Nu ştiu dacă am spus, ori am vrut să spun ceea ce notez acum, după ce i-am văzut pentru a doua oară pe minerii din Valea Jiului, cei sosiţi luni seara în Piaţa Victoriei: pentru ca răul să triumfe e suficient ca cei buni să nu facă nimic.
Sunt foarte mulţi oameni buni în această ţară care în clipa de faţă stau cu mâinile în sân, şi această pasivitate începe să se simtă, devenind contrariu a ceea ce pare pentru că lasă prea mult câmp de manevră unor grupuri sociale (poate şi politice, poate şi profesioniste, dacă ne gândim la securitate) hotărâte să distrugă şi să destabilizeze ţara. Voluntar şi de înţeles (explicaţia ţine de ceauşism), pasivitatea acestora devine, involuntar, o contribuţie activă la destabilizare.
Spunem destabilizare şi începem să credem că e prea puţin. Pentru că ceea ce s-a petrecut duminică în Piaţa Victoriei poate fi calificat drept o tentativă de lovitură de palat. în desfăşurarea sa, întregul film îndreptăţeşte această calificare. Ceea ce e grav. Chiar foarte grav. Motiv pentru care aşteptăm cu mult interes rezultatul „anchetei de dovedire a faptelor", cum a promis domnul Jean Moldoveanu. Aşteptăm să publicăm acest rezultat împreună cu lista celor 102 plus 2 a „grupului de indivizi" reţinuţi pentru cercetare.
Pentru că nu mai contează motivele reale şi cifra revendicărilor expuse de mitingişti după consumarea faptelor, adică perfect antidemocratic. Nu mai contează nici lozincile scrise sau strigate, atât de bine ticluite, încât scribii de până de curând ai tiranului se pot sinucide de invidie. Nu mai contează în aparenţa lor, pentru că, în fapt, contează foarte mult: aici, în aceste lozinci, atât de meşteşugite şi atât de bine rulate, în funcţie de desfăşurarea violentă a momentelor, se află datele posibile care duc spre tentativa unei lovituri de palat. Ce s-ar fi întâmplat de exemplu, dacă domnul Ion Iliescu, ales prin consensul (sau acordul) tuturor partidelor
să conducă ţara până la alegeri, s-ar fi aflat aici ? Ar fi fost tratat precum domnul Gelu Voican sau ar fi apărut pistolul acela despre care se vorbeşte şi se tace atâta ? Poate cineva să răspundă, cu toată răspunderea şi siguranţa, la această întrebare ?
Sunt sigur că nimeni, riscând un răspuns, nu va fi crezut de nimeni. După cum sunt la fel de sigur că nu numai eu îmi pun această întrebare, ci toţi cei care sunt sincer neliniştiţi de ceea ce se întâmplă, între aceştia, şi minerii din Valea Jiului, prezenţi luni seara în Piaţa Victoriei.
E a doua oară când minerii sosesc la Bucureşti pentru a stăvili răul şi trebuie s-o recunoaştem că, la modul lor, o fac exemplar, dar asta nu înseamnă că îl şi stăvilesc. Pentru că, trecând - din lipsă de spaţiu peste câteva amănunte importante — nu au fost chemaţi, au fost rugaţi (cu întârziere) să nu vină, s-a încercat oprirea lor pe parcurs etc. — şi rezumându-ne numai la dialogul purtat cu unii membri ai Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională, lucrurile se complică în dezavantajul tuturor părţilor. Dovedind că nu au nevoie să le spună nimeni ce trebuie să facă, ei au spus ce gândesc şi au spus-o fără ocolişuri. Atât de clar, încât unii dintre reprezentanţii Consiliului au fost puşi nu numai în dificultate verbală, ci şi de conştiinţă: „defilarea" permanentă prin Piaţa Victoriei, înţeleasă ca semn al democraţiei şi libertăţii, începe să aibă repercusiuni grave asupra ţării, în primul rând în domeniul economic, dar şi în cel politic. Din piaţă şi din palat acest adevăr nu se vede prea bine. Oricât ar fi de mare! Dar de la distanţă, inclusiv din Valea Jiului, se vede ca-n palmă. E ceea ce au spus, cu maturitate şi cunoaştere, reprezentanţii minerilor, dovedind că pot fi, în egală măsură, mineri şi parlamentari.
Privit din acest unghi, dialogul pare iară lacune. Dar nu e singurul unghi din care trebuie privit. Pentru că, aparte impecabila disciplină şi rigoare, ei au acţionat în acest dialog ca o formaţiune politică nouă, ca un superpartid constituit ad-hoc, hotărât să facă el singur dreptate, să asigure el singur ordinea şi s-o păstreze atât timp cât va fi nevoie. Şi asta nu-i bine. Nu-i bine deloc. Căci astfel privite lucrurile, sunt mulţi care pot spune că, de fapt, în Piaţa Victoriei s-au petrecut două asalturi: unul diurn şi altul nocturn.
Evident, nu sinceritatea lor stă la baza acestui asalt, ci nesinceritatea celor ce provoacă distrugerea şi destabilizarea ţării. Şi exact în acest sens aş dori să fiu înţeles: ştirile care ne-au venit la redacţie ne vorbesc despre întoarcerea lor la muncă şi despre certitudinea că producţia de cărbune nu va avea nici o coborâre. N-ar fi rău ca şi alţii, în loc să „defileze", să scoată, măcar până la alegeri, ceva cărbune din adâncurile pline de pericol ale subteranelor.
21 februarie 1990
Un membru de frunte al FSN-ului, devenit mai apoi senator, m-a invitat în zilele acelea la unul din sediile, respectiv, cel din Polonă, unde „funcţionase" Postelnicii. Frânţi de oboseală, în toate camerele, minerii dormeau pe jos, trântiţi pe covoare. S-a anunţat „hrana" şi mulţi au ţâşnit spre clădirea din dreapta, unde se repartizau alimente. Şi scena a rămas definitiv în memorie: un miner, numai din cauza oboselii, a făcut un pas în gol pe treptele de la ieşire. A căzut pe spate şi în mai puţin de un minut am văzut cum casca, prinsă sub bărbie, s- a umplut de sânge. Nu ştiu dacă a murit. Cu viitorul senator nu m-am mai întâlnit de atunci niciodată. Dar ţin minte că îmi spusese ca pe o mare decizie: „pe o mie din ei îi oprim la Bucureşti şi îi facem poliţişti".
