lunes, 14 de junio de 2010

Naufragiul piratilor



Cuvintele singure în faţa ferestrei



Câteva lucruri pe care nu vroiam să le aflu, lângă altele pe care am vrut să le uit, privindu-i, împreună şi separat, pe Dumitru Tinu şi regimentul său de ciraci inoxidabili, justifică aceste rânduri, pe care nu aş fi dorit să le scriu niciodată.
Începusem chiar, amânându-le ori de câte ori le-am simţit aproape, tulburându-mi cuvintele, să cred că voi reuşi să scap de ele, să îndepărtez urâtul care mi-a cercetat mereu, în ultimii, mulţi ani şi ceva, ferestrele şi uşa. Să exist în afara lor, reconstruindu-mă altfel de cum mi-am dorit să mă reconstruiesc, aşa cum mai făcusem şi altădată, când a trebuit să mă retrag în cuvintele altora, reuşind să le aduc acasă, în patria limbii române, spunând prin ele ceea ce ştiam că nu voi putea spune, în mod nemijlocit, prin cuvintele mele.
Lucrurile pe care nu vroiam să le aflu au ajuns, în cele din urmă, la mine, aici, în Madrid, întunecându-mi fereastra prin care am învăţat să privesc şi să văd acasă. Nu văd, bineînţeles, exact ce vedeţi (sau nu vreţi să vedeţi) dumneavoastră, când vă uitaţi direct în stradă, în Bucureşti. Văd, în schimb, mai bine şi mai mult, văd şi ceea ce dumneavoastră nu puteţi vedea sau vedeţi şi nu ştiţi ce vedeţi, iar eu nu aş vrea să văd.



***

Mă refer, ca să nu fie deloc îndoială, la ziaristul Dumitru Tinu, director şi proprietar al ziarului Adevărul, furat 100% – sută la sută – din patrimoniul naţional al statului român, trecut 80% – optzeci la sută – în buzunarul personal, lăsându-li-se ciracilor bine blindaţi de la curtea sa, doar 20% – douăzeci la sută – ca o înjurătură cincime de paşalâc.
Durerea împărtăşită la dispariţia sa de întregul popor român, reprezentat prin preşedintele ţării şi prim ministrul guvernului, iar după aceea sfâşierea, la tribunal, deasupra mormântului încă fără iarbă pe el, a moştenitorilor au făcut ca rândurile acestea, pe care nu aş fi dorit să le scriu niciodată, să se scrie aproape singure, eu având numai beneficiul de a le citi înainte de a exista, iar dumneavoastră, după ce le-am transcris. Adică acum, când îmi fac inutila iluzie că, alături de dumneavoastră, vor fi citite şi de groparii de lux ai României. Presupunând că în intervalul lung de când nu le mai văd feţele, nici jiletcile de catifea, nici lopeţile, cioclii s-au alfabetizat şi nu mai semnează certificate false de deces prematur, nici învieri, în a treia zi după înmormântări anticipate.
Nu mă interesează, cum nu m-au interesat niciodată în astfel de cazuri, nici durerea împărtăşită, nici sfâşierea mercantilă peste lapida funerară – înţeleg că e vorba de două – a lui Dumitru Tinu. Tot ce-mi doresc, e ca rândurile acestea să nu fie înţelese ca un gest de profanare a memoriei sale. Director de opinie şi formator de conştiinţă, cum l-a apreciat preşedintele ţării, ignorând amănuntul că Dumitru Tinu nu ar fi ajuns niciodată un mare ziarist dacă nu-şi însuşea, cu imbecila îngăduinţă a statului, un cotidian mare, cum a fost ziarul de stat Adevărul. Uitând, în acelaşi timp, că, oricum ai potrivi zarurile, Dumitru Tinu nu-i (nu era) singurul ziarist din Ţara Românească, nici din ceea ce mai rămâne în lume, după noi. Pentru că mai există şi alţii, la fel de buni şi infinit mai modeşti decât el. Cei care preferă să rămână ei înşişi, fără a-i da jos de pe piedestale pe Ioan Eliade Rădulescu, fondatorul Curierului românesc (1829), pe Gheorghe Asachi, întemeietorul Albinei Româneşti (Iaşi, acelaşi an) sau pe Gh. Bariţiu, director la Gazeta Transilvaniei (1838). Uitând că au mai existat un Eminescu, un Slavici, un Caragiale, un Bacalbaşa, un Iorga, un Arghezi, un Vinea, un Bogza sau un Brunea-Fox. Precum şi un Zaharia Stancu, George Ivaşcu, Mircea Grigorescu, dascălii mei întru jurnalistică, în anii când jurnalistica bună însemna un risc egal cu cel al piloţilor de încercare: te urci, dar nu ştii cum şi unde mai cobori.
Ca să nu mai vorbim despre ceea ce rămâne în lume după noi, acceptând ideea incomodă că lumea nu începe, ci, mai degrabă, pare că se termină la Bucureşti. Despre Antoine Rivarol sau André Chénier – ca să cinstim şi alţi morţi – care nu s-au născut la Coteana de Olt, dar au ştiut să moară frumos. Cel dintâi, volterian venit în jurnalistică din literatură, traducător al Infernului, a fost ucis în timpul exercitării profesiei, fiindcă intrase în Palatul Louvre, îmbrăcat în grenadier, ca să afle un adevăr ce ar fi putut schimba destinul şi istoria Franţei. Cel de-al doilea, poet model al parnasienilor, s-a lăsat ghilotinat, apărând independenţa presei, a cuvântului, în faţa puterii.
Acesta e un privilegiu de care nu se bucură decât morţii. Şi nu toţi morţii. Pentru că nu tuturor li se înalţă statui, fiindcă s-au prefăcut că au dărâmat altele, nici nu li se conferă medalii de aur simbolic, ştiindu-se că au furat aur adevărat. Moralmente, de oricâtă pietate ai fi în stare, nu poţi să faci dintr-un tâlhar un om cinstit şi bun ca pâinea caldă.



***

Ştiu din capul locului că rândurile acestea vor deranja mult, sus, mai jos şi la mijloc. Asta îmi şi doresc. Nu ştiu, nu am învăţat să profanez morţii pentru a venera viii.
Singura nelinişte care mă încearcă, totuşi, îmi vine dinspre cuvinte: după mulţi ani de neauzirea lor în graiul de acasă, le gândeşti în altul, le cauţi în sertarele memoriei şi le verifici cu dicţionarul, nesigur de ce înseamnă şi ce poartă în ele. Aşa cum cauţi cleştele şi dai peste mistrie sau târnăcop. Fierbinţi şi darnice, întotdeauna frumoase, cuvintele îţi dau orice şi totul, dacă ştii cum să le aşezi în pagina sufletului, lăsându-le să creadă că nu tu, ci ele însele trag perdelele, umplând cu lumina trupului lor singurătatea ta, fără de vârstă.
Astfel le-am trăit şi simţit, cândva, când le-am cules din alte geografii şi le-am adus în ţara limbii române, ştiind că prin adevărul lor rostesc şi adevărul meu. Acum, când nu le-am mai auzit demult sunetul trupului, stau în faţa lor cu îndoială şi teamă. Şi nu ştiu dacă nu-i mai bine să le cer iertare şi să le las singure în faţa ferestrei.



