Bertrand Russel, încerc să mă apăr cu vorbele sale, spunea undeva: „Chiar dacă 50 de milioane de oameni susţin o prostie, tot prostie rămâne". Aud pe undeva un proverb românesc, dar numai fragmentat. Acum e ceasul 22 şi jumătate. E duminică. La televizor „se dă" filmul „Prototipul" şi înainte de asta am văzut un alt prototip, de felul celui referit de Bertrand Russel. Nu era vorba de 50 de milioane de oameni, ci poate de 500, poftim, 5.000, strânşi cu toţii în curtea Televiziunii. Luaţi în parte, sunt în stare să le declar respect şi preţuire fiecăruia. La un loc, îmi retrag această consideraţie: din spaţiul activ al Revoluţiei, semnat cu jertfe, blocul acestor mitingişti a făcut o bătătură, un ţarc fără strungă, înghesuindu-se să sugă din ţâţele democraţiei.
E vorba de un sindicat, evident liber, al celor care „nu se văd şi nu se aud", dar fără de care ecranul televizorului ar rămâne stins. Un sindicat, nu mă îndoiesc, trecut în registru, cu statut clar, în care probabil scrie că nu face politică, dar face. Şi încă una haotică. Din următoarele motive vizibile fără lupă: a) a înmânat un memoriu guvernului, cerând schimbarea preşedintelui; b) de fapt, nu i-a cerut, ci 1-a somat, impunându-i, ca orice terorist profesionist, un timp limită: 24 de ore începând de la orele 00...; c) cum era şi firesc, n-a aşteptat să afle ce va spune guvernul şi a trecut la acţiune, astfel că, între altele, d) a şi găsit pe cine să pună în locul actualului preşedinte şi e) ca să fie siguri de victorie au organizat un miting cu pancarte gata pregătite.
Înţeleg foarte bine rana din detenţie a domnului Iuga şi sunt în stare să-1 admir până în zorii zilei. Dar nu şi-n clipa când îşi arată această rană în public, folosind-o ca pe-o armă cu aer comprimat. Nu trage, dar pute frumos.
Mai deduc din datele adiacente că la fel de spontan ca şi cele de dinainte şi la fel de nefericite, mitingul în discuţie a avut un semnal deloc subtil, transmis chiar prin televiziune, la o oră de maximă audienţă.
Domnilor, fraţilor, tovarăşilor: dacă mergem aşa, nu vom ajunge niciodată la democraţie. Vom face doar o transhumanţă a acesteia dintr-o piaţă într-alta. Imi e indiferent în clipa aceasta ce succes va avea târla atât de măiestru organizată. Dar nu-mi poate fi indiferent modul în care forţele politice, proaspăt intrate în componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională vor delibera asupra acestui succes. într-un fel, va fi primul lor test de sănătate şi înţelepciune.
Nu contestăm justeţea unora dintre revendicările declarate cu acest prilej. Poate mai sunt şi altele scăpate din vedere. Noi înşine ne-am îngădui câteva observaţii critice privind stilul de muncă de la televiziune şi dacă am propus reîntoarcerea la trei ore de emisiune, în glumă, acum o propunem în serios. In nici un stat o televiziune, dacă este a statului, nu poate funcţiona decât în condiţiile stabilite de acesta. Canalele private pot să facă ce vor. Pretenţiile de aseară vor ca televiziunea să navigheze cu catargele pe sub apă şi burta în sus. Mai lipsesc tipografii care să ne înveţe ce trebuie să scriem în ziarele noastre.
6 februarie 1990
îmi amintesc două momente. Mai întâi un escavator „muşcând" din gardul televiziunii. Nimeni nu ştie cine 1-a trimis dar exerciţiul a prins bine pentru ceea ce avea să vină în iunie. După aceea, pe Delia Budeanu, escortată de câţiva apropiaţi, în redacţia ziarului a cărui conducere mi-o asumasem — să-i spunem „Adevărul" — încercând să mă convingă să retractez „Democraţia în transhumanţă", să-mi fac mea culpa şi să fiu la fel de democrat ca strada.
