Plouă şi cade bruma. Semne sigure că vom continua să nu avem apă suficientă, dar că vom avea îndeajuns de mult frig. Ploaia şi bruma nu cad însă numai pe pământ sterp sau pe asfaltul plin cu găuri: cad peste câmpiile ţării. Adică acolo unde acum, în preziua liberalizării preţurilor, se mai află o parte din recolta încă nestrânsă. Acum, la începutul lui noiembrie, degeră şi putrezesc sub ploaie şi brumă ultimele roşii, gogonelele şi gogoşarii, varza şi conopida. Plouă şi cade bruma şi au mai rămas pe câmp, în multe provincii, tarlale întregi cu porumb necules şi foarte mulţi coceni netăiaţi. Păsările de curte şi animalele de grajd care vor avea nevoie şi de una şi de alta, adică şi de boabe şi de coceni, nu-şi pot asigura proviziile, singure, dar îşi asigură în acest fel o dispariţie pe cât de lentă, pe atât de sigură. Plouă şi cade bruma şi au mai rămas pe câmp şi ceva cartofi. Să nu trăim cu iluzia că din aceşti cartofi vor ieşi în primăvară „cartofi noi ", pe care îi vom putea vinde cu 100 de lei kilogramul: vor putrezi respectând şi îndeplinind legea „nimic nu se pierde, totul se transformă şi nimeni nu câştigă nimic".
Plouă şi cade bruma şi au mai rămas pe câmp, din puţinele însămânţate, tarlale întregi cu sfeclă de zahăr si sfeclă furajeră. Prima îşi va pierde zahărul, cea de-a doua va îmbătrâni şi nu va mai fi bună de nutreţ. Prima îşi va mai pierde din zahăr şi dacă va fi scoasă din pământ, dar nu va fi transportată şi prelucrată la timp, adică foarte repede. Cea de-a doua, neadăpostită la timp, va avea o fibră lemnoasă asemănătoare cu celuloza. E bine ca şi în acest caz să renunţăm la iluzii: rămasă pe câmp, sfeclă de zahăr nu va îndulci pământul, iar cea furajeră e numai asemănătoare cu celuloza. Deci, nu va produce hârtie de ziar pe care să scriem de toate pentru nimeni.
Plouă şi cade bruma şi nu mă gândesc, Doamne fereşte, să învinovăţesc pe cineva pentru starea timpului din câmpiile ţării. Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare nu mai este ce-a fost, nu mai are putere de decizie şi, în consecinţă, nu se mai ocupă decât în treacăt de agricultură. El nu şi-a sporit personalul, la aproape dublu faţă de fostul minister, pentru a se ocupa cu multele greutăţi şi probleme ale acestui fundamental
domeniu economic, ci pentru a avea cui să împartă banii. Adică salariile şi celelalte câştiguri despre care ţăranul nu ştie nimic, dar ştiu cei care şi le însuşesc sub pretextul meritelor profesionale şi îndeplinirii unor acţiuni menite să ne ducă la sapă de lemn şi lipsă de pâine în brutării.
Plouă şi cade bruma şi e bine, e foarte bine că se întâmplă aşa. E bine, de exemplu, ca, având grâu, să-1 păstrăm în depozite şi să importăm cu 200 de dolari tona de făină, pentru că în felul acesta nu mai importăm mori, deci facem economie de valută şi mai rămânem şi cu grâul în hambare. Exact după această gândire economică de bibliotecă marxistă, anul acesta am importat 10.000 tone făină - cel puţin de aceasta ştiu eu foarte precis — şi n-are rost să facem prea multe socoteli. Că dacă facem numai una singură, chiar şi pe degete, rezultatul ne dovedeşte că e vorba de o pagubă absolut curată: cu două milioane dolari daţi pe făină am fi putut importa mori şi piese de schimb să măcinăm, ani în şir, milioane de tone de grâu, care este al nostru şi care pe piaţa mondială se vinde sub 140 de dolari tona. Plouă şi cade bruma şi ni se pare curată şi cinstită şi paguba cu carnea: de ce să reutilăm şi să mărim abatoarele şi depozitele frigorifice pe dolari - o vom face şi pe asta, dar cu alţi negustori - pentru a putea sacrifica la timp ceea ce trebuie sacrificat, adică porcii, bovinele şi ovinele? Cele care de la un moment dat nu mai „pun" în greutate, ci iau din buzunarul proprietarlui. Nu, mai bine importăm carne. Şi nu oricum. Stăm şi aşteptăm un chilipir, precum cel argentinian, ultimul despre care am cunoştinţă: nici un alt importator nu mai cumpăra o anume carne argentiniană, fiindcă se degradase. Bun chilipir, fiindcă am plătit-o, desigur pe dolari, sub preţul mondial şi ne-am păstrat şi animalele pe toate cele patru picioare.
Avem, aşadar, carne din import pentru chateaubriand şi făină, tot din import, pentru franzelă. Ne trebuie cumva şi unt? Sigur că ne trebuie. Un ajutor în unt, cantitate apreciabilă, pare să fi rămas până acum nedescărcat în portul Constanţa, timp în care am importat tot pe dolari, o altă cantitate apreciabilă şi am şi fabricat noi înşine, că suntem în stare, suficient unt. Fiindcă nu am avut timp să descărcăm vaporul. Că la franzelă mai trebuie şi drojdie? Am plătit deja 300.000 dolari pentru site şi alte echipamente specifice, aşa că vom avea, în mod sigur, şi drojdie. Că nu se găseşte franzelă, nici unt, nici carne, asta e poveste pentru spus copiilor şi nu privatizaţilor din comerţ, angajaţi într-o sălbatică şi neloială concurenţă.
Plouă şi cade bruma. Şapte cocori, salvaţi din cătarea puştilor italiene, trec rătăciţi, prin ploaie şi brumă, spre ţările calde. Se vor salva încă o dată dacă vor mai avea timp să ajungă din vreme. Deocamdată, îmi îndulcesc ceaiul strângând în el ultima iluzie şi privesc prin fereastră, cum fără să constituie triunghiul, cei şapte cocori bat repede din aripi. Ca şapte zile din săptămână, ca şapte săptămâni sau poate ca şapte luni dintr-un an.
E minunat, n-are rost să ne gândim la gogonele şi gogoşari, la varză şi conopidă, la cât suntem sau putem fi de bogaţi şi cât de uşor dăm cu piciorul acestei bogăţii. Pentru că ne place sărăcia şi ne place să-i vedem pe alţii cum se îmbogăţesc din sărăcia noastră. Plouă şi cade bruma şi e foarte bine. E minunat pentru că, oricum, nimeni şi nici noi nu ne putem opune fenomenelor naturii.
