Ciocoii vechi şi noi

Cu îngăduinţa cititorului, azi, ca să ajung la o propunere de lege, voi merge pe ocolite şi îmi voi aminti aici de reîntoarcerea lui George Călinescu, prin 1956, la catedra de Istorie a literaturii române. A intrat în amfiteatrul „Odobescu" cu paşi repezi şi capul plecat, însoţit de întregul „corp profesoral", s-a instalat la catedra acoperită cu o pânză roşie, şi-a înfipt policarele în vestă, la subţiori, apoi şi-a ridicat profilul superb, de pajură singuratică, peste noi, măsurându-ne interiorul plin cu lozinci şi vise pentru ca imediat, fără nici un fel de pregătire, cu modulaţiile lui inconfundabile, să înceapă: „Nicolae Filimon avea o gră­dină, cam pe unde se află azi Cimitirul Sfânta Vineri, în care avea 120 de pruni, 90 de vişini, 80 de cireşi, 72 de meri, 5 duzi şi nenumăraţi nuci..."
Nu am memoria cifrelor pentru că n-am avut niciodată ce să număr (pentru o astfel de memorie trebuie să numeri, mai ales, bani şi bunuri), şi mărturisesc că cifra pomilor poate nu-i cea menţionată de George Călinescu. în rest, totul este exact, după cum exact este şi amănuntul că după această frază bilanţieră, domnul profesor s-a oprit pe loc (tot timpul se plimba de-a lungul catedrei), a tăcut câteva clipe şi apoi, parcă surprins el însuşi de ceea ce ne spusese, a întrebat: „De ce vă uitaţi la mine aşa ? Sunt un om de modă veche, într-un costum dintr-o stofă foarte bună, ponosită şi recondiţionată..."
Povestea cu costumul am înţeles-o cu toţii. Dar ceea ce n-am înţeles atunci, cel puţin eu, şi am înţeles abia ieri, era grădina cu pomi a lui Nicolae Filimon. Ieri am străbătut de unul singur zona Lipscani, Gabroveni, Bărăţiei, Sfântu Gheorghe Nou, Colţea şi m-am trezit înconjurat de o lume ciudată, pe care o credeam dispărută de mult, ceva ieşit dintr-un bazar al decăderii şi corupţiei, un isarlâk prin care defilau logofeţi şi cluceri, stolnici şi vistiernici, ispravnici şi şetrari, spătari şi paharnici, hatmani şi postelnici, tincuţe şi bulibaşi, boieri cu barbă şi nas întreg, precum şi câţiva, foarte puţini, cetăţeni români, oameni de rând cu privirile rătăcite şi, ca şi mine, puţin siguri pe pământul pe care-1 călcau.
Nu se poate, mi-am zis, să fie aceasta lumea noastră de azi, dar, vă asigur, că era vie şi mergea pe picioarele ei, rapace şi indiferentă, triumfătoare şi ambiţioasă, zgomo­toasă şi agresivă, afumată pe jumătate de rachiuri false, iar pe cealaltă jumătate de amoniacul ars pe grătarele cu mititei. O lume cu care nu doresc să merg nici în tramvai, nici în paradis, şi nici în calendare, deşi ştiu că e lumea care se aşază acum pe pământul acesta şi va începe să se cearnă după legi nescrise; singurele care se respectă cu adevărat, operând selecţii sociale, compunând tipuri şi personaje noi pentru viaţa noastră spirituală, politică şi, mai ales, economică.
M-am întors la redacţie cu un fel de „rău de ocean" plin cu balene putrede şi nu mi-am revenit decât acasă, când am scos din bibliotecă „Ciocoii vechi şi noi", minunatul roman al lui Nicolae Filimon. L-am scos instinctual, aşa cum întinzi mâna după un pahar cu apă, când ţi se face greaţă. Şi am înţeles, în sfârşit, lecţia de „recondiţionare" a lui George Călinescu: vechi şi noi, ciocoii s-au întors în Bucureşti şi, din respect pentru tradiţie, s-au instalat în acelaşi spaţiu de altădată, cel de până în 1850, aici, în Bărăţiei, înaintând spre uliţa Colţei, Hanul lui Filaret şi mahalaua Scaunelor, deci pe unde, nu întâmplător, până prin decembrie a trecut victo­rios Bulevardul Socialismului. Nu întâmplător, adică exact în spaţiul în care se afla şi casa lui Andronake Tuzluc, la care a slujit, mai întâi ca ciubucciu, drăguţul de Dinu Păturică, reuşind să-1 jefuiască repede de avere şi să-i răpească şi ţiitoarea, galeşa, molateca şi duios-destrăbălata Kera Duduca. Timpuri de glorie acelea, cu paturi turceşti şi saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate, vremuri de înflorire a castelor negustoreşti şi a profesiilor de mare preţ exerci­tate „fără patentă", căci stărostia nu ştia unde să-1 „înca­dreze" pe bogasierul care pretindea că nu-i decât ceaprazar. Am recitit cu plăcere tablouri şi scene din romanul lui Nicolae Filimon şi mi-am revenit, m-am vindecat de „răul oceanic". Acum, însă, când scriu aceste rânduri, mă încearcă un „rău parlamentar" şi e sigur că acesta nu-mi va trece uşor: geografia aceasta bucureşteană, cu mai toate maga­zinele ei, a trecut de mult la economia de piaţă, la libera­lizarea preţurilor şi la privatizare într-un mod intempestiv, de jaf şi corupţie, pe baza unor legi subţiri, cu prea puţine paragrafe clare, ambigui şi periculoase. In ordinea şi în rit­mul în care parlamentul dezbate şi aprobă legile de care avem nevoie, n-avem nici o şansă de tranziţie fără de durere spre societatea pe care, cel puţin declarativ, ne-o dorim cu toţii. în ordinea şi în ritmul de care este vorba se vor definitiva şi privatizarea, şi piaţa liberă, şi economia de piaţă, cu mult înainte să avem cu adevărat legile necesare acestui proces atât de important.
