Greu de găsit în pădure, unde arborii „traşi" în sus de lumină nu-şi îngăduie decât prin accident să-şi strâmbe tulpina sau crengile, Japiţa creşte din abundenţă la oraş, unde trupul şi sufletul oamenilor suportă mai uşor presiunea unui genunchi bine pus şi bine apăsat. Creşte exact unde n-ar trebui să crească. Pentru că, la sat, ţăranul care-şi construieşte car, ştie să-şi facă rost şi de o bucată de lemn în formă de cioc de raţă pentru a fixa, între el şi proţap, jugul, cel în care urmează să mai înjuge boii.
La oraş însă se petrec din ce în ce mai multe evenimente şi se pare că Japiţa a devenit obiectul (instrumentul sau fiinţa) cel mai necesar: până la privatizare, transportul spre viitor se face cu mijloacele de care dispunem. Şi acestea au neapărată nevoie de japiţă.
Cele mai multe, pentru cei care nu ştiu încă, se află în stradă. Se aplică pe orice proţap, transportă orice şi oriunde, gata să ducă economia şi viaţa oraşului de râpă. Pentru că pentru a deveni Japiţă, trebuie să-ţi părăseşti mai întâi locul de muncă. N-ai timp să le faci pe amândouă. Şi cum e şi drept, părăsind locul de muncă, ai timp dar nu ai bani, pentru că ai părăsit şi salariul. Situaţie care se rezolvă uşor: după multe alte buzunare pe care ai fost nevoit să le croieşti în veşmântul conştiinţei, mai deschizi unul, mai mare decât celelalte; să poată încăpea acolo, la un loc, pachetul de ţigări străine, banii - dacă se poate, tot străini - sticluţa cu ceva alcool, batista şi legitimaţia de „serviciu".
Multe, foarte multe Japiţe aşteaptă proţapul. Foarte multe s-au adunat şi în paginile ziarelor „independente", precum şi în cele dependente de un partid sau altul. Era normal: buzunarele conştiinţei nu au decât gură. Deschisă non- stop.
100
N-am fost surprins să le descopăr la România liberă (e nedrept să i se spună „Băcănia liberă" fiindcă produsele oferite publicului sunt mult mai diverse), unde existau maide mult, dar m-am mirat că s-au înmulţit tocmai unde arborii (adică oamenii) ar trebui să-şi păstreze verticala luminii, adică la Dreptatea.
Descopăr acum că ochiul Dreptăţii nu numai că vede, dar a început să şi audă. Un personaj înzestrat cu un astfel de organ audiovizual poartă numele (real ?) de Silviu Dragomir. Nu ştiu dacă e şi ziarist „atestat", dar după felul cum mânuieşte „biciul" cuvintelor, pare coborât proaspăt de pe capra trăsurii. Domnia sa, dedicându-mi un spaţiu generos - e drept, pe pagina a doua - a ziarului,Dreptatea" cea de sâmbăta trecută, ţine să-mi spună cu delicateţea mincinosului tot ceea ce am făcut eu în Piaţa Aviatorilor, cu o săptămână mai înainte, la acel miting devenit, măcar prin prezenţa mea, foarte popular.