Un glonţ, două gloanţe

Am ignorat acest „trebuie lichidat” şi am refuzat să plec de la ziarul Adevărul, care creştea văzând cu ochii: în vara aceea a ajuns la un tiraj zilnic de 2,3 milioane exemplare, între acestea, 1.800.000 reprezentând abonamente…
Frumosul vieţii era într-adevăr frumos. Iar clipa fierbinte, decisivă, când urâtul ei putea să fie un glonţ, nu o simţeam, sfidând-o cu acelaşi curaj sinucigaş cu care fundasem ziarul; ţara exista, trăia, funcţiona. Simţeam cum o port pe degete. La tirajul de 2,3 milioane de exemplare, aveam, cel puţin, 5-7 milioane de cititori, care nu se simţeau şi nu vroiau să se simtă singuri.
Până într-o dimineaţă, foarte exact în dimineaţa zilei de 22 martie 1991, când, în biroul meu de director al ziarului de stat Adevărul, fostul birou al redactorului şef de la Scânteia (Domnule Mitran, m-a mişcat, sincer, hârtia igienică păstrată sub cheie. Până şi asta ne lipsea, alături de tacâmuri de pui şi stavrizi…) am deschis un plic, neobservat de „sita” secretariatului. O bucată de pânză roşie în care se aflau înfăşurate cuvintele mele din două editoriale, decupate frumos cu foarfeca josniciei supreme, cele care, la rândul lor, înfăşurau un glonţ adevărat: un cartuş, cum se zice, de pistol „Carpaţi”, calibrul 7,65 mm. Acelaşi care îl luase din viaţă pe generalul Vasile Milea.
Unul dintre editoriale (le păstrez) era chiar din ziua aceea de vineri şi se intitula Ape învolburate şi tulburi, despre un miting murdar, ca multe altele, petrecut cu două zile mai înainte, organizat de 5 partide din opoziţie, puse cu neruşinare sub scutul Cartelului sindical Alfa. În fapt, o vizită obişnuită pe la porţile puterilor statului. Al doilea era un editorial mai vechi, Drum fără întoarcere, din 26 aprilie 1990, unde povesteam linşajul meu nereuşit (sufleteşte, da) din Piaţa Aviatorilor.
Curierul special, strecurat neobservat prin redacţia ziarului, ştia ce-mi pune pe birou, dar a ţinut să mi-o spună şi prin cuvinte, subliniind cu roşu titlurile – vă rog să le recitiţi – precum şi câteva paragrafe din text. Le transcriu, ca să nu umblaţi după ele. Din cel mai vechi: „ca director al ziarului Adevărul, singurul ziar independent acum, în această ţară…am scris apăsat că obligaţia partidelor politice e să ia ţara de unde au găsit-o acum, aşa cum este ea, cu durerile, bucuriile şi blestemele ei, şi nu de unde au lăsat-o (e adevărat, forţate) în urmă cu 50 de ani”. În cel de-al doilea editorial, erau subliniate cuvintele „vecine, îţi arde casa” şi finalul: „Sunt învolburate, într-adevăr, apele acestei primăveri. Ceea ce ne face să credem că, în continuare, la noi, românii, numai la noi, soarele răsare cu câteva ore mai târziu şi va continua să apună, simetric, cu câteva ore mai devreme”.
Nu mi-e ruşine să spun că mi-a fost frică. Era ziua de echinocţiu, când ziua e egală cu noaptea. M-am apropiat de fereastră, am privit piedestalul de granit roşu, adus din Ucraina, de pe care Lenin părea că plecase şi după aceea, oglinda lichidă a lacului Herăstrău, cutreierată de prima lumină a primăverii. Şi iar m-a încercat frica. Şi ca să scap de ea, m-am prins în pregătirea ediţiei de a doua zi, unde inauguram o rubrică nouă – Scrisori de sâmbătă – în pagina a doua, cu un prim text despre rentierii politici, dedicat unui domn, Undeibine. Întâlnit viu, în carne şi oase, în cimitirul Ghencea, la înmormântarea prietenului meu, scriitorul Ion Lăncrănjan. Mort din cauza unei pastile administrată din greşeală de doctorul său (confesiune Gheorghe Pitut). Scrisesem textul cu mult năduf şi eram mulţumit, uitând de glonţ şi de mesajul funerar. Până când, seara, târziu, întorcându-mă acasă, am găsit lipit cu grijă, pe uşa de la intrare, al doilea plic, repetând aidoma pe primul, plus un al doilea glonţ, acelaşi calibru de 7,65 mm.
Nu am vorbit până acum despre acest lucru. Şi nici acum nu voi povesti tot ce s-a întâmplat după aceea. Căci s-au întâmplat multe, toate urâte. Începând cu „privatizarea” ziarului de stat Adevărul, la exact o săptămână după primirea mesajului de pulbere şi cupru şi terminând cu ceea ce simt şi nu simt că sunt, în clipa de faţă: un „fugit” din ţară pentru unii, un „emigrant” pentru alţii, un „exilat” pentru ceilalţi, un „dispărut”, pentru cei ce rămân după aceştia. Sau un „mort” pentru cei ce au rămas scufundaţi în haznaua lui Dumitru Tinu.
Nu sunt nimic din toate astea, deşi înclin să recunosc jumătate din condiţia ultimă, atât de dorită de cei din hazna: există, şi nu de acum, practica asasinatului moral. Adică scoaterea cuiva în afara vieţii civile, defăimarea pe la toate colţurile, închiderea tuturor drumurilor, privarea de hrană şi spirit. Cultivarea îndelungă şi permanentă a acestei condiţii, de preferinţă cu mijloace colective, precum anonimatul turmei.





