Nu-mi dau seama în clipa de faţă dacă-i adevărat că funcţia face organul sau invers. Ceea ce îmi este, totuşi, limpede e că ceva s-a deranjat în darwinismul nostru socio- economic, rezultatul fiind şi el la fel de limpede: în timp ce unele organe au rămas fără funcţie, au apărut şi funcţii fără organ. De unde, încă o certitudine clară şi transparentă: inutilul începe să capete valoare, iar virtutea devine zădărnicie. De câştigat - de acum trebuie să ne gândim, în primul rând, la câştig - nu pare să câştige nimeni. în orice caz, ţara pierde. Pierde mult, pe nemerit şi pe mai multe drumuri, toate nesemnalizate. Ţara-i bogată. Şi asta-i o certitudine. E bogată în sol, în subsol şi ar putea fi bogată şi în aer curat, calculat ecologic, în avantajul sănătăţii noastre şi al turismului practicat de alţii de mai departe. Dar dacă începe să piardă mult şi pe mai multe drumuri, înseamnă că sărăceşte, si atunci ajungem la ceea ce am pus drept titlu acestor însemnări: săracă ţara bogată ! Vorba vine de demult, însă acest lucru nu este un motiv de bucurie. înseamnă că întotdeauna a fost aşa.
Am fost în piaţă, în mai multe pieţe, şi am constatat un prim efect al liberalizării preţurilor. Mai precis, am observat «.11 de perfect funcţionează povestea cu „cel puţin trei agenţi economici", care concură la stabilirea preţurilor unui .mume produs. Funcţionează perfect: la vedere, pe tarabă, conopida şi lângă ea primul agent, adică producătorul. Şi preţul: 20 lei bucata. Preţ stabilit conform poveştii, dar adjudecat printr-un procedeu pe care legea nu 1-a prevăzut: ceilalţi doi agenţi nu-şi depuseseră produsul pe tarabă. Conopida unuia se afla sub tejghea, iar a celuilalt ceva mai departe, la câteva sute de metri de piaţă, în maşina marca ARO, cumpărată mai demult, cu preţul de acum, adică 293 000 lei. Cel ce vindea conopida avea şi el sub tejghea ceapă, produs pe care-1 vindea cel de-al doilea agent, în vreme ce al treilea se ocupa cu cântărirea merelor.
M-am felicitat pentru descoperire, am făcut un nod la batista cu bani şi m-am întors acasă, gândindu-mă că n-are rost să-i sfătuiesc eu pe cei obligaţi prin lege să facă ordine, din moment ce le merge foarte bine păstrând dezordinea. Ordinea ar însemna, între altele, ca agentul, mai exact toţi agenţii, să se prezinte la Biroul pieţei, să-şi declare marfa, în calitatea şi cantitatea ei exactă. în succesiune logică, li s-ar fi stabilit taxele logice. Pentru că una e să spui: „Am nişte ceapă şi nişte conopidă" şi alta-i să declari „Am o sută de kilograme de ceapă şi 200 de conopidă". Responsabilul cu biroul ar fi tăiat chitanţa potrivită, iar după caz, el sau altcineva, ar fi privit, ar fi apreciat marfa şi ar fi avut dreptul (şi obligaţia) să hotărască: n-o primesc ! E degradată. Sigur, asta acum, la noi, sună ca un început de basm. în alte ţări însă e un sfârşit de lege aplicată cu toată severitatea. Pentru că, rămânând în continuare logici, drepţi şi cinstiţi cu noi înşine, putem observa o altă situaţie: producătorul de carne vine cu ea şi o expune la vedere. Cu grijă şi pricepere, frumoasă şi atrăgătoare. N-a trecut însă mai înainte să-şi ia certificatul de la laboratorul de calitate şi igienă. Şi carnea are trichinoză. Să nu credeţi că cel care va avea dureri musculare, febră şi tulburări digestive, va fi „şeful" pieţei, laborantul sau, Doamne fereşte, laboratorul însuşi, plus primăria şi cine mai ştie ce altă instituţie cu aspect (că de caracter nu mai poate fi vorba) comercial: suferinţa va fi doar a cumpărătorului.