Ca să fie crezut, domnul Silviu Dragomir s-a dus timp de şase zile şi a citit atent caldarâmul, apoi a desenat o hartă cu •„teritoriul conflictului". A pus cifre şi a început să scrie dezinvolt şi sigur: „în punctul 1 a tras de firele instalaţiei de amplificare, pe care însă nu le-a rupt". Nu spune cu ce am tras. Operaţia asta o lămurise cu o zi mai înainte (asta-i, „ochiul" vede, aude, dar nu citeşte) colegul său de la România liberă, Constantin Vrânceanu, care susţine că mi- aş fi încurcat picioarele „prin cablurile «peneţecediste» scoţând din priză o porta voce". Are organul văzului foarte bun domnul Constantin Vrânceanu. Un organ vizual înzestrat cu conştiinţa profesională în care şi-a croit un buzunar adânc. Asta, dacă-i vorba de Constantin Vrânceanu pe care-1 ştiu eu. Că acum par să fie trei: unul, cel care pe 21 decembrie a condamnat exact cu cuvintele lui Ceauşescu pe huliganii de la Timişoara, adică pe primii eroi ai Revoluţiei noastre; al doilea, cel care, la 18 februarie a.c., prezent la „mitingul" din Piaţa Victoriei, ca orice ziarist, pentru a vedea cât mai bine şi cât mai repede ce se întâmplă în Palat, şi-a luat legitimaţia de ziarist în mână şi n-a intrat pe uşa clădirii, ci pe fereastră, după care a început să dea ordine, tot ca ziarist, de ocuparea sediului guvernamental. A văzut bine şi atunci si, dacă e tot una şi aceeaşi persoană, şi nu o a treia, a văzut bine şi acum. A văzut cu buzunarul. Dar, oricum, e inferior domnului Silviu Dragomir, care, cu acelaşi organ al văzului, a si auzit provocările mele: „dar nu se distingeau nici un fel ile cuvinte (cam agramat - n.n.), ci rezultă că persoana în cauză adresa manifestanţilor vorbe ce stârneau proteste". Mai târziu - înţeleg că m-a „însoţit" ca să mă protejeze - deşi
era şi mai departe de mine, organul său audio-vizual a văzut că se ţinea de mine o singură femeie şi a auzit clar şi un cuvânt: „nenorociţilor". Evident, 1-a auzit cu ochiul, pentru că auzul nu avea de unde să audă aşa ceva, pe caseta mea — pe care i-o pun la dispoziţie cu plăcere - neapărând acest cuvânt niciodată. Mai mult, în loc de femeie, apare un bărbat. Un tânăr curat, cu barba îngrijită, un tânăr citit, probabil rătăcit sufleteşte, singurul cu care am schimbat câteva fraze, pentru că mi-am dat seama că am cu cine vorbi şi cu care chiar aş vrea să mai vorbesc.
în rest, totul e fals, minciună, provocare şi grosolănie. Japiţă. Şi pentru că vreau să închidem definitiv „dialogurile" în jurul acestui incident într-adevăr nenorocit, vreau să adaug: nu am provocat, ci am fost provocat. O provocare pregătită în amănunt, cu schemă exactă pe care, descoperind-o la timp, am veştejit-o, rupând „cercul de presiune", absolut anonim, şi trăgând după mine 10-15 fotografi: scoşi din „masă", agresorii deveneau persoane, purtau nume, iar fotografii le puteau înregistra feţele. Acest lucru l-am făcut din intuiţie şi acest lucru a oprit violenţa haydamakilor. Dovadă: în fotografia publicată de România liberă (pag. 1, nr. 102 din 24 aprilie), persoana din stânga imaginii se numeşte Gheorghe Petter şi este fotoreporterul ziarului... Dreptatea.
Pot crede cei doi „ziarişti" (şi deci şi convinge pe cineva) că fotografii nu ar fi înregistrat pe peliculă momentul cu firele instalaţiei de amplificare? Era lucrul cel mai important!
Sunt hazlii, hilari şi foarte veseli cei doi „ziarişti" de la cele două organe de presă, puse sub acelaşi ochi. Veseli ca nişte savarine uitate-n vitrinele trecutului. Şi când scriu, scârţâie ca nişte porţi bătute de vânturi. Cel mai tare scârţâie domnul Silviu Dragomir, care desenează prost: ca să scap de haydamaki, am luat de trei ori suta de metri - constatând că o mai pot face binişor (vezi şi fotografia din Opinia Buzăului) - nu numai pe strada Popa Savu, ci şi pe următoarele două, adică pe Câmpia Turzii şi Alexandrina, unde urmărirea a sfârşit ca în filme: o Dacie albă s-a apropiat de mine, şoferul a deschis portiera şi am urcat lungind uşor mâna unui urmăritor, fixată cu multă artă pe mânerul respectivei portiere. Şoferul era un tânăr, student la medicină, ca şi mine fără de partid. La insistenţele mele, ne am întors la „faţa locului" după o pauză petrecută în Kiseleff:urmăritorii se grupaseră şi aşteptau... Dacă domnul Silviu Dragoinir vrea să ştie cine era acest student, s-o afle singur. Eu ştiu, dar nu-i spun şi nu văd de ce ar fi interesat: eu trebuia să-i mulţumesc şi am făcut-o la timp. Punct. Pentru că japiţele sunt în altă parte.