Cât a furat Adevărul de la Adevărul

Răspunsul cel mai scurt şi mai exact e şi cel mai simplu: Ziarul zis „Adevărul” a furat de la ziarul de stat Adevărul, absolut totul, în întregime şi ceva pe deasupra. Aici nu e nevoie de multe cuvinte frumoase, ci de cunoaştere contabilă şi legislaţie. Dacă se ştiu şi se înţeleg astea, cum zice spaniolul, brodezi şi cânţi. Eu ştiu câte ceva, dar nu voi spune totul. Pentru că nu vreau ca Justiţia să-şi dea palme singură, ci să-şi ofere obrazul. Situaţie uşor de ocolit, dacă ştie să judece în folosul cetăţeanului şi al statului şi nu spre paguba amândurora, cum a făcut mereu, în pădurile Corupţiei.
Ca să ne înţelegem, ca de obicei, ne ajutăm de exemple. Credeţi că o găină poate urca de la preţul pieţei, să zicem 80 mii, până la 8 milioane? Poate: cel care fură pasărea, nu plăteşte nimic, intră la puşcărie pe 3 luni, întreţinut de stat, din banii publici. Dacă Justiţia l-ar mustra şi i-ar da o amendă, trimiţându-l acasă, statul şi-ar păstra cele 8 milioane, plus amenda şi ar avea şi o celulă liberă la Jilava, pentru unul care a furat 50 de miliarde. Cazuri precum ultimul nu ştiu, din cele cu găina cunosc destule. Sunt cele mai semnificative şi eficiente în protecţia socială a Corupţiei: aţi văzut, până şi pentru o găină ajungi după gratii. Tu povesteşti şi Corupţia toarce.
Pot povesti şi cazuri mai frumoase, dar cred că exemplul cel mai ilustrativ este cel al unui furt mare, superlativ, exact furtul de la Adevărul.
Nici un ziar din România n-a avut până în decembrie 1989 un patrimoniu mai mult, mai frumos şi mai elegant ca al ziarului Scânteia. Am cunoscut bine redacţiile celorlalte: polivinilin verde, bombardat de chiştoace aprinse, pe holuri, preşuri roase prin birouri, scaune estropiate, pereţi nevăruiţi de la cutremurul din ’77, întrerupătoare stricate şi prize desfiinţate (să nu se consume cu radiatoare şi ibrice cu nechezol), încăperi înghesuite, ca în sălile cu pasageri clasa II, în Gara de Nord. Comodităţi…
Comodităţile de la Scânteia nu le-am cunoscut până când aceasta s-a numit Adevărul: marmură bicoloră, mozaic mărunt şi şlefuit, mochete lux, covoare persane, candelabre, aplice, coloane, arcade, birouri spaţioase, înalte cât două etaje din corpurile laterale ale Palatului Presei şi Culturii. Mobilier din lemn scump sculptat şi cu multe intarsii florale, din alte esenţe forestiere, executate, în anii de plictiseală, de deţinuţii politici, condamnaţi fără condamnări (fără documente), mai ales intelectuali şi oameni politici care nu făcuseră nimic împotriva unui stat care nici nu exista, dar nici în favoarea acestuia, când a existat. Oameni care şi-au risipit vârsta cea mai frumoasă în închisori, lagăre şi „colonii de muncă şi reeducare”.
Mai departe, aparatura profesională – telexuri, maşini de scris cu toate caracterele şi dimensiunile, telefoane cu multe butoane negre, plus unul roşu, laboratoare foto, interfoane, poştă pe tub pneumatic pentru dus manuscrise în tipografie şi adus de acolo şpalturi şi pagini, magnetofoane (mai puţin cel cu opt piste, luat acasă, la „reparat” de Teodor Iosif). Şi mai departe: vitrine cu cristal scump, comode, scrinuri, măsuţe, fotolii, săli şi saloane, canapele, salon de şedinţe şi învăţământ politic, cu masă uriaşă, din nuc, la care se puteau aşeza nuntaşii de la două mirese, tablouri mari, scumpe şi originale, pe pereţi, în custodie de la partid, birourile adjuncţilor cu uşi căptuşite în catifea, al redactorului şef, mare cât două apartamente de bloc, cameră de odihnă şi recuperare, baie şi saună. Comoditate, nu; confort mai confort decât la CC, confort ca la un hotel Ritz, peste tot. Şi n-am terminat: frigidere, bucătărioare pentru aperitive şi cafele, săli pentru documentare, Documentare cu dosare complete de personalităţi şi evenimente interne şi internaţionale, o bibliotecă în care găseai orice, cărţi la zi şi cărţi vechi, ca la Biblioteca Universităţii, înainte de incendierea cu tancurile. Şi, nu vă vine să credeţi, cea mai completă bibliotecă (emerotecă) de ziare ante-, inter- şi post-belice, naţionale şi străine, peste Academie şi Biblioteca Naţională, undeva, la subsol II, sub placa de plumb anti-atomic, unde „citeau” amanţii fără casă. Adăugaţi o cantină-bufet-restaurant, cu aprovizionare zilnică de la Gospodăria de partid de pe Aleea Alexandru.
După o săptămână de cunoaştere, cercetare şi apreciere, mi-a fost frică şi m-am retras acasă. Au venit după mine ziariştii-redactori: le era şi lor frică de un redactor-şef venit de pe baricadele revoluţiei. M-am reîntors, săvârşind o greşeală cât viaţa.
Trageţi prima linie, adunaţi şi treceţi totalul la pierderi prin furt.
Hoţii, după îndelungata folosire a acestui patrimoniu, l-au luat ca şi când ar fi fost al lor. Când ne-am văzut ultima dată, despărţindu-ne definitiv, la şedinţa de „privatizare”, în salonul de nunţi şi botezuri ideologice, am ridicat scrumiera din cristal roşu, şlefuit, cu secera şi ciocanul sub scrum şi le-am spus: „Dacă o vrem, şi asta trebuie plătită”. Aşa încep basmele adevărate ale Corupţiei.
Capitole separate, la ce a plecat de la Scânteia, urmează patrimoniul adăugat de ziarul de stat Adevărul. Mai greu de evidenţiat de un simplu expert contabil. Le-am separat după criterii metodologice, deloc subiective, ca să se distingă mai bine. Valoarea în bani, ca şi la primul total, nu-i obligaţia mea. Le transcriu într-o ordine a logicii curgerii râului pe aceeaşi matcă.
1 – Dotări cu aparatură profesională specifică la zi: faxuri, telefoane, computere, televizoare color, copiatoare, reportofoane, telexuri electronice.
2- Un teren de 6 ha, pe malul lacului Herăstrău, construit şi construibil, cu 16 clădiri „amortizate” şi renovate, plus închidere cu gard din fontă – marca Adevărul – de cca. 6 km. Teren preluat de la Fabrica de Glucoză, cu protocol ferm, acceptat şi semnat de cei în drept s-o facă.
3 – Un teren de 9 ha, zis Complexul de odihnă Bateria 34, spre Băneasa, cu un fort mare şi frumos, intact, rămas de la primul război mondial. Îngrădit pe cheltuiala ziarului, cu forarea unui puţ de apă de 200 m şi aducerea curentului electric.
