Promptă, la obiect, sinceră şi aparent spontană, o intervenţie a domnului Radu Câmpeanu în parlament a readus în prim-plan problema exilului românesc, îndeajuns de delicată în conţinutul ei şi foarte dificilă în ceea ce priveşte rezolvarea acestuia. Prin intervenţia sa, domnul Radu Câmpeanu n-a urmărit decât una din soluţii, referitoare la condiţia de candidaţi în alegeri a exilaţilor, soluţie obţinută rapid prin formula emoţiei. Celelalte, cele foarte dificile, rămân amânate şi rezolvarea lor va fi de durată, poate tot atât cât va dura şi tranziţia noastră spre democraţie. Nu le vom aminti aici, dar câteva lucruri se cer rostite, măcar pentru încercarea de a le fixa într-un cadru real.
Două valuri de exilaţi români, cu înălţimi inegale, aduc între ele pe pragul ţării toate vârstele surghiunului nostru şi, indiferent de unde şi cum se întorc, cel dintâi sentiment pe care-1 trăiesc este cel de sub echinocţiu, când, mai întâi prin strigăt şi după aceea prin bătaie de aripi, amintirea desenează pe cerul copilăriei unghiurile cocorilor şi florile de zarzăr. Nu există, mi se va putea reproşa de cei care n-au învăţat decât să reproşeze, asemănări între exilaţi şi păsări, aceste „fragile escadrile de sunete şi pene", cum le-am spus cândva, imitându-1 pe Gongora, poetul de care începe să mi se facă dor. Ba da, există cel puţin o asemănare şi încă fundamentală: când au plecat, oamenii aceştia au plecat pentru că s-a apropiat frigul, iar frigul e de mai multe feluri, începând cu cel al anotimpului şi terminând cu cel al morţii, fricii, foamei sau disperării; acum, când se întorc, înseamnă că toate frigurile acestea nu mai ocupă spaţiul românesc şi semnele de îndreptare a timpului sunt multe şi dătătoare de multă speranţă. Şi dacă ne gândim bine, mai găsim încă o asemănare: nici cocorii, nici exilaţii nu recunosc frontierele fizice, ci doar pe cele din interiorul fiinţei. Că n-ar exista aşa ceva în cazul celor dintâi ? Cum să nu, din vreme ce de la Alecsandri („Ele vin din fundul lumii, din clime înfocate"...), la Coşbuc (acei „vestitori" ai primăverii, suprimaţi din ultimele cărţi de cetire...) sau Tudor Arghezi („De prin adâncul nopţii vin cocorii/ pe care i-am văzut plecând"...), noi, poeţii, le-am atribuit această însuşire. Că n-ar avea această frontieră interioară exilaţii? O au, desigur. Sunt cei dintâi care, indiferent cum au trecut frontierele ţării, au simţit imediat după aceea, fierbinte şi de nepotolit, temperatura frontierelor natale. Se află aici, în această prezenţă imaterială, paradoxul material al destinului fiecăruia, căci abia când pătrunzi şi te aşezi într-un spaţiu străin, simţi nevoia să te raportezi la cel din care ai plecat.
Aşadar, chiar dacă ţin de emoţie, asemănările acestea pot fi avute în vedere, măcar în universul sentimentelor din care, din fericire, încă nu ne putem desprinde. Dovada a făcut-o domnul Radu Câmpeanu însuşi, care, în discursul din parlament, a câştigat auditoriul (şi aplauzele) numai datorită emoţiei. Ceea ce, pentru un politician, nu-i deloc suficient pentru că emoţia nu trece, ca durată, dincolo de momentul rostirii ei, cedând locul reflexiei. Că pe această cale efectul scontat a fost atins atât de uşor, aproape că nu mai are importanţă. Paragraful din proiectul iniţial al Legii electorale, privind neeligibilitatea celor care nu s-au aflat în ţară în ultimii zece ani, a dat multe insomnii, pentru că scotea în afara competiţiei pe mulţi aspiranţi la scaunele parlamentului. Acum paragraful a devenit o simplă sintagmă fără conţinut şi scaunele sunt accesibile oricui. De aici şi aproape unanimitatea votului votării acestei legi, cea mai generoasă, probabil, din câte există pe lume. Unicul vot împotrivă (cel al domnului Cerveni), fiind motivat - cu deplină justeţe, în definitiv - de posibila aspiraţie la aceleaşi scaune din partea celor care n-au trăit condiţia exilului, ci pe cea a nomenclaturii peceriste. Deci extremele. Dintre care una a dispărut. E bine, poate că e foarte bine că s-a ajuns aici, votarea Legii electorale reprezentând un mare câştig moral şi politic pentru ţară, iar pulverizarea în sintagmă a paragrafului amintit putând fi considerată, din punctul de vedere al exilului, o solidaritate iară frontiere. în mod practic, aceasta ar fi ultima solidaritate posibilă, căci până acum, în afara geografiei româneşti, exilul a mai cunoscut şi altele. Nu mă gândesc la solidaritatea firească, în unul şi acelaşi spaţiu străin, dintre exilaţii de diferite naţionalităţi, ci la cea pe care exilul românesc a întreţinut-o cu ţara şi durerile ei. Un sprijin, cel puţin moral, s-a simţit. Mai ales în ultimii ani. Deci, o solidaritate din afară spre interior. Cu o reciprocă pe care ar fi nedrept s-o pierdem din vedere: şi noi, de aici, în condiţii grele, încercând integrarea în valorile culturale româneşti a celor din exil, am făcut să funcţioneze acest alt tip de solidaritate fără frontiere. E vorba de valori din primul val al exilului, cel în care se află nume de acum universale, precum Eliade, Cioran, Ionescu, Lupaşcu, Coşeriu etc. Ne vom referi la ele cu un alt prilej pentru ca acum, în apropiere de echinocţiu şi alegeri, alături de interpretarea sentimentală a exilului, să facem loc şi reflexiei. Adică să ne întrebăm dacă nu cumva noi, noi cei care n-am trăit condiţia de exilaţi, trebuie să ne considerăm inferiori şi fără nici un merit. Bieţi cocori neaoşi, resemnaţi să îndure toate frigurile neaoşe şi peceriste. Exilaţi în interiorul nostru numai şi numai pentru ca această ţară să aibă în interiorul frontierelor ei un popor fără de care n-ar fi putut să fiinţeze.
17 martie 1990
