Aşadar, începând de ieri, ziua liberalizării preţurilor, putem spune că ne-am desprins de ţărmurile vechii orânduiri şi-am început plutirea sub zodia adevărului. Asta nu înseamnă că nu mai avem dreptul la îndoială. Avem. Nu ni se interzic nici speranţele, nici visele. Adevărul însă le va disciplina pe toate. Iar amănuntul că nimic nu supără mai rău decât adevărul va trebui acceptat aşa cum am făcut-o de multe ori, ca pe un pahar de oţet în plus. Există, totuşi, şi nu ne pare rău că ne repetăm, un teritoriu în care n-ai voie să visezi: cel al politicii. Şi dacă tot suntem în zodia adevărului, trebuie să recunoaştem că în acest teritoriu s-a visat şi se visează mult şi fără întrerupere. E un vis prea frumos să crezi că liberalizarea preţurilor va umple fabricile cu materii prime, materiale şi tehnologii de vârf. E un vis în multe culori să crezi că, din moment ce vor avea tot ce le trebuie, fabricile vor umple la rândul lor magazinele cu tot ceea ce ne trebuie nouă. E un vis pentru ecran lat să crezi că aceeaşi liberalizare ne va duce spre muncă şi un sistem de relaţii sociale bazat pe respect, sinceritate şi cinste. Toate aceste trei vise, şi oricâte altele de aceeaşi credinţă, nu au nevoie de tălmăcire: ele nu se vor împlini în viaţă decât sub forma coşmarului. Siguranţa cu care membrii guvernului, flancându-1 în această acţiune pe domnul prim-ministru Petre Roman, şi-au susţinut în ultimele zile programul de liberalizare ar putea fi un motiv de optimism. Şi probabil că de la un anume nivel în sus - evident e vorba de câţi bani are fiecare - optimismul este gata instalat. Ca o floare deschisă. Ca un fluture care aşteaptă să se aprindă lampa. în josul acestui nivel e mult mai puţin soare şi începe să bată vântul, fluierând prin toate buzunarele. Ce putem face noi, cei din josul nivelului? Să fim optimişti. Suntem condamnaţi să fim optimişti şi să ne agăţăm de linia de plutire până ne vor obosi mâinile. Surse şi resurse de energie pentru a rezista „agăţaţi" nu vom găsi decât dacă vom privi în noi înşine şi mai jos de unde ne aflăm, spre apele adânci ale suferinţei. Suferinţa cea care, dispreţuită şi alungată de cei instalaţi comod în titanicul tranziţiei noastre, va încerca să ne „iubească" pe gratis şi din pasiune, instalându-şi cortul în centrul existenţei noastre. Ar fi o greşeală însă ca cei instalaţi în cabine cu duş şi grup sanitar să creadă că nu-i mai pândeşte nici un fel de pericol: linia de plutire e o simplă linie, trasă cu creta. Şi titanicul acesta nu trebuie confundat cu o fortăreaţă plutitoare. Ceva-ceva nici aici nu-i în ordine şi siguranţă, iar cei mai mulţi dintre pasageri s-ar cuveni să se plimbe zilnic pe punte, repetându-şi în gând şi cu voce tare că dacă acum călătoresc nestânjeniţi, nu înseamnă că şi-au câştigat acest drept prin merite personale şi eforturi proprii. Circumstanţele sunt cele care i-au împins pe punte. Şi aşa ceva nu se va mai repeta. Pentru că circumstanţele nu durează, se sting repede, asta-i virtutea lor, de a nu întârzia prea mult sub acoperişul realităţii.