4 – Un parc de automobile, camioane, tractoare, motostivuitoate etc. care depăşeşte, ca număr, cifra 30. Mai puţin un automobil Dacia, plecat la scriitorul Petre Sălcudeanu, fost ministru al culturii şi membru invizibil în Consiliul de administraţie al „Editurii Adevărul s.a.”, răsplătit pentru această însuşire, în acest mod legal: l-a cumpărat cu suma de 400 (patru sute) mii lei. Nu ştiu cum au fost retribuiţi şi răsplătiţi ceilalţi membri, vizibili numai prin nerespectarea legilor, dar nu-i inutil să spunem cine au fost, mai ales că unii dintre dânşii vor reapărea într-un alt context: Acad. Profesor Nicolae Cajal; Mugur Isărescu, guvernator BNR; Mihai Constantinescu, consilier guvernamental: Mihai Bogza, reprezentant al Ministrului Finanţelor. Subalterni cu toţi ai preşedintelui acestui „consiliu”, autonumitul Ion Lazăr, fost diplomat-comerţ, care a uimit mulţi diplomaţi, pe unde a trecut – Bagdad, Rio, Bogota etc. – lăsând peste tot câte un geamantan („văd eu când îl recuperez”), dar plecând de fiecare dată, cu un altul mult mai mare. Administrator a 15 ha teren de stat, vândut cu stânjenul la cine a vrut şi n-a vrut, împrumutându-se astfel de la stat şi reuşind să scoată statul dator. Cu atâtea personalităţi în „consiliu”, nici nu se putea să procedeze altfel.
5 – Un spaţiu cedat de aceeaşi primărie, pentru colectare de publicitate, dintr-un spaţiu Metalo-Casnica, pe strada Câmpineanu 24, renovat, dotat pe banii ziarului. Spaţiul unde s-a instalat căpuşa privată Colosal, care locuise în apartamentul „ziaristului” Ilie Ştefan şi a fost adusă aici, în braţe, de prim-ministrul Theodor Stolojan. Un prim dar pentru Dumitru Tinu şi alţii, unii colegi de facultate cu el şi buni prieteni reciproci.
6 – Două blocuri, de câte 13 etaje, în strada Străpungerea Mihai Vodă, lângă Operetă, nefinisate, cumpărate cu banii ziarului – 28 + 7 milioane – de la Primăria Capitalei. Şi ca să nu greşim socotelile, blocurile astea le dăm la o parte: printr-o argumentaţie bine motivată, Curtea de Conturi le-a scos de la privaţi şi au revenit la Primărie. Care le-a revândut. Nu, nu cred că le-a cumpărat Mugur Isărescu, ci, se pare, fraţii Păunescu. Nu-i tot una, dar există alta: Primăria le vânduse Adevărului, cu 35 de milioane, banii jos. Ca să le poată revinde, trebuia mai întâi să-i restituie fostului proprietar contravaloarea. Aşa se face în toată lumea. Altfel, însemna că a vândut un bun furat. Ori, blocurile acelea nu erau cal, pe care ţăranul îl vinde în fiecare zi de târg în alt târg, calul având obiceiul să revină la el de fiecare dată. Că nu mai exista fostul proprietar? Asta-i adevărat, nu mai exista ziarul de stat Adevărul, dar banii existau. E absurd să credem că Primăria i-a confundat cu preţul calului. Aşa că banii aceia trebuie că s-au dus undeva, s-au făcut cai. Au înverzit pe pereţii cuiva, unde avea un seif cu cifru. Enigmă şi subiect de lucru pentru toţi jurnaliştii, mai puţin cei de la jurnalul zis Adevărul.
Oricum, trageţi din nou linie, adunaţi, scădeţi şi adăugaţi totalul tot la pierderi prin furt. Chiar dacă există o aparentă „separare” de bunuri între ceea ce se va chema Editura Adevărul, de stat şi cealaltă Editură Adevărul S.A., de „privaţi.” Ca în orice familie, s-au despărţit, dar şi-au păstrat numele. Prima a funcţionat aşa, cu voia guvernului, pentru a o hrăni pe cea de a doua, tot cu voia guvernului. Până când a doua a putut merge pe picioarele ei, nerecunoscând valoarea hranei: o clauză pusă la timp şi unde trebuia, a penalizat-o pe prima, mai scoţând şi nişte bani pe deasupra. După, s-a privatizat şi prima, trecând în asociaţie cu a doua, reconciliindu-se.
Nu-mi dau seama cât a costat împăcarea. Mult, mult de tot, iar la cifre care ţin de astronomia politică a Corupţiei, mă declar total nepriceput. Deschideţi, totuşi, mai deschideţi un ultim capitol:
7 – Valoarea abonamentelor colectate de ziarul de stat, pentru lunile martie-decembrie 1991. Bani, fireşte, în avans, trecuţi la privaţii care avansau spre democraţia Tinu.
8 – Lichidităţile din conturile ziarului de stat, lichidate de privaţi, spălate şi trecute în conturile lor. Aveau un om priceput în astfel de operaţii, contabilul şef Ion Joiţa, ajuns în sapă de aur.
9 – Valoarea hârtiei pentru tipărirea ziarului, la tirajul de atunci, pe trei luni de zile.
10 – Valoarea în bani (simbolică e lucru aparte) a mărcii de stat Adevărul, înregistrată în acord cu legea şi înrudită cu fărădelegea. Greu de stabilit banii aceştia: în martie 1991, ziarul avea un tiraj de cca. 500 mii exemplare pe zi. Dacă se înmulţeşte tirajul cu preţul pe exemplar şi se înmulţeşte din nou cu 365 de zile, cum se face de obicei, se poate ajunge la o valoare mică, foarte departe de cea reală, dar nu văd alta posibilă. Şi, bineînţeles, suma trebuie înmulţită încă odată cu 10, anii de folosinţă abuzivă a mărcii, neexistând nici un fel de act de închiriere sau cesiune.
Trageţi a treia linie, adunaţi, treceţi iarăşi la pierderi prin furt, adunaţi toate cele trei furturi şi aveţi total general pierderi prin furt. Scădeţi din acest total general suma de 1,2 milioane lei, reprezentând valoarea primelor acţiuni depozitate în privata lui Dumitru Tinu. Reţinând că totalul costurilor de editare a ziarului pe o lună – hârtie, tipografie, salarii etc. – se ridica, în martie 1991, la 30-40 milioane. Cu banii lor, privaţii puteau acoperi, cel mult, tirajul ziarului pe o singură zi. Ingenioşi, plini de iniţiative colective, de artificii contabile şi inginerii financiare, au reuşit să plutească, introducând bani fictivi, adăugându-le şi calificativul invizibil, fictivi invizibili, dublu asiguraţi. Ca să nu-i vadă nimeni. Sunt foarte mulţi care s-au uitat la ei şi nu i-au văzut decât pe privaţi. Terenul „minat” de mine a fost deminat prompt şi eficient, după fiecare incursiune a mea, aşa cum fac unele armate, trimiţând în faţă turme de oi, care mor sub explozii, salvând alte vieţi.




