Pricopsiţii

Care va să zică, pricopseala care a dat năvală în casele unora începe să se cheme sărăcie în casele celorlalţi. E un lucru pe cât de firesc pe atât de anormal. Ca să-şi umple casele până la tavan, pricopsiţii trebuie să ia de la cineva care are. Adică de acolo de unde iau şi ceilalţi. Mai exact, de unde luăm cu toţii. Şi cum, deocamdată, şi, probabil, pentru încă o bună bucată de timp, acest cineva nu este decât stat­ul, înseamnă că pricopsiţii au ştiut să ia repede şi mult, ast­fel că pentru noi nu a mai rămas aproape nimic. Nu trebuie să fim îngrijoraţi. Firescul constă în libertatea de mişcare a tuturora, iar anormalul în modul şi maniera în care se mişcă fiecare; în cazul de faţă, pricopsiţii. Sigur, teoretic explicaţia e bună, dar practic nu-i bună de nimic. Ce să facem cu ea de vreme ce n-o putem schimba nici în pantofi, nici într-un set motor, nici în zahăr, nici într-o pânză de bomfaier, nici măcar în oţet ? Evident, ar trebui şi o soluţie. Mai pe înţeles, o rezolvare. Şi dacă vă gândiţi că aceasta ar consta în a da şi noi năvală în casele pricopsiţilor să luăm de acolo ceea ce nu am putut lua de unde au luat ei totul, e treabă urâtă. Şi noi nu putem face aşa ceva. Nici statul nu poate face mare lucru. El ştie foarte bine că pricopsiţii l-ar aştepta în pragul uşii, cu Codul penal în mână, spunându-i că n-are dreptul să intre în proprietăţile private. Curând-curând, se aude că parlamentul, înaintea altor legi mult mai necesare, va trece să dezbată legea contenciosului administrativ, şi atunci, vă asigur, statul nu va mai putea face nici ceea ce mai poate face acum, căci va fi dat în judecată de jos până sus, pe părţi sau în întregime, de la director general până la întregul cabinet ministerial. Şi e bine că se va întâmpla aşa. E foarte bine. Pentru că directorul general şi cabinetul ministerial tre­buiau să ştie nu numai cum se formulează o lege, ci şi care sunt efectele ei. Să vadă dacă aceste efecte sunt cele pe care le doresc sau invers. Să exemplificăm: Legea nr. 54, pentru industrie mică şi servicii, a pus în mişcare privatizarea. S-a gândit cu piciorul stâng: facem o privatizare mică, adică îngăduind afaceri pe grupuri restrânse, de cel mult 20 de persoane, astfel că, dacă merge prost, nenorocirea va fi şi ea tot una mică... Şi iată că nu-i deloc mică, ci catastrofală. Pentru că mai mulţi mici se unesc la un loc - şi legea nu-i opreşte - şi fac unul mare, adică un boss uns cu toate alifi­ile tuturor timpurilor trecute şi viitoare. în clipa de faţă avem deja câţiva boşi şi trebuie să ne bucurăm cu toţii pen­tru fericirea lor, pentru că şi ei se bucură de nefericirea noastră. Să ne bucurăm pentru că existenţa patronilor şi boşilor este singurul semn că am păşit în capitalism şi sin­gura obligaţie pe care ne-o cer capitaliştii ca să ne ajute. Nu imediat, desigur.
Trebuie să mai aşteptăm, să avem mai mulţi patroni şi mai mulţi boşi. Probabil că abia după aceea, după ce vor fi mai mulţi şi vor începe să se reducă între ei reciproc, abia atunci, când vom avea faliţi şi falimente, vor veni să ne ajute capitaliştii industriei şi bancherii capitalişti. Avem, aşadar, de aşteptat şi vă asigur că vom avea cam mult. Se cuvine, de aceea, să nu stăm degeaba şi să ne întoarcem la cifrele noastre din zilele trecute, adăugându-le altele, la fel de frumoase şi de sugestive. în toate, dar absolut în toate, vom descifra îngemănarea dintre firesc şi anormal.
E firesc, să zicem, ca în baza unei hotărâri a guvernului (nr. 228/90), nici aceasta studiată în toate efectele ei, salariaţii întreprinderilor să poată cumpăra de la maga­zinele acestora unele produse pe care le realizează chiar ei. Unele nu înseamnă toate şi în acest caz conform art. 2 este vorba de „produse care nu intră în mod curent în circuitul comercial". Anormalul izvorăşte din saltul făcut peste acest articol, salt care a îngăduit întreprinderilor să vândă salariaţilor lor, dar şi altor persoane aproape jumătate din toată producţia realizată. Să socotim: „Clujeana" a vândut salariaţilor proprii 40 mii perechi încălţăminte în valoare de 12 milioane lei. A fost urmată îndeaproape de surata ei, „Vâlceana" (şi în mod sigur şi de altele), aceasta stabilind ca fiecare salariat să poată cumpăra pantofi în valoare de 8 mii lei. Din datele de la „Clujeana" rezultă că preţul unei perechi de încălţăminte este de aproximativ 300 lei. Din datele următoare rezultă că „Vâlceana" a desfăcut la salariaţi alte 10.666 perechi de pantofi. Dacă luăm această cifră, ca cea mai modestă, şi o înmulţim, modest, cu 20, - pentru că oricum mai avem în ţară alte 20 asemenea întreprinderi sau combinate -, ajungem la un sfert de milion de perechi deîncălţăminte vândute direct la salariaţi. Să mai adăugăm cifra modestă, tot de un sfert de milion, reprezentând încălţăminte furată. Pentru că se fură. Se fură de mult în această ţară şi acum se fură mai mult ca oricând. O singură persoană de la întreprinderea bucureşteană „Pionierul" a furat 296 perechi feţe piele pentru pantofi ADIDAS. Probabil mai făcuse şi alte transporturi. Să mai adăugăm tot pe atâtea, adică tot un sfert de milion de perechi de încălţări, cumpărate de firme particulare şi revândute la preţuri de speculă. Precum firma „ROMIT" din Arad, care a cumpărat de la „Arta" Oradea încălţăminte în valoare de 25-200 lei, marfa revândută altei firme particulare din Arad cu suma de 68.000 lei, realizând un profit de 168 la sută, această ultimă firmă particulară vânzând şi ea, de data asta direct la cumpărători, respectiva marfă cu 2.280 lei perechea. în sfârşit, să mai adăugăm aceeaşi cifră ca reprezentând încălţăminte dirijată fie din depozite, fie din magazine spre destinaţii ilegale, evident cu scop de speculă. Cu aceasta am atins milionul şi nu trebuie să ne mirăm că în magazinele statului nu se mai găseşte acest produs, că talciocurile ţării vând acest produs la preţuri de aproape zeci de ori mai mari. Să fim fericiţi că în timp ce nouă la iarnă ne vor degera degetele de la picioare, vecinii noştri vor avea încălţări călduroase cumpărate cu două pachete de ţigări.