Să ne întoarcem însă pe pământul ferm, măcar noi, sub zodia adevărului. Să mai luăm un strop din paharul de oţet şi, rămânând optimişti, să ne prefacem că-i acceptabil, aproape dulce. Asta înseamnă să recunoaştem că într-a- devăr guvernul trebuia să ia această hotărâre de liberalizare, nefacând, în fond altceva decât să-şi îndeplinească programul politic anunţat cu multe luni în urmă. Recunoaştem. Aşa este. Iar consecvenţa în respectarea acestui program în care, paradoxal sau nu, mai toate partidele încep să-şi identifice părţi din platformele lor, nu poate fi pusă în discuţie, nici interpretată ca o aventură, ci numai ca o dovadă clară de curaj şi responsabilitate şi, nu în ultimul rând, de cunoaştere şi suficientă ştiinţă.
Recunoaştem, deci, totul. Şi mai adăugăm că ceea ce recunoaştem acum am recunoscut mair demult şi de mai multe ori, astfel că nu spunem nimic nou. Nou între altele, acum, că lucrurile sunt aşa cum sunt, iar titanicul tranziţiei se depărtează de ţărmuri, ar fi să mai recunoaştem că, în aplicarea acestui program, nu s-a avut în vedere şi coeficientul de risc pe care-l implică neinstrumentarea lui la timp şi completă.
Aici nu-i nevoie să fim mari specialişti în materie pentru a observa că desprinderea de ţărm se face într-un moment critic, la care participă foarte mulţi factori. Nu îi mai enumerăm,
ci menţionăm doar două din consecinţele acestora: slăbirea leului şi împuţinarea jenantă, nu numai a bunurilor de consum, ci şi a materiilor, materialelor şi surselor de energie. Ştim de ce s-a întâmplat aşa. Ştim câte produse au trecut frontiera, ştim câte au fost cumpărate chiar de cei care au fost plătiţi să le producă. Mai ştim că, alături de comerţul din care, cu destulă suferinţă, ne-am asigurat existenţa până în decembrie, s-a instituit bişniţa şi mai apoi un proces straniu şi semi-legal de privatizare, proces care, împreună, ameninţă să devină un fel de comerţ de monopol... particular.
Poate că cel puţin două măsuri ar fi fost bine venite în acest moment critic. Un artificiu, dacă nu o reformă monetară, care să reducă leul, să zicem la o zecime din valoarea lui, aşa cum ne-a sfătuit în zadar domnul profesor Rugină. Psihologic, cu mai puţini bani în buzunar, poate că ne-am fi învăţat să ne purtăm mai frumos faţă de noi înşine. în al doilea rând, n-ar fi fost rău deloc dacă ieri, 1 noiembrie, magazinele, toate magazinele din ţară, ar fi fost pline până la refuz cu toate mărfurile de care avem sau nu avem nevoie, adică exact acelea care acum nu mai există fiindcă au apucat-o în alte direcţii pe tot felul de căi, şi nici una nu pare să nu mai ducă spre magazinele pe care le ştiam noi.
Neaplicate nici măcar aceste două măsuri, probabil că nu mai avem altă soluţie decât s-o aplicăm pe cea radicală lăsând preţurile să facă ce vor, s-o ia razna, disciplinate doar de mercurialul stabilit de bişniţari şi întreprinzători particulari. Şi să ne bucurăm că ni se oferă această şansă de a rămâne pe mai departe optimişti într-o industrie a miracolelor dintotdeauna.
2 noiembrie 1990
Nu doresc să arăt cu degetul pe nimeni, dar nu pot să nu-mi aduc aminte de un lung interviu luat primului ministru şi publicat în acelaşi număr în care a apărut acest editorial. Sigur de sine, şi chiar era sigur, primul ministru considera măsura liberalizării o mare binefacere, o acţiune absolut democratică şi revoluţionară. Când făcea aceste declaraţii optimiste, primul ministru reproducea sfaturile înţeleptului de la Dămăroaia: e singura soluţie, piaţa liberă se va autoregla de la sine. Aşa a şi fost, s-a autoreglat, dereglând totul. Pentru că liberalizarea trebuia pregătită din timp şi cu grijă, asigurându-se protecţia socială obligatorie şi, la fel de obligatoriu, legi şi instrumente care să stăvilească jaful comercial.
