Că în numai patrusprezece luni de libertate am ajuns în situaţia banii sau viaţa e un adevăr care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie: suntem cu toţii victime şi martori în acest proces al degradării noastre morale şi materiale, dar ne facem că nu-i vedem pe vinovaţi şi întârziem să cerem trimiterea lor pe banca acuzaţilor. Unii nici n-ar putea fi trimişi pe această bancă. Pentru că până acum nu s-au văzut să fie date în judecată legi care nu există şi nu s-au văzut nici legi prost gândite care să fie îndreptate tot pe astfel de bănci.
Există însă şi acuzaţii cu trup şi, probabil, fără suflet, care merită şi trebuie să ajungă pe această bancă. Sunt cei care au transformat oraşele ţării într-un nesfârşit codru al fărădelegilor şi-şi descarcă asupra noastră flintele preţurilor în dolari, cu o îndemânare pe care haiducii de altădată nu au avut-o şi nici nu şi-au dorit-o. Pentru că ei, haiducii, erau fiinţe generoase, în vreme ce briganzii de astăzi sunt numai tâlhari ordinari. Ei nu iau de la bogaţi pentru a da săracilor, ci invers: trag cu o precizie diabolică, de terorişti, împuşcând cu un singur dolar 6 până la 800 de lei, pe care îl scot din buzunarul nostru sfâşiat de liberalizarea preţurilor, după care ne flutură prin faţa ochilor aceşti lei morţi, ca să ştim că sunt în mâinile lor. Ştim.
Şi mai ştim şi cum se procedează. Ne-am permis chiar să ilustrăm aceste procedee, de foarte multe ori cu cazuri concrete. În numărul de ieri ne-am îngăduit cu timiditate să arătăm şi cât de teroriste, în privinţa buzunarului nostru, dar şi în privinţa buzunarului statului, sunt unele legi prost gândite, dar care au servit şi servesc drept umbrelă pentru afaceri de a căror dimensiune încă nu ne putem da seama. Vom continua, totuşi, să ilustrăm acest jaf, pentru că, indiferent ce opinie au alţii, convingerea noastră este de acum aproape credinţă: atât timp cât nu se vor promulga legi! care să stăvilească acest jaf şi atât timp cât nu se vor Inii măsuri care să protejeze leul, briganzii vor continua
să-şi facă de cap, sfidând un popor întreg şi punând treptat în dificultate întreaga economie naţională, bugetul ţării şi toată industria, atât cât a mai rămas în picioare.
Nu suntem nişte naivi care facem aceste afirmaţii. Briganzii de acum, cei care defilează triumfători în limuzine de lux, nu sunt decât vârful de lance al unui plan mult mai vast şi perfect pus la punct, de scufundare a ţării în sărăcie şi mizerie. Briganzii aceştia, proprietari de dughene în valută, nu fac decât să execute, conştient sau nu, primele mişcări într-un joc de şah, care nu se va termina prin remiză. Crede cineva, mai poate să creadă, fără să şovăie, că am ajuns, în cele patrusprezece luni de libertate, la o bunăstare peste tot Occidentul, încât nu mai aveam nevoie pentru consumul zilnic decât de ţigări străine şi whisky? Şi atunci, cine semnează aceste nefaste trenuri de licenţe pentru importul de ţigări şi whisky? Cine a semnat trenurile de licenţe pentru trenurile de cutii de bere care se vând, când nu se vând în dolari, la 100 de lei cutia? De ce n-au semnat aceşti oameni licenţe pentru bunurile de care avem atâta nevoie, bunurile acelea de larg consum care nu mai există decât în mâna bişniţarilor?
Există aici, n-avem nici o îndoială, o mişcare în plus în acest joc de şah al nenorocirii noastre şi este imperioasă nevoie ca parlamentul şi guvernul s-o observe. E imperioasa nevoia ca specialiştii în materie să-şi dea seama de ce sr întâmplă în această ţară şi să propună măsuri de îndreptare. Până acum s-a observat prea puţin şi aproape nimeni mi vrea să-şi dea seama ce se întâmplă. Există doar mirarea c;l muncitorii, indiferent care, chiar şi feroviarii, cer să li se plătească o parte a muncii lor în dolari. E logic. De ce să ik mirăm, dacă până şi în pieţele de legume, mai toate pro dusele se vând pe dolari! Când cinci morcovi, patru cepe, trei legături de pătrunjel, două rădăcini de hrean sau un bulb mijlociu de ţelină se vând cu câte un dolar fiecare, înseamnă că avem cu toţii dreptul să cerem plata muncii în valută. Mai rămâne să se găsească banca în măsură să ne şi satisfacă această cerinţă absolut îndreptăţită.
Şi nu ne închipuim că această bancă este aceeaşi, mul exact aceleaşi, care au furnizat şi furnizează dolarii prin care s-a reuşit, în aceste patrusprezece luni de libertate, să fim mai goi, mai flămânzi şi mai săraci decât în alte vremuri. Şi cine ne aude e bine să şi înţeleagă. Şi cine ne înţelege se cuvine să facă ceva pentru noi.
20 februarie 1991
Editorialul acesta şi cel anterior au fost scrise „la comandă": premierul Petre Roman era foarte şi sincer preocupat de circulaţia besmet- ică a tuturord valutelor la noi şi, am impresia, dorea o măsură care să stăvilească acest fenomen. Mi-a cerut să-1 sprijin, pregătind opinia publică şi sensibilizând instituţiile. Efort inutil din partea amândurora, căci această stare a valutelor nu s-a schimbat decât aparent, biciuind în continuare moneda naţională, aruncată mereu în planul secund. Mai mult decât din inflaţie, foarte mulţi şi-au făcut averile din această brambureală financiară. Ceea ce vrea să spună că n-am avut în toţi aceşti ani un ministru al finanţelor.