Nu toţi extraterestrii

Nu toţi extraterestrii sunt la fel de extraterestri. Primii care au ajuns până la noi au fost aduşi de închipuirea umană, încălcându-se paşnic şi cu mult folos teritoriile şi principiile estetice ale basmului şi poveştii. Ceea ce înseamnă că extraterestrii există printre noi de când existăm noi înşine, aportul lor la spiritualitatea Pământului fiind pe măsură, de mărimea infinitului, diferenţiat de la o geografie la alta. Nu poţi să confunzi un extraterestru chinez care, când merge, pare că se află într-o plimbare de plăcere, fără grabă, indiferent la trecerea timpului, neatent la bunurile materiale, cu unul egiptean, care, de cum se naşte, caută veşnicia, drumul lui având o singură direcţie: mormântul. Modest sau piramidal.
Deosebirea dintre extraterestrii greci şi grecii-greci e totală şi complet opusă, deşi folosesc acelaşi alfabet. Astfel, grecii-greci lasă impresia că au locuit pe corăbii şi au venit la ţărmuri numai pentru a contempla pământul, ridicând pe el, din marmură şi sub forme de temple, ceea ce visaseră în timpul plutirii. Altfel nu ar fi avut ce să contemple, alfabetul lor începând de la Alfa şi terminând cu Omega.
Timp în care extraterestrii greci au coborât pe Partenon pentru a fi contemplaţi de valurile mării omeneşti, alfabetul lor refăcând drumul invers, de la Omega la Alfa.
Din capul locului, cei dintâi extraterestri care ne-au vizitat au fost buni şi inofensivi, înţelegând şi acceptând realitatea vieţii ca pe o ficţiune, ceea ce ne-a ajutat s-o suportăm mai uşor, aşa cum este. Ultimii veniţi sunt exact contrariul acestora, considerând ficţiunea drept realitate şi nerecunoscându-i decât meritul de a fi realitate datorită închipuirii lor. Sunt violenţi şi agresivi şi nu au nici un fel de alfabet, nici Dumnezeu care să-i călăuzească.
Există, mai există, şi o specie intermediară, mai exact alternativă. În stare, adică, să nu fie nici una, nici alta şi să trăiască, de la caz la caz, când un gen, când altul, trecând din oră în ceas şi înapoi, din ceas în oră, fără să oprească timpul în loc. Sunt cei ce abundă în ultimii ani, mai ales pe malurile Dâmboviţei, datorită poluării apelor acesteia prin scursori de mitinguri şi exces de pescuitori de plevuşcă verde, specie ameninţată de obleţii şi scobarii aduşi de la Mogoşoaia.
Fiinţe, care nu sunt chiar fiinţe, dar seamănă cu toate, alunecând din noapte în noapte, fără zi la mijloc, fără răsărit şi fără apus de soare, în măsură să emită concomitent mirosuri contrarii, consolidând oximoronul arghezian pute frumos.
Exemplu tipic, reprezentativ şi elocvent pe care-l am la îndemână, mi-a spus că se cheamă Cristian Tudor Popescu. Vi l-am prezentat de câteva ori, dar nu v-am spus totul despre el, în vreme ce el a spus despre mine ceea ce nici nu ştiam că am fost în stare să fac.
L-am numit Câtpopescu, bănuind că-i face plăcere, înţelegând osteneala mea la scufundarea lui în cristelniţă: de ce să ai nume, prenume şi iar prenume, în trei cuvinte care, separate, nu spun mare lucru, în vreme ce, adunate într-unul singur, spun mult mai mult decât perfectul, adică renumele însuşi? Nu ştiu dacă recunoaşte elogiul, dar dacă nu-l înţelege, îl rog să-l simtă. Nefiind eu structuralist, nici măcar lingvist clasic, dedicat antroponimiei, s-ar putea să mă înşel, dar, dincolo de onomastică, în numele Câtpopescu descifrez şi multă toponimie românească neaoşă, popeştii reprezentând cam un sfert din populaţia activă a ţării, adică orizontala mare din piramida socială din care, treptat, au plecat până şi faraonii din lipsă de alimente, căldură şi lumină. Au rămas numai câtpopeştii care dispun de toate trei, cu prisosinţă.
Onomastică şi toponimie, Câtpopescu e, de fapt, o metaforă eliptică: semnificaţie fără semnificant, râu fără apă, strigăt fără gură, subconştient fără conştient. Aglutinare fără pierderi sonore. Adică exact ceea ce exprimă mai plastic decât orice fiinţă şi caracterul ei: de ce să mergi de la A, pe un drum lung, rupându-ţi pingelele, ca să ajungi la B, dacă o poţi lua pe scurtătură? Mai în amănunt: de ce să ajungi unde n-ai fost niciodată, când poţi foarte bine să te întorci de acolo, venind de nicăieri? Mai clar: de ce să te chinuieşti să-ţi construieşti un prestigiu, când îl poţi obţine sugrumându-l pe al altuia?
Câtpopescu a parcurs toate aceste variante şi a reuşit o performanţă în plus: a ajuns să coboare în gara Gloriei înainte de a se urca în tren. Asta l-a ajutat după aceea să ajungă la Breaza, fără a mai trece prin Gara de Nord. Nu, hotărât lucru, Câtpopescu merită toată atenţia şi grija, fiindcă nu poţi să ştii niciodată cu cine ai de a face, neştiind cine este. Tu poţi să-l confunzi, din necunoaştere, dar el nu te poate confunda decât dacă vrea, privindu-şi ceasul care nu arată orele de pe pământ.
Ca să mă înţelegeţi ce doresc să spun, aleg un amănunt, dintre multele pe care, cât am convieţuit în acelaşi spaţiu, dar în alt timp, mi le-a oferit cu nonşalanţă şi generozitate.
A venit la ziarul de stat Adevărul – ziarul nu avea de ce să se ducă la el – cu mâinile goale – adică fără biobibliografie personală – în blugi ponosiţi prin frecatul zidurilor (Obişnuia să meargă cu faţa la perete, ca Apunake, să nu-l vadă lumea, precum a mers şi la Revoluţie) – în bascheţi găuriţi – arşi de cărbunii de la focurile de tabără, de pe când era pionier – fără serviciu – fusese dat afară prin neprezentare – şi fără casă – nu se dădeau case fără serviciu, nici serviciu fără buletin, nici buletin fără domiciliu. N-a venit singur. A venit cu recomandarea soţiei mele, care după ce greşise şi-l publicase cu schiţişoare de non fiction în revista SLAST, a făcut a doua greşeală, prezentându-mi-l.