La oraş însă se petrec din ce în ce mai multe evenimente şi se pare că Japiţa a devenit obiectul (instrumentul sau fiinţa) cel mai necesar: până la privatizare, transportul spre viitor se face cu mijloacele de care dispunem. Şi acestea au neapărată nevoie de japiţă.
Cele mai multe, pentru cei care nu ştiu încă, se află în stradă. Se aplică pe orice proţap, transportă orice şi oriunde, gata să ducă economia şi viaţa oraşului de râpă. Pentru că pentru a deveni Japiţă, trebuie să-ţi părăseşti mai întâi locul de muncă. N-ai timp să le faci pe amândouă. Şi cum e şi drept, părăsind locul de muncă, ai timp dar nu ai bani, pentru că ai părăsit şi salariul. Situaţie care se rezolvă uşor: după multe alte buzunare pe care ai fost nevoit să le croieşti în veşmântul conştiinţei, mai deschizi unul, mai mare decât celelalte; să poată încăpea acolo, la un loc, pachetul de ţigări străine, banii - dacă se poate, tot străini - sticluţa cu ceva alcool, batista şi legitimaţia de „serviciu".
Multe, foarte multe Japiţe aşteaptă proţapul. Foarte multe s-au adunat şi în paginile ziarelor „independente", precum şi în cele dependente de un partid sau altul. Era normal: buzunarele conştiinţei nu au decât gură. Deschisă non- stop.
100
N-am fost surprins să le descopăr la România liberă (e nedrept să i se spună „Băcănia liberă" fiindcă produsele oferite publicului sunt mult mai diverse), unde existau maide mult, dar m-am mirat că s-au înmulţit tocmai unde arborii (adică oamenii) ar trebui să-şi păstreze verticala luminii, adică la Dreptatea.
Descopăr acum că ochiul Dreptăţii nu numai că vede, dar a început să şi audă. Un personaj înzestrat cu un astfel de organ audiovizual poartă numele (real ?) de Silviu Dragomir. Nu ştiu dacă e şi ziarist „atestat", dar după felul cum mânuieşte „biciul" cuvintelor, pare coborât proaspăt de pe capra trăsurii. Domnia sa, dedicându-mi un spaţiu generos - e drept, pe pagina a doua - a ziarului,Dreptatea" cea de sâmbăta trecută, ţine să-mi spună cu delicateţea mincinosului tot ceea ce am făcut eu în Piaţa Aviatorilor, cu o săptămână mai înainte, la acel miting devenit, măcar prin prezenţa mea, foarte popular.
Ca să fie crezut, domnul Silviu Dragomir s-a dus timp de şase zile şi a citit atent caldarâmul, apoi a desenat o hartă cu •„teritoriul conflictului". A pus cifre şi a început să scrie dezinvolt şi sigur: „în punctul 1 a tras de firele instalaţiei de amplificare, pe care însă nu le-a rupt". Nu spune cu ce am tras. Operaţia asta o lămurise cu o zi mai înainte (asta-i, „ochiul" vede, aude, dar nu citeşte) colegul său de la România liberă, Constantin Vrânceanu, care susţine că mi- aş fi încurcat picioarele „prin cablurile «peneţecediste» scoţând din priză o porta voce". Are organul văzului foarte bun domnul Constantin Vrânceanu. Un organ vizual înzestrat cu conştiinţa profesională în care şi-a croit un buzunar adânc. Asta, dacă-i vorba de Constantin Vrânceanu pe care-1 ştiu eu. Că acum par să fie trei: unul, cel care pe 21 decembrie a condamnat exact cu cuvintele lui Ceauşescu pe huliganii de la Timişoara, adică pe primii eroi ai Revoluţiei noastre; al doilea, cel care, la 18 februarie a.c., prezent la „mitingul" din Piaţa Victoriei, ca orice ziarist, pentru a vedea cât mai bine şi cât mai repede ce se întâmplă în Palat, şi-a luat legitimaţia