Credeţi-mă, domnilor parlamentari, din partea mea aveţi tot respectul şi întreaga admiraţie, dar mă îndoiesc că la viitoarele alegeri vă veţi mai bucura de un sufragiu asemănător celui din 20 mai. Luaţi şi dumneavoastră şi citiţi „Ciocoii vechi şi noi", întârziaţi un ceas de seară fără televi­zor şi bucuraţi-vă de aventurile politice ale lui Mitică Râmătorian din „Gentilomii de mahala", pagini ale aceluiaşi Nicolae Filimon. Citiţi, tot în paginile acestea, viaţa funcţionarului public Găinescu şi dacă guvernul nu se gândeşte încă la o lege şi nu v-a trimis-o în „pachetele" de până acum, construiţi-o chiar dumneavoastră, intitulaţi-o „Legea declarării averii" şi aprobaţi-o fără întârziere. Nu aşteptaţi să fie aplicată de actualul minister de finanţe. Propuneţi şi înfiinţaţi un minister de finanţe care să funcţioneze paralel cu cel actual, dar mai bine, mai eficient şi, mai ales, fără să poată fi bănuit de corupţie şi iuşchiuzarlâkuri. Infiinţaţi chiar şi o poliţie şi neapărat o primărie pe acelaşi principiu al paralelismului. Şi nu vă supăraţi, domnilor parlamentari, fiţi dumneavoastră primii din această ţară care să vă declaraţi averile. Şi firmele de stat, particulare şi mixte la care participaţi, şi demnităţile late­rale pe care le mai aveţi, profesiile pe care le mai exerci­taţi, bunurile mobile şi imobile şi banii de care dispuneţi în bancă sau la C.E.C. Invitaţi-i, la rând, să facă acelaşi lucru pe toţi membrii guvernului şi pe toţi funcţionarii de stat din toate ministerele şi instituţiile publice, de la I.C.A.B.-ul care nu ne mai dă apă până la Administraţia Cimitirelor.
Pentru că nu se mai poate, domnilor parlamentari, nu avem dreptul să nedreptăţim un popor care, decenii în şir, s-a resemnat să „tragă" pentru a supravieţui şi a-şi achita datoriile externe, pentru ca acum să descopere că a „tras" în zadar. N-avem dreptul mai ales să umilim ceea ce a mai rămas neumilit în noi. Legea declarării averii mi se pare drept una dintre cele mai urgente şi necesare pentru a stăvili dezmăţul, japca şi corupţia financiară la care asistăm neputincioşi, alături de guvern. Suntem, la această oră, sin- gura ţară din lume în care circulă toate monedele şi banc­notele întregii lumi, în timp ce leul se sufocă în cuşca fără gratii şi cu uşa deschisă. Suntem pământul făgăduinţei şi barosanilor, nababilor, pleşcarilor, chilipirgiilor şi şperţarilor.

V-am rugat, domnilor parlamentari, în urmă cu o lună de zile, să întocmiţi o lege a concurenţei neloiale şi n-am auzit nimic despre o astfel de întreprindere, la fel de nece­sară şi ea. Acum v-aş mai ruga, fiindcă primăriile tot n-au timp, nici finanţele, să dispuneţi dumneavoastră tipărirea de documente clare, unde fiecare nou comersant şi între­prinzător particular să noteze cu sinceritate circulaţia ban­ilor şi a bunurilor. Dacă n-aveţi timp şi dacă-i greu să iniţiaţi astfel de legi, atunci coborâţi şi mergeţi pe jos, ca şi mine, prin geografia Bucureştilor şi a ţării întregi. Şi dispuneţi măcar tipărirea, prin chetă publică, a unei ediţii cu preţ accesibil din „Ciocoii vechi şi noi". Minunatul roman al lui Nicolae Filimon, posesor de pruni, vişini, cireşi şi nuci. Şi de multă glorie în cultura noastră.
1 noiembrie 1990
Curios, Legea declarării averilor n-a apărut nici până azi. „Surogatul" de lege privindu-i pe parlamentari ar putea fi o mare sur­priză, mulţi declarând la momentul respectiv de 8-10 ori mai mult decât aveau în realitate şi luptându-se din răsputeri să ajungă la acest atât cât nu aveau. Cel puţin acestea sunt informaţiile de care dispun în clipa de faţă, de la distanţă.
N-a fost discutată, cum era firesc după firescul nostru, nici Legea funcţionarului public. Parlamentul actual pleacă în vacanţă definitivă lăsând celui ce va veni peste 200 de proiecte de legi...
Bineînţeles, speră să fie tot el cel care le va avea în faţă după alegerile din toamna aceasta.