L-am invitat să ia loc (pe scaun) şi am aşteptat să-l aud conjugându-se.
„– Ştiţi – a început cu partea sentimentală – locuiesc în chirie, cu Anca, soţia mea, doctoriţă, cu un copil, o fetiţă, de la alt soţ. Înghesuiţi. Într-o singură cameră.” – E greu, îmi dau seama. „– Şi n-am nici serviciu, ştiţi, mai mergeam la Constanţa, la părinţii ei, o duc mai bine…Au casă bună, socrul a lucrat mulţi ani la…”. – Bine, zic, oprindu-l să continue biografia socrilor – vei avea serviciu. – „Cum, mă angajaţi la Adevărul?” – Da! – „Bine, dar nu pot fără casă…” – Vei avea şi casă. – „Puteţi să-mi daţi şi casă?” – Pot, câte camere vrei? – „Ştiu eu, cu fetiţa…două sau trei…” – Bine, să fie patru. „–Faceţi dumneavoastră asta pentru mine, fără să mă cunoaşteţi?!”
Am făcut. A treia zi, Câtpopescu primea un apartament de patru camere şi sprijin logistic să-şi aducă mobila de la Constanţa, instalând-o, o zi şi două nopţi, chiar în redacţia ziarului, jos, la parter, la intrare, intr-o nişă retrasă, unde a şi dormit, ca să nu doarmă altcineva în locul lui şi să-l vadă lumea că are şi casă şi masă la Adevărul.
Mai mult nu puteam face. Am făcut mai târziu, când şi el se făcea că face, scriind binişor, învăţând mersul aşa cum merg, când ies la plimbare pe uliţă, bunicul şi nepotul.
Nepot precoce, cunoscând obiectele înaintea denumirii prin cuvânt şi alfabetul după învăţarea cuvintelor. Dublu precoce, cu memorie selectivă, orientată exclusiv spre ceea ce-l interesa, ştiind să-şi gradeze emoţia ca cerşetorii mila: „Nu-i aşa că îmi cumperi o îngheţată pe băţ şi îmi iei şi căluţul ăla care nechează de-adevăratelea? – Nu. – Atunci, dă-mi o revistă literară. – Adevărul literar şi artistic îţi place? – „Da, îmi place, îi mai tund câţiva colaboratori, în primul rând pe Valeriu Cristea, îi pun fundiţă albastră sus, cu numele meu şi-l fac frumos. Îngheţata nici nu-mi place cine ştie ce, iar căluţul o să mi-l ia mama soacră”.
I-am dat revista şi s-a ţinut de cuvânt: şi-a pus, sus, fundul lat al numelui său şi revista a devenit numai a sa. Nici Arghezi, nici Călinescu, nici înaintaşii Anghel, Stere, Nădejde sau Sadoveanu. Numai Câtpopescu, Câtstănescu şi Felicia Antip. A tuns, a ras, a pus lumânări, tămâie şi otravă pe la toate crucile înclinate din cauza timpului. Crucea înclinată nemaifiind cruce, ci obiect venerat de nebunii verzi şi profanat de cei fără culoare.
La a doua ieşire la plimbare, extraterestrul a fost mai pretenţios: „Ştii că măgarii ăştia încep să rupă gardul?” – Ştiu. – „Vreau să spun, gardul ziarului. Dacă mă pui pe mine paznic, îi mănânc cu parul. Am şi praştie. De cauciuc. Îi împuşc pe toţi”. L-am numit redactor şef adjunct. Şi iar s-a ţinut de cuvânt, lăsându-se învăluit, bandajat înainte de a fi fost rănit, precum generalul Athanase Stănculescu.
La a treia ieşire, într-o după amiază din martie 1991, văzusem gardul rupt cam pe jumătate, îmi procurasem cuie şi scânduri noi şi l-am chemat la mine: – Uite, am trei oameni şi cu mine patru. Mai trebuie unul, aşa zice legea, cel puţin cinci. Facem o societate şi reparăm gardul. Semnezi? – „Mai e vorbă? Cu dumneavoastră, la capătul lumii”.
Şi a semnat – păstrez semnătura, ca indienii jivaros capetele micşorate ale duşmanilor învinşi – fără să-i tremure mâna, confundându-mă cu o ficţiune şi ajutându-mă să accept realitatea lui. După exact trei ore, în aceeaşi seară, l-am găsit rătăcit între ceilalţi, pe post de Măgarul troian. Învăţase vocalizele lor, reuşind să rupă, împreună şi în bună înţelegere, tot gardul. De par şi praştie, uitase cum să le folosească şi, fiindcă le avea totuşi, le-a folosit împotriva mea. Şi a ieşit învingător.
Nu l-am mai văzut mulţi ani după aceea. Şi nici nu doream să-l văd. Până într-o seară, când m-am aşezat în faţa televizorului şi am dat peste el la PRO TV. Însoţit de Dumitru Tinu, îl flancaseră pe ministrul de Interne şi îl „frecau” pe tema şi problema siguranţei străzii şi cetăţeanului. Înghesuit şi uşor jenat: „ – Ce putem face? Să folosim armele lor?” „ – Ce arme, i-a replicat Câtpopescu, cât să fie de mari?” Şi, ca să arate o dimensiune potrivită, s-a aplecat uşor pe dreapta: „mai mare decât asta?”, trântind pe masa de la PRO TV „praştia” nouă, un pistol uriaş, nu ştiu, un Colt 45 sau un Winchester 73; oricum, un delict cumpărat la negru, de la un cowboy în trecere prin Giuleşti. Au înmărmurit şi ministrul Dejeu şi Dumitru Tinu. Şi eu, de două ori, în faţa televizorului. Extraterestrul devenise pirat veritabil. Şi încep să cred că propusese masa aceea „rotundă” nu ca să salveze cetăţenii de pericole, ci ca să le arate celor ce ar avea curajul să-i calce bătătura, ca să ştie că are cu ce să se apere.
Acum, că a declarat ziarul zis Adevărul drept crucişătorul presei româneşti şi a ameninţat celelalte bărcuţe că le scufundă, trebuie crezut. E în stare s-o facă, trecând cu prova chiar şi peste guvern. Căci, deşi e o corabie de piraţi, nava e încă bună, are pereţii dubli, de la Scânteia şi de la ziarul de stat Adevărul, motoarele sunt bune – nu au schimbat absolut nimic, nici o rubricuţă – pânzele doar sunt negre (şi nu îndoliate din uitare, ca ale lui Tezeu) şi extraterestrul a învăţat să ocolească stâncile subterane. Nu ca Prestige, eşuat aici, în Spania, lângă Finisterre. Câtpopescu e singurul dintre extraterestri pe care-i cunosc care se hrăneşte numai cu lapte bătut. Supt direct din morminte, cu ţeava pistolului.