de ziarist în mână şi n-a intrat pe uşa clădirii, ci pe fereastră, după care a început să dea ordine, tot ca ziarist, de ocuparea sediului guvernamental. A văzut bine şi atunci si, dacă e tot una şi aceeaşi persoană, şi nu o a treia, a văzut bine şi acum. A văzut cu buzunarul. Dar, oricum, e inferior domnului Silviu Dragomir, care, cu acelaşi organ al văzului, a si auzit provocările mele: „dar nu se distingeau nici un fel ile cuvinte (cam agramat - n.n.), ci rezultă că persoana în cauză adresa manifestanţilor vorbe ce stârneau proteste". Mai târziu - înţeleg că m-a „însoţit" ca să mă protejeze - deşi
era şi mai departe de mine, organul său audio-vizual a văzut că se ţinea de mine o singură femeie şi a auzit clar şi un cuvânt: „nenorociţilor". Evident, 1-a auzit cu ochiul, pentru că auzul nu avea de unde să audă aşa ceva, pe caseta mea — pe care i-o pun la dispoziţie cu plăcere - neapărând acest cuvânt niciodată. Mai mult, în loc de femeie, apare un bărbat. Un tânăr curat, cu barba îngrijită, un tânăr citit, probabil rătăcit sufleteşte, singurul cu care am schimbat câteva fraze, pentru că mi-am dat seama că am cu cine vorbi şi cu care chiar aş vrea să mai vorbesc.
în rest, totul e fals, minciună, provocare şi grosolănie. Japiţă. Şi pentru că vreau să închidem definitiv „dialogurile" în jurul acestui incident într-adevăr nenorocit, vreau să adaug: nu am provocat, ci am fost provocat. O provocare pregătită în amănunt, cu schemă exactă pe care, descoperind-o la timp, am veştejit-o, rupând „cercul de presiune", absolut anonim, şi trăgând după mine 10-15 fotografi: scoşi din „masă", agresorii deveneau persoane, purtau nume, iar fotografii le puteau înregistra feţele. Acest lucru l-am făcut din intuiţie şi acest lucru a oprit violenţa haydamakilor. Dovadă: în fotografia publicată de România liberă (pag. 1, nr. 102 din 24 aprilie), persoana din stânga imaginii se numeşte Gheorghe Petter şi este fotoreporterul ziarului... Dreptatea.
Pot crede cei doi „ziarişti" (şi deci şi convinge pe cineva) că fotografii nu ar fi înregistrat pe peliculă momentul cu firele instalaţiei de amplificare? Era lucrul cel mai important!
Sunt hazlii, hilari şi foarte veseli cei doi „ziarişti" de la cele două organe de presă, puse sub acelaşi ochi. Veseli ca nişte savarine uitate-n vitrinele trecutului. Şi când scriu, scârţâie ca nişte porţi bătute de vânturi. Cel mai tare scârţâie domnul Silviu Dragomir, care desenează prost: ca să scap de haydamaki, am luat de trei ori suta de metri - constatând că o mai pot face binişor (vezi şi fotografia din Opinia Buzăului) - nu numai pe strada Popa Savu, ci şi pe următoarele două, adică pe Câmpia Turzii şi Alexandrina, unde urmărirea a sfârşit ca în filme: o Dacie albă s-a apropiat de mine, şoferul a deschis portiera şi am urcat lungind uşor mâna unui urmăritor, fixată cu multă artă pe mânerul respectivei portiere. Şoferul era un tânăr, student la medicină, ca şi mine fără de partid. La insistenţele mele, ne am întors la „faţa locului" după o pauză petrecută în Kiseleff:urmăritorii se grupaseră şi aşteptau... Dacă domnul Silviu Dragoinir vrea să ştie cine era acest student, s-o afle singur. Eu ştiu, dar nu-i spun şi nu văd de ce ar fi interesat: eu trebuia să-i mulţumesc şi am făcut-o la timp. Punct. Pentru că japiţele sunt în altă parte.