Dacă trecem la confecţii, textile şi tricotaje, lucrurile sunt absolut alarmante: „Someşul" Cluj a vândut salariaţilor 7.700 tricotaje; „Mondiala" Satu Mare a vândut în valoare de 8,6 milioane; „Confecţii" Reşiţa a asigurat pentru fiecare salariat până la 25 cămăşi; „Confecţia" Miercurea Ciuc a vândut şi ea în valoare de 1,6 milioane; „Ţesătoria de mătase" Deva le-a asigurat salariaţilor 95.000 mp ţesături tip mătase; „Tricotaje" Roşiori de Vede a desfăcut la salariaţi marfă în valoare de 5,8 milioane lei: „Ţesătura" Iaşi a vândut si ea în valoare de 5,7 milioane: „Confecţii" Moreni a vândut la fiecare salariat până la 20 perechi de pantaloni de acelaşi tip: „Textila" Năsăud a desfăcut prin magazinul propriu pro­duse în valoare de 6,8 milioane lei; întreprinderea de textile „Dacia" Bucureşti a vândut la întreprinderi particulare 85.000 m.l. ţesături din bumbac şi, în sfârşit „Confecţia" Botoşani le-a pus capac la toate, vânzând prin „Punct de desfacere” propriu 130.000 cămăşi, precum şi 30.000 perechi pantaloni, valoarea totală ridicându-se la 25,4 milioane lei.
Să nu credeţi cumva, dragi cititori, că transcriu acestecifre cu plăcere. Să nu credeţi că dacă le-am transcris numai pe cele din lumea încălţămintei şi îmbrăcămintei alte între­prinderi care fabrică alte produse nu le-au vândut şi ele în acelaşi mod. Le-au vândut. S-a vândut mobilă (Focşani) în valoare de 4,1 milioane lei; s-au vândut anvelope (2.419 numai la Caracal); s-a vândut marmura (Simeria) de 9,2 mil­ioane lei; s-au vândut materiale de construcţii (Deva) în val­oare de 5,8 milioane; s-au vândut produse electronice (Curtea de Argeş), între care 11.600 râşniţe de cafea, 2.300 mixere, 2.000 uscătoare de păr, 1.300 aspiratoare; s-au vândut rulmenţi, aproape toţi, jenţi (Drăgăşani) şi numai printr-o băcănie ridicolă din comuna Ovidiu, UJECOOP-ul Constanţa a vândut 100 radiocasetofoane, timp în care chiar de la sediul ei a vândut 143 televizoare alb-negru şi 43 tele­vizoare color.
Nu trebuie, parcurgând astfel de date, să mai sperăm că dacă vom intra în magazinele, în care avem şi noi dreptul să intrăm, vom mai găsi astfel de produse. Nu trebuie să ne mirăm că în România de azi se lucrează din ce în ce mai puţin. Mânuirea acestor produse de la un speculant la un escroc şi de la un escroc la alt speculant cere timp şi chel­tuieli neprevăzute. Trecerile neîntrerupte peste frontieră pot fi asemănate cu un fluviu cu mai multă apă decât are Dunărea în acest moment pe care au curs ultimele produse, cele care acum ne-ar prinde atât de bine. Plutind pe astfel de ape, ocrotiţi de astfel de legi, s-au născut primii noştri pricopsiţi. Şi ar fi o mare naivitate din partea noastră să credem că pentru o astfel de jecmăneală la drumul mare a fost dat afară vreun director, un şef de depozit sau un sim­plu gestionar. Nici vorbă. Noi am spus încă din ianuarie că aşa se va întâmpla cu această ţară şi am repetat-o lună de lună, dar nimeni nu ne-a auzit. O mai repetăm acum: mulţi din pricopsiţii de azi n-au fost daţi afară, ba au fost chiar promovaţi, s-au lăsat promovaţi, şi acum se plimbă pe culoarele ministerelor, repetând în şoaptă paragrafe din legi şi rostind cu voce tare versete din Sfintele Scripturi.
4 octombrie 1990
Nota de azi. Ìi rog pe ziariştii de azi să caute întreprinderile menţionate de mine aici, să vadă dacă mai există, ale cui sunt şi cu ce se ocupă jefuitorii de atunci. După aceea, să închidă manualele de etică jurnalistică şi să-şi ia concediul de odihnă.