Ana Karenina citeşte ziarul Adevărul


Cele mai bune romane poliţiste sunt cele care-ţi oferă soluţii false până la ultima pagină, unde descoperi adevăratul criminal, personajul la care nici nu te gândeai. Dacă eşti curios şi citeşti mai întâi ultimele pagini, ca să-l cunoşti, precum citeşte, de la Omega la Alfa, extraterestrul Catpopescu, cartea îşi pierde din interesul lecturii.
Cândva, demult, nouă, studenţilor Grupa 47, de la Filologie, ni s-a întâmplat un lucru şi mai interesant: profesorul nostru de la Seminarul de măiestrie literară, Savin Bratu, ne-a cerut să rescriem, din imaginaţia şi raţionamentul nostru, finalul la Ana Karenina, romanul lui Lev Tolstoi. Am riscat şi am scos-o pe Ana Karenina de sub roţile trenului, lăsând-o în viaţă, socotind că viaţa e mai grea decât moartea şi, în acelaşi timp, moartea e mai scumpă decât viaţa. Nu ştiam că Tristan Tzara spusese exact acelaşi lucru, la Zürich, în manifestele dadaismului.
Finalul povestirii Adevărul îşi are paginile lui, şi cred că sunt cel mai în măsură să risc încă o dată şi să le scriu, în sfârşit, acum. Depăşesc orice măiestrie literară. Nu-i vorba, cum ar fi logic şi normal, de un singur personaj, ci de mai multe. Nici unul nu a „intrat” în acţiune până acum şi, culme a culmilor măiestriei, cel decisiv nu participă nici acum, Nu apare deloc, dar e prezent peste tot şi de fiecare dată, mişcând toate sforile şi iţele narative.
Am vrut, ca toţi cei de la Adevărul, să-l privatizăm. Să facem, însă, o privatizare legală, model. Împosibilă în condiţiile legislaţiei de atunci, în afara asocierii de capital privat şi de stat. Ceva mai bun decât făcuse, totuşi, Gabriel Liiceanu, punând în funcţie Humanitas, cea mai de prestigiu editură de la noi.
Fără de margini,dorinţa gazetarilor de a deveni stăpâni pe ziar – altfel nu mai puteau să scrie, nu aveau independenţa de gândire, nici idei independente – creştea, devenind cazan sub presiune. M-am consultat în stânga, în dreapta, cu mine însumi şi, când am apreciat că am ajuns la soluţia cea mai bună, m-am dus la guvern: ne asociem cu statul, punem ban de la ban, facem un împrumut la termen, să depăşim 51% din valoare, să dictăm noi, nu statul. Primul ministru Petre Roman a fost de acord, a cerut date, aşa cum era corect să facă şi am convenit că patrimoniul ziarului era de 60-62 milioane lei, din lunile acelea. Statul îşi păstra o treime, noi, cu banii împrumutaţi, puneam două treimi. Petre Roman l-a sunat pe Eugen Dijmărescu, ministrul finanţelor: „Vine Darie la tine, caută o soluţie”. M-am dus. Eugen a luat un calculator de buzunar, a bătut pe butoane şi l-a sunat pe guvernatorul Băncii Naţionale, întrebându-l: – „Mugure, ai 300 de mii de dolari”? I-a spus pentru ce: „Vine Darie la tine, caută şi rezolvă”. M-am dus, dumirindu-mă pe drum: la 66 şi ceva dolarul, suma ducea la 20 milioane lei, atât cât aveam nevoie. I-am explicat lui Mugur Isărescu situaţia şi, ca să-l conving, am scos în faţă cele două blocuri de 13 etaje, cumpărate de ziar cu 35 milioane lei, drept ipotecă posibilă. – „Cum, aţi făcut investiţia asta? – Da, am făcut-o. – Păi, vreau şi eu să particip. – Se poate, dar noi vrem să fim independenţi. Să zicem, acolo, un 5-10 la sută. – E prea puţin. Oricum, împrumutul nu-l pot acorda. Nu am legislaţie.” Şi nu l-a acordat, respectând legislaţia care nu exista.
Între timp, personajele celelalte de la ziar găsiseră un nou personaj, în persoana doamnei Maria Dinu de la Judecătoria sector II (telefon, atunci: 30.20.40/165) şi obţinuseră Sentinţa civilă 79/19.02.91, de înfiinţare a firmei private Adevărul. Fals motivată, ilegal semnată. Cu drept de recurs la Tribunalul Municipiului. Am făcut recursul, l-am dat preşedintelui, domnul Marin Popa (telefon 13.93.74) şi am aşteptat. În spatele meu, s-au dus Dumitru Tinu şi Ion Lazăr, cu adresa nr. 735/9 aprilie, cerând retragerea recursului. Duiosul magistrat Marin Popa – cred că e, pe undeva, sus, la o Curte – a dat Decizia civilă nr. 625/24.04.91, de retragere a recursului, neretras de mine, validând Sentinţa civilă dată de personajul Maria Dinu.
Nu ştiu dacă Dumitru Tinu şi Ion Lazăr au pus, la adresa lor numărul 735 , din burta personală, ori înduioşatul magistrat Marin Popa a folosit burta proprie. Cert este – şi perfect verificabil – că registrul de la Adevărul a ajuns la acest număr abia pe 29 august ’91, deci cinci luni mai târziu, în dreptul lui apărând un alt conţinut: eliberarea unei adeverinţe (nu adresă) unui salariat. Cum a citit, anticipativ, marele magistrat român Marin Popa acest număr şi cum l-a „tradus” pre limba lui, schimbându-i conţinutul şi sensul, nu am de unde să ştiu, dar e limpede că a reuşit să le facă pe câteşidouă, devenind personaj semi-principal.
De aici a început povestea cu „minatul” terenului de către mine şi deminatul despre care am făcut vorbire. Corpul de control al guvernului (Horia Neamţu) a constatat ilegalitatea, flagrantul şi furtul şi a cerut intrarea în legalitate. La paginile sale, am adăugat pagini explicative şi am „născut”, legitim, Dosarul Adevărul. Am multicopiat şi am dat câte un exemplar acolo unde am socotit că e bine să ajungă. Personajele s-au multiplicat şi ele. Reîntorcându-le în nume şi prenume, derutează lectura: Bogdan Baltazar, secretar de stat, purtător de cuvinte al guvernului, apoi funcţionar la BERD, la Londra; Mihai Constantinescu, consilier prezidenţial şi unul din părinţii Constituţiei şi, am văzut, ajuns membru în „consiliul” de administraţie la Editura Adevărul, alături de Mugur Isărescu.
Urmează, aproape cronologic, personaje de la Procuratură, Interne şi Poliţie: Mihai Ulpiu Cherecheanu, Nicole Cochinescu, Vasile Manea Drăgulin, generalii Costică Voicu şi Gheorghe Florică (am aflat că a multiplicat şi el, dându-i un exemplar lui Bunea, de la ziar, să ştie şi ziarul ce are el în buzunarele lui…). Au mai urmat: Oliviu Gherman, Alexandru Mironov, Caius Dragomir, Florin Georgescu, Petre Ninosu, Adrian Năstase, pe atunci Preşedintele Camerei Deputaţilor. Şi mă opresc.
Convingerea şi opinia mea, ultimele, nu încap într-o dilemă, unde din două alternative, alegi una, deşi amândouă duc la aceeaşi concluzie. Alternativele în cazul de faţă, sunt cel puţin trei: 1 – Nici unul nu ştia să citească, ori îşi uitase ochelarii acasă. 2 – Ştiau carte, aveau şi ochelari, dar n-au avut timp, ori nu au vrut să citească Dosarul Adevărul. 3 – Toţi, absolut toţi, ca să fie corecţi în timpul serviciului, au dat exemplarele respective singurului consilier, expert în materie, pentru Analizaţi şi daţi soluţia definitivă: Corupţia. Şi-au păstrat un exemplar şi pentru ei. Din două motive. Dacă s-ar fi întâmplat ca ziarul zis Adevărul să umble pe lângă numele lor, chemau Ziarul şi-i puneau în faţă, ca la poliţie, corpul delict: „Vezi, dacă mai umbli pe drumul ăsta, rămâi pe drumuri”. Treabă care – o putem ilustra – a funcţionat bine.
Al doilea motiv e mai subtil, a cuibărit peste tot, mai ales pe terasa Palatului Victoriei: nimeni nu dorea un ziar al adevărului fără genitiv, adică fără adevărul lui, ci unul prin care îşi putea canaliza interesele politice şi economice. Tubul prin care au circulat, unul după altul, toate cele patru guverne. Ca primul, cel provizoriu, poate cel mai bun, nu mai există.
Corupţia şi-a avut partea leului: apărea un caz de corupţie clară şi avea ghinionul să ajungă până la tribunal, Corupţia (nu, nu justiţia) aduna paginile mai puţin importante, chema Ziarul (şi alte ziare) şi le „strecura” documentele. Într-o săptămână, cazul era terfelit în toate felurile, se făcea şi o vizită la domiciliul Cazului, pentru a lăsa impresia de seriozitate şi râvnă, oamenii citeau uşuraţi – „ai văzut, bine le face” – şi cazul dispărea de peste tot, uitat şi de Justiţie şi de cititori.
Nu cunosc nici un caz, unul singur, la care Ziarul să fi ajuns singur, nedus de mână de către nimeni şi să-l fi tratat în aşa fel, încât să oblige toate instituţiile statului să însoţească Cazul până la Jilava. În schimb, cunosc multe terfelite. Şi unul merită să fie povestit. Era o zi de miercuri, sigur era miercuri, şi pe măsuţa rotundă din faţa biroului unui procuror-şef se afla un dosar voluminos: Capetti. Ziarul şi ziarele din ziua aceea erau pline de „Cazul Capetti”, urmând ca în ziua aceea să se dea soluţia. Într-o pauză de dialog, l-am elogiat pe procuror: „Văd că sunteţi expeditiv în soluţionarea dosarelor”. „ – Aiurea. L-am dat unui procuror (subaltern) foarte serios, acum o săptămână, l-a studiat şi mi l-a adus azi înapoi. Nu l-a putut citi până la cap. I-a intrat un praf cu nisip grunjos în ochi. A venit direct de la spital, bandajat”. „ – Domnule, zic, eu am văzut picior sănătos pus în gips, dar până azi, nu am văzut şi ochi îngipsat”. Procurorul a râs. Şi ne-am despărţit prieteni, pentru niciodată.
Nu, abia acum mi-e limpede: nu trebuia s-o scot pe Ana Karenina de sub roţile trenului. Tolstoi ştia mai multe lucruri despre viaţă, înţelegea mai bine oamenii şi faptele lor. Trebuia s-o las sub roţi, nu înainte de a-i da să citească ziarul Adevărul.
De mâine, după ce şterg ferestrele casei de aici, din Madrid, îl recitesc pe Tolstoi.