O cale de salvare, în lipsa celei pe care ar trebui s-o instituie cei în drept, ar exista: cumpărătorul să-i ceară pro ducătorului certificatul menţionat şi dacă nu-1 are să nu-i cumpere marfa. Asta, recunosc până şi eu, e tot un basm, mult prea frumos ca să devină şi realitate. Săracă ţara bogată...
Dar ceea ce am spus până aici sunt lucruri mărunte, care ne vor biciui mereu, obligându-ne să ne obişnuim cu ele, aşa cum ne am obişnuit cu atâtea. Există şi altele, poale nu la fel de numeroase, dar mult mai grave. Iată-l, poate pe cel mai grav, ţinând de aceeaşi ramură a agriculturii: pâinea pe care o vom cumpăra în această iarnă din brutării va fi făcută, în mai toate zilele, din făină de import, în primul rând din Iugoslavia şi după aceea din Franţa. Adică, ne-am ajuns. Şi suntem hotărâţi să mergem mai departe până la scândură. Şi o să ajungem. Cu actualele obiceiuri şi structuri din agricultură putem ajunge oriunde, nu însă şi acolo undedorim cu toţii. De ce, de exemplu, din moment ce anul acesta s-a făcut grâu suficient mai e nevoie să importăm făină ? Foarte simplu: mai întâi, nu avem mori, iar mai întâi de mai întâi, grâul se află de acum, cum susţin mulţi agricultori de asfalt, în marea lui cantitate în hambarele ţăranilor. Aşa şi trebuie. Căci şi pământul, în aceeaşi proporţie, este al acestora. Aşa s-ar fi cuvenit să fie dintotdeauna. N-a fost dar acum este. Situaţia nouă, la care s-ar fi cuvenit şi structuri administrative noi. Structuri care să fi stabilit şi asigurat din vreme depozitele ţării cu grâul necesar fabricării pâinii şi celorlalte derivate. Nu ca până acum, prin preţuri simbolice, ci pe căile comerţului liber, care să nu păgubească pe nimeni.
Să nu fim însă nedrepţi şi să recunoaştem că există semne de progres chiar şi în agricultură. Anul acesta, între altele, n-am mai beneficiat de o „zi a recoltei", cu produse transportate pe întuneric, de la Buzău sau de pe dealurile Vrancei şi expuse cu legenda „Made in Scorniceşti", sub cerul liber de la Slatina sau din altă parte. N-a mai fost nevoie să plimbăm porumbul, strugurii, cartofii, varza, gogoşarii şi ardeiul kapia pe astfel de trasee, întrucât n-avea cine să le mai vadă şi, foarte atenţi de acum la durerile ţării si ale noastre, activiştii disperării de altădată, preocupaţi să devină activiştii speranţelor de mâine, au socotit că e mai bine ca atari produse să nu mai ajungă în pieţe şi deci nici la noi, dacă se poate să rămână chiar pe câmp, unde un rămas, făcându-se în acest mod o mare economie de braţe de muncă, depozite, combustibil şi mai ales de patriotism.
Să ne oprim aici pentru a nu ne pierde în prea multe detalii, care, oricum, încep şi par să devină singurele produse care ne vor umple cămările pentru iarnă. Săracă ţară bogată...
27 noiembrie 1990
Formula celor trei agenţi economici — practicată, e drept, în lumea cu adevărat civilizată - a fost scoasă, probabil, dintr-un manual pentru analfabeţi întru economia de piaţă liberă. Triumfalişti, guvernanţii momentului n-au coborât în piaţă să vadă „formula" agenţilor. Dacă, totuşi, au coborât, lucru-i mai grav şi vă rog înlocuiţi dumneavoastră înşivă calificarea de triumfalişti.
