Banii sau viaţa

Patru nenorociri, vom vorbi imediat şi despre cea de a cincea, bat din cele patru puncte cardinale ale ţării, împreu- nându-şi valurile deasupra ei, mereu în centru, pentru a o scufunda cât mai repede şi cât mai adânc.
Dintr-o parte suflă, din ce în ce mai rece lipsa de energie şi materii prime, împingând muncitorii afară din fabrici şi deconectând maşinile unei industrii gândite „la nivel mon­dial" de nişte capete în care natura a pus multe tărâţe şi foarte puţine celule gânditoare.
Intr-altă parte, poate şi din cauza anotimpului friguros, grevele au luat locul manifestaţiilor de stradă, dovedindu-se mult mai eficiente: cea a ceferiştilor din aceste zile a blocat ţara la două din principalele puncte de frontieră, cele prin care mai trimiteam şi mai primeam un necesar şi obligato­riu schimb de mărfuri; produse şi resurse, atât cât să nu sucombăm până în primăvară.
Din cel de al treilea punct bate corupţia, strecurându-se prin toate crăpăturile pe scaunele unde ar trebui să stea numai îngerii de pază ai tranziţiei spre care se spune că ne îndreptăm vertiginos şi cu ameţeală; scaune, multe dintre ele, ocupate de nişte fiinţe hibride, rezultat al incestului dintre roată şi timp.
In sfârşit, din cel de al patrulea punct, se ridică valurile unei confuzii politice, amestecată cu teamă şi incertitudinea zilei de mâine, lăsând acest mâine la discreţia şi apetitul fiecăruia şi al tuturora. Totul în numele unei democraţii cân­ii-ave a cum să rodească în puţinele luni de când avem put eri legitime şi liber alese. Practic, în aceste luni, abia de-.i încolţit această democraţie. Şi, fiindcă nu s-a mai văzut demult la noi o astfel de plantă, nimeni nu ştie cum s-o plivească de buruieni, dar toţi intuiesc unde se află mugurul roditor şi exact pe acesta îl sugrumă.
282
Şi acum, a cincia nenorocire: banii. Banii, cei care până în decembrie '89 erau de un singur fel şi purtau un singur nume. Acum, acel fel şi acel nume aproape că nu mai există decât în memoria tristeţilor noastre, frânte, lângă uneltele de lucru, purtate în sacoşele goale sau călcate în picioare, la cozile fără număr şi fără sfârşit.
Acum, în locul leului muncit, intrat în carantină ca infecţios, a apărut leul speculat, leul furat şi leul sugrumat de la buget, fie prin fărădelegea unor măsuri care n-au decât picioare, fie prin legea protestului şi a grevelor. Singurele îndeplinite cu sfinţenie şi străşnicie.
Amorţit leul adevărat, aceşti lei se hârjonesc printre toate valutele lumii, dresate cu mare măiestrie de biciul cu cozi de pisică al dolarului să-i înghită definitiv. Oamenii serioşi nici nu se mai uită la aceşti lei decât ca la o curiozitate din paleolitic. Şi au dreptate: mai zilele trecute, undeva în ţară, în faţa uşii unei unităţi CEC, a tras o căruţă plină cu saci, iar sacii plini cu lei. Funcţionarii şi funcţionarele au făcut cinci ore peste program şi s-au ales cu bătături la degete ca să numere cele peste 15 milioane lei, proprietatea a trei întreprinzători, toţi de aceeaşi culoare.
Exigentă, memoria nu mai înregistrează decât o singură situaţie asemănătoare, dar total diferită: se spune că, în ziua când şi-a dat doctoratul, marele Nicolae Iorga s-a prezentat la uşa Universităţii cu o cotigă, în care se afla o bibliotecă întreagă; sute de cărţi pe care le ştia pe dinafară, din scoarţă în scoarţă...
Dar întâmplarea cu sacii nu-i unică, presa noastră reţinând alte câteva situaţii de acest gen, dar neajungând nici măcar cu gândul acolo unde au ajuns, pe picioarele lor, cei mai iscusiţi dresori ai bietului leu: miliardarii. Deocamdată, cu nume tăinuite, se pare că numărul lor nu trece de cele cinci degete de la mâna stângă. Ştiut fiind că stânga primeşte şi se lasă gâdilată de noroc în podul palmei. Unul dintre miliardari s-ar putea să se afle chiar pe această pagină a ziarului nostru, dar nu avem interes să vi-l spunem: cum nu ne vindem încă ziarul în dolari, am risca să ne trez­im cumpăraţi cu pixuri cu tot. In dolari se vând alţii şi altele. In dolari se vând nasturii şi chiloţii, pantofii de mucava şi cămăşile de hârtie pictată, televizoarele şi cărţile de joc, fluierele arbitrilor de fotbal şi cele ale unora dintre poliţişti, ştampilele şi semnăturile funcţionarilor publici, piperul, foile de dafin şi enibaharul, berea şi deodorantele, icoanele si cărţile de rugăciuni, hârtia igienică şi ceapa, usturoiul şi ţigările, ţigările şi băuturile alcoolice, băuturile alcoolice şi conştiinţa, conştiinţa şi spiritul, spiritul şi ţara. Da, am scris corect şi clar Si aţi citit clar şi corect: ţara. Pentru că ţara e făcută din popor şi poporul e făcut din oameni şi, ca să trăiască ţara, trebuie să trăiască oamenii. Iar aceştia, cei mulţi, nu au dolari şi nu vor putea trăi. Nu mai au nici lei. Şi-i păcat. Păcat că {in tot acest timp ni se tot repetă la radio basmul cu licitaţia valutară, de fiecare dată cu o nouă am{anare şi un nou sf{arşit.
Importantă, această măsură nu va rezolva nici un sfert din această a cincia nenorocire pe care o trăim. Şi nu ştiu de ce factorii de răspundere, incepand de la Guvern şi Parlament şi p{ana la ultimii funcţionari din finanţe, nu inţeleg că aŞa chiar că nu se mai poate. Şi nu inţeleg de ce Opoziţia, cea care inţelege jocul democraţiei, se face că nu ştie ce se petrece {in jurul nostru.
Am riscat in ianuarie 1990 o frază> cineva vrea să ne cumpere cat mai scump, cu condiţia să ne vindem cat mai ieftin. Aştept clipa aceea şi nu ştiu de ce intarzie.