dar, parcă, tot aş mai adăuga ceva: din câte cunosc, nici un parlament de pe lume nu îndeplineşte şi funcţii executive. Al nostru da: Fondul Proprietăţii Statului — deci toată averea publică - îi e supus nemijlocit şi la dispoziţia sa. După cum tot aşa, sistemul bancar. Iar în ultima vreme, chiar şi politica preţurilor.
Consecinţele sunt vizibile: un executiv, căruia îi iei aceste trei instrumente, poate fi trimis la pescuit. El nu va putea interveni în corectarea exceselor autorităţilor şi jafului fără autorităţi decât cu declaraţii şi paleative.
Mă mai nelinişteşte, în sfârşit, somnul prelungit al Justiţiei noas­tre. Probabil i s-a dat un somnifer mult prea puternic. Pentru că refuz să cred că salariile mici - nu sunt chiar mici dacă le raportăm la altele - reţin această putere sub cearşafuri.
Monstruozitate generalizată, corupţia, încep să cred, nu mai poate fi stăvilită decât prin descântec...
Că peste un timp, sigur nu prea departe, vom avea primii mari acuzaţi în spatele gratiilor, — nu cei pe care-i credeţi dumneavoastră, alţii, la care nici nu vă gândiţi - nu-i un motiv de bucurie: prin corupţie
noi ne-am îndepărtat vertiginos de o societate civilă în măsură să corecteze neajunsurile unei democraţii pe care ne-o dorim reală.
Altfel spus, ne-am îndepărtat de Europa, de unde n-am plecat niciodată şi unde declarăm mereu că vrem să rămânem.
Rostiţi, vă rog, seara şi dimineaţa, lângă rugăciune, un descântec pentru adormirea corupţiei şi trezirea justiţiei.