NICANOR PARRA (19
ÎNTREBĂRI LA ORA CEAIULUI
Domnul acesta deşirat seamănă cu o figură dintr-un muzeu de ceara ; priveşte printre brizbrizurile rupte : ce e mai scump, aurul sau frumuseţea ? E mai scump rîul care se mişcă sau cocoaşa nemişcată a ţărmului ? în depărtare se aude un clopot bătînd, deschizînd sau închizînd o rană. E mai reală apa fîntfnii sau fata care se priveşte în ea ? Nu se poate şti, nimeni nu se gîndeşte cinci construieşte castele pe nisip. Vasul transparent este superior mîinii omului care-1 creează ? Un aer obosit pluteşte peste tot, de cenuşă, de fum, de tristeţe : ceea ce a fost odată nu se mai întoarce şi nu mai e Ia fel, spun frunzele roşii. Ora ceaiului : pîine prăjită, margarină, totul înfăşurat într-un fel de ceaţă.
CHILE
îţi vine să rîzi cînd vezi ţărani îngînduraţi, frecîndu-şi fruntea prin Santiago de Chile, plecînd şi venind pe străzile din centru sau pe cele din împrejurimi,
preocupaţi-livizi-morţi de spaimă, din motive de ordin politic, din motive de ordin sexual, din motive de ordin religios, nesocotind existenţa oraşului şi a locuitorilor lui :
chiar dacă e demonstrat că locuitorii lui nu s-au născut încă şi nu se vor naşte înainte de a muri, iar Santiago de Chile e un deşert.
Credem că sîntem o ţară şi adevăru-i că suntem doar peisaj.
PEREGRINUL
Atenţiune, doamnelor şi domnilor, un moment de atenţie întoarce-vă-ţi o clipă privirile spre această parte a republicii uitaţi pentru o noapte de problemele voastre personale.
Plăcerea şi durerile pot aştepta la intrare : s-aude un glas din partea aceasta a republicii. Atenţiune, doamnelor şi domnilor, un moment de atenţie întoarce-vă-ţi o clipă privirile spre această parte a republicii uitaţi pentru o noapte de problemele voastre personale.
Un suflet care a stat încătuşat ani de zile
într-un fel de abis sexual şi intelectual,
hrănindu-se cîte puţin pe nas,
doreşte să fie ascultat de dumneavoastră.
Vreau să fiu informat în anumite privinţe,
am nevoie de puţină lumină, grădina se umple cu muşte,
mă aflu într-o dezastruoasă stare mentală,
judec în felul meu ;
in timp ce va spun toate acestea văd o bicicletă sprijinita de zid, văd un pod
şi un automobil dispărînd printre case.
Dumneavoastră vă pieptănaţi, adevărat, mergeţi
pe jos prin parcuri,
sub piele aveţi altă piele,
aveţi un al şaptelea simţ
ce vă îngăduie să vă transformaţi automat.
Dar eu sînt un copil ce-şi strigă mama
de dincolo de stînci.
Sînt un peregrin care face să sară pietrele
la înălţimea nasului,
un copac ce striga frunzele să-1 acopere.
FEMEI
Femeia imposibilă,
femeia de doi metri,
doamna din marmură de Carrara,
cea care nu fumează, nici nu bea.
Femeia care nu vrea să se dezbrace
din teamă să nu rămînă gravidă,
vestală invincibilă.
Cea care nu vrea să fie mamă de familie.
Femeia care respiră pe gură,
femeia care merge
virgină pînă în camera nupţială,
dar reacţionează ca un bărbat.
Cea care s-a dezbrăcat din simpatie
(pentru că o încîntă muzica clasică).
Cea cu părul roşu, cea care a plecat pe brînci,
cea care s-a dat numai din dragoste,
domnişoara care priveşte cu un singur ochi,
cea care se lasă posedată
pe divan, la marginea abisului.
Femeia care face pe adormita
(bărbatul o luminează cu chibritul),
femeia care se dă pur şi simplu,
pentru că singurătatea, pentru că uitarea...
Cea care a ajuns la bătrîneţe fată mare,
profesoara mioapă,
secretara cu ochi cenuşii,
domnişoara cu lentile palide
(ea nu vrea nimic de la falus).
Toate aceste valkirii,
toate aceste matroane respectabile,
cu buzele lor mici şi mari
ori să termine
prin a mă scoate complet din balamale.
IN APĂRAREA VIOLETEI PARRA
(fragmente)
Dulce prietenă a pădurii verzi, oaspete etern al lui aprilie înflorit, marea duşmancă a mărăcinilor,
Violeta Parra.
Grădinăreasă,
olar,
croitoreasă, balerină a apelor transparente, arbore plin de păsări cîntătoare,
Violeta Parra.
Ai străbătut toate ţinuturile dezgropînd urcioare de gresie şi eliberînd păsări prizoniere din ramurile arborilor.
Preocupată întotdeauna de alţii,
cînd nu eşti preocupată de nepotul mătuşii,
cînd îţi vei aminti de tine însăţi,
Viola Pioasă ?
Durerea ta e un cerc infinit
care nu începe şi nu termină niciodată,
dar tu te pui înaintea tuturora,
Viola Admirabilă.
Neaşteptat
pescăruş de apă dulce orice adiectiv nu înseamnă nimic, orice substantiv nu spune nimic, pentru a te numi pe tine
Poezie,
pictură,
agricultură, totul devine prin tine desăvîrşit, fără nici un efort
ca şi cînd s-ar bea un pahar cu vin.
Dar funcţionarii nu te iubesc şi sigilează uşile casei tale, îţi declară război pe viaţă,
Violă-ndurerată.
Pentru că tu nu te îmbraci ca un măscărici, pentru că nu te cumperi şi nu te vinzi, pentru că vorbeşti limba pămîntului, Viola Chilensis.
Pentru că tu lămureşti totul pe loc !
Cum să te iubească
mă întreb eu, cînd sînt nişte bieţi funcţionari, cenuşii ca pietrele deşertului ? Nu crezi ?
în schimb, tu,
Violeta Anzilor, floare a Cordilierei de pe ţărm, eşti un izvor nesfîrşit de viaţă omenească.
Eu te cunosc bine
oătrînă soră, Nord şi Sud al ţării înspăimîniate, Valparais scufundat în cer, Insulă a Paştelui !
Veteranii din şaptezeci şi nouă plîng dacă te aud suspinînd : în abisul nopţii întunecate eşti lampă cu sînge !
Unde voi întîlni o altă Violetă chiar dacă voi străbate cîmpii şi oraşe sau voi rămîne în grădină ca un invalid ?
Pentru a vedea mai bine închid ochii şi mă întorc la zilele fericite. Ştii ce văd ?
Şorţul tău pictat cu sunete.
Dar eu nu mă încred în cuvinte. De ce nu te ridici din mormînt pentru a dansa
a cînta
a naviga
cu ghitara ta ?
Cîntă-mi un cîntec de neuitat,
un