Câteva rânduri pentru domnul Sucă de la ziarul Pieziş
Domnule Sucă, dacă nu l-aţi citit pe Neagoe Basarab, scriindu-i fiului său, Teodosie, nu-i aşa că ştiţi cine a avut o bună primire în Europa, dându-se drept autorul acestei cărţi, plagiată în ruseşte? Sigur că ştiţi, trei sferturi de răspuns se află în întrebare. Da, aşa iaşte, Ivan cel Groaznic. Chiar Ivan cel Groaznic, descendent din Ivan cel Dulce, fondator al tuturor Rusiilor şi străbunic al lui Ivan cel Modest.
Nu vă ruşinaţi că nu ştiaţi chiar totul. Eu nu sunt Neagoe, dar dumneavoastră, dacă vreţi să fiţi cel Groaznic, folosind scrisoarea mea, nu veţi fi acuzat de plagiat, ori furt de idee. Din moment ce sunteţi destinatar, vă aparţine.
Nu am înţeles însă de ce, trăgând cu urechea de la călcâiul stâng, îmi negaţi şi anulaţi democraţia mea, atâtă câtă am putut să mi-o manifest, pentru a preamări astfel evidenta nedemocraţie a „eroului” din scrisorile mele. Aţi avut temeritatea să-l disecaţi pe acest om, ca doctorul Beliş „teroriştii”, la Mina Minovici, până n-a mai rămas nici un semn de identitate din ei. Şi aţi continuat cu temeritatea a doua, de a descoperi că „purta democraţia în sânge”, transfuzionată şi ziarului zis Adevărul, ziar născut „datorită credinţei încăpăţânate în ideea de presă liberă”, motiv şi raţiune pentru care „a preluat conducerea ziarului în ianuarie 1991, după ceea ce el însuşi numeşte o „minirevoluţie”, în urma căreia Darie Novăceanu, directorul ziarului a fost schimbat…”. Nu aţi scris aşa? Că vă recunosc bine scrisul.
Nu, domnule Sucă. Povestea nu s-a petrecut în cele 30 de zile ale lunii ianuarie – era război în Golf – ci într-o singură zi, pe 29 martie, acelaşi an. Şi n-a fost o „minirevoluţie”, ci un megamiting organizat de o turmă de berbeci întorşi, unde omul cu pricina le cânta din fluier melodii afrodisiace, redându-le bărbăţia risipită prin paturi închiriate. Şi, vă înşelaţi, n-am fost schimbat eu, ci ziarul, domnule Sucă. Şi a fost frumos. Sunt mitingiştii care au venit până aici, la Madrid, să-i mai văd odată, aşa cum i-am „povestit” într-o scrisoare. Putea să fie şi mai frumos: personajul specializat în păr argintiu şi economie de piaţă, l-a pus pe unul, tot din neamul berbecilor, şef al unui sindicat, să mă prevină că, dacă mă întorc la stâna privatizată, vine şi mă dă afară cu 10 mii de „sindicalişti”. Voiam să văd dacă e în stare să facă aşa ceva, dar mai înainte de a mă reîntoarce la stână, am trecut pe la guvern şi am primit două sfaturi oportune: 1. „Dă-i la dracu’. Îţi dau casa lui Postelnicu, din strada Varşovia, banii care-ţi trebuie şi faci alt ziar”. Am refuzat, spunând că am făcut unul şi două sunt prea multe pentru un om singur. 2. „Nu, mai bine îţi dăm nişte soldaţi, câţi e nevoie, te duci peste ei şi-i dai afară”. Era sfatul cel mai trăznit: ai idee, că am văzut că ai mereu, ce s-ar fi întâmplat?
Nu-mi dai seama, domnule Sucă, nu ştiu cu ce bisturiu aţi tăiat cadavrul şi câte câmpuri invadate de cheaguri aţi dat la o parte, până aţi ajuns la democraţie. Cum arată ea, democraţia? E cumva un glonţ de 7,65 mm. sau un glonţ invizibil, cel mai periculos din toate, capabil, fără calibru, să rupă ţesuturile unei întregi societăţi?
Domnule Sucă, bănuiesc că nu înţelegeţi în ruptul capului de ce vorbesc eu de o datorie de 75 de milioane lăsată de Dumitru Tinu, dacă nu am chitanţă şi amintesc mereu de dolari fictivi. Dovada, dovada! Bună chiar şi o copie (mişcată) după un original, tot fictiv.
Mi-e greu să-i fac să înţeleagă şi pe alţii, cu dumneavoastră cred că mi-e imposibil. Să încercăm, totuşi, imposibilul. Să punem un caz, de exemplu. O moară. Vine apa, învârte ciutura şi trece mai departe, se varsă undeva, în cer sau în pământ. Nu s-a petrecut nici un fenomen supranatural, apa aceea n-ai de ce s-o mai cauţi, că oricum, n-ai cum s-o mai găseşti. Iei Crucea de pe Caraiman şi o înfigi în mare, ori o laşi unde este, că şi ceru-i mare, când vrea el. Fenomene nu s-au petrecut, dar două lucruri grave s-au întâmplat: 1. Ca să învârtă ciutura aia, alţii n-au avut apă pentru morile lor, nici pentru zarzavat, poate nici pentru băut. 2. Învârtind-o, cineva i-a folosit învârtitul, transformându-l în mălai. Măcinat cu ajutorul apei şi ciuturei. E simplu, ca la Tribunal. Şi complicat, ca la Justiţia socială.
Al doilea exemplu, dolarii fictivi. Asta am demonstrat-o: cine ştie să-i învârtească bine, adică să-i investească aşa cum merită, stă la ieşire şi culege dolari adevăraţi, cei pe care, ca să nu se vadă, îi reinvesteşte în societăţi şi firme fictive. Singurul amănunt care nu se cunoaşte, ori se ignoră, este că totuşi, ca să devină dolari adevăraţi, dolarii fictivi scot din buzunarul public (celelalte sunt bine închise) chiar dolari-dolari, în suma echivalentă, prestabilită. Şi asta o ştiţi în mod sigur: tot ce dispare din buzunarul public se recuperează din buzunarul cetăţenilor. Mai simplu decât la Tribunal şi mai puţin complicat decât la Justiţie şi Protecţia socială.
Am spus puţin, când am spus că datoria este doar de 75 milioane de dolari, dar vă propun s-o lăsăm aşa. Poate-i mai uşor de recuperat.
De ce nu vă consultaţi, domnule Sucă, în situaţii din astea cu şeful şi patronul dumneavoastră, care ştie mai multe, mai bine şi mai exact decât ştiu eu?
Nu scrieţi după ureche, domnule Sucă, aşa scriu numai vioriştii. Şi nu citiţi cărţi tipărite. Citiţi-le pe cele nescrise. Scrieţi-le şi eu le voi citi cu interes şi dragoste. Vă propun, totuşi, să cădem la pace. Pentru că eu nu ţin la supărare şi niciodată nu am fost supărat pe oamenii din părţile mele de ţară. Aparte meritul, pe care nu vi-l neg, cum mi-aţi negat dumneavoastră democraţia. Sunt puţini care învârt o moară fără apă, păstrând apa pentru un pahar de 6 cm., din care se ridică furtuni de gradul 6. Ca la Malta, în 2 decembrie 1989, când Gorbaciov s-a întâlnit aici cu Bush-tatăl, împărţindu-şi cerul, pământul şi mările lumii, primul pierzând absolut totul, iar ultimul rămânând cu absolut totul.
Dacă picăm la pace, nu mai scriu nimic şi uit totul. Cu o condiţie: dumneavoastră nu mă mai înjuraţi, iar eu nu vă mai laud. Mie îmi vine foarte uşor. Dumneavoastră vă e mai greu?

Postscriptum. De la Isarlâc cetire

Prima pagină a unui ziar, spun cei care ştiu bine ce spun, trebuie să arate precum faţada unei catedrale. Credincioşii se apropie, privesc, deschid, citesc, se reculeg şi închid pagina ultimă mulţumiţi că speranţa le-a rămas întreagă, cu un plus de împlinire posibilă. Fără acest adaos de iluzie, credinţa se zdruncină, îşi pierde din lumină, gândul însuşi se întunecă, nemaigăsind nici un cuvânt în care să locuiască în largul său.
Există, mai există în presa lumii de azi, foarte puţine astfel de prime pagini care au reuşit să-şi păstreze neschimbată înfăţişarea de catedrală, slujitorii lor, dăruiţi profesiei, îngrijindu-se ca şi interiorul să fie la fel de frumos. Spaţiu unde cititorii găsesc ceea ce îi interesează (pe ei, nu pe alţii), noutăţi bine clădite care le apropie lumea, aşa cum este sau ar trebui să fie. Găsesc răspunsuri la întrebări pe care, poate, nu şi le-au pus niciodată. Certitudini la îndoieli pe care le considerau fără soluţie. Dezlegări limpezi la situaţii pierdute în hăţişul birocraţiei care a învăţat să eternizeze efemerul unor interese meschine, individuale sau de grup, egal de imorale şi antisociale.
Un astfel de ziar-catedrală am dorit să fie ziarul care continuă să se numească Adevărul, deşi e din ce în ce mai departe de adevăr. Precum Troia de gloria ei, pierdută sub silabele de nisip asiatic ale Isarlâkului. S-a vrut, vorbesc despre Troia, frontieră între Răsărit şi Apus. Calul de lemn trebuie că a fost o legendă care a devenit istorie pentru că a reuşit să-i dărâme zidurile, readucând frontiera pe malul european al Bosforului şi transformând-o în periferie. Nu-i acelaşi lucru, frontiera fiind o linie investită cu demnitate şi echilibru, iar periferia o margine dilatată a decăderii, unde se poate petrece orice.