Încet-încet, fără să ne dă seama, unele dintre cuvintele în care am locuit până de curând au dispărut din rostirea noastră zilnică. S-au retras la marginea drumului, în pagini de cărți pe care nu le mai citește aproape nimeni, tinerii de azi nefiind interesați de „poveștile” de altădată. Preocupările lor firești merg în altă direcție, pe un teritoriu nou, unde timpul se așează altfel, indiferent la sintagmele folosite de noi ca niște corăbii pe care știam că nu vom ajunge la țărmurile paradisului, dar nădăjduiam să ne îndepărtăm de cele ale infernului.
Dacă ar fi numai atâta, procesul în sine n-ar trebui să ne îngrijoreze. Era pevizibil. Dar numai în măsura în care nu sărăcea comunicarea, suprimându-i capacitatea de invenţie, cea care vine dinspre gramatică, mai precis din sintaxă, cea care aşază noţiunile într-o anume ordine, precum mobilele şi obiectele într-o casă, fiecare la locul potrivit.
Faptul că în clipa de faţă majoritatea adolescenţilor nu reuşesc să pătrundă în întregimea sa înţelesul unui text literar nu se datorează nestăpânirii vocabularului, ci lipsei de exerciţiu gramatical, lecturii ca disciplină obligatorie, cea care presupune şi educarea memoriei, unde se instalează sensurile şi se luminează conţinuturile.
Absenţa cititului, suplinită prin imaginea televizată, e o suferinţă greu de vindecat, cuvintele numai au decât suprafaţă, nu şi adâncime. Imaginea sărăceşte imaginaţia, oferindu-ți o realitate prefabricată, străină experienței proprii. O amăgire de care te poți lipsi.
Pe de altă parte, informatica ne-a sporit vocabularul cu un număr considerabil de cuvinte care circulă peste tot, ca și când ar fi fost ale noastre dintotdeauna, fiind preferate chiar și atunci când își au corespondentul autohton. Primirea lor în teritoriul neologismelor va întârzia, astfel că o bună bucată de timp, chiar dacă vin din lumea cea mai civilizată, își vor trăi condiția de barbarisme la dispoziția celor instruiți într-un astfel de domeniu, cu repercursiuni nefericite la nivelul societății, observând că nu toată lumea are nevoie de ele.
2
Un ciripit, cum spunea Noica, vorbind despre engleză – pentru că engleza-i subiectul - pe care nu-l recunoști pentru că nu cunoști pasărea, nici copacul în care înnoptează.
Vârstnicii, mai ales vârstnicii, le vor ocoli, ca pe niște unelte care nu le fac trebuință.
Sapa și oala le avem din latină, tigaia de la sârbi, adusă de bulgari, care ne-au adus și târnăcopul, în vreme ce ibricul ni l-au adus turcii, iar ciocanul, deși îl aveam, ni l-au adus slavii. Secera, oricât ar părea de neadevărat, e invenția noastră (vezi Pârvan), chiar dacă denumirea – sicilis – vine de la romanii care nu mai aveau ce să secere. Grapa ne-au dat-o albanezii, rarița bulgarii, pe care, ca să n-o pierdem, am mutat-o pe cer, lângă Orion.
Incriminată, alungată prin huiduială publică, limba de lemn s-a reîntors acasă pe covorul roșu prin discursul politicienilor care nu s-au putut despărți de decalogul ideologic de dinainte – încropit din șapte lozinci și trei culori – nici cu mâna pe Biblie. Laptopul le-a îmbogățit dicționarul, Internetul le-a dat informația gata prelucrată, cu punct fără virgulă și fără adevăr, învățându-i să se închine la sfinți pe care nu-i cunosc, confundându-l pe Socrate cu Aristotel.
Timp în care un macedonean de la Slobozia ne învață elina, transformând interjecția bă într-un verb impersonal, băulind peste tot.
Așa am ajuns să arăm în latină, cu plugul venit de la slavi. Trebuie să mai găsim și orliștea în care să cadă sămânța. Și să ne retragem în hrube și peșteri, cu pietrele-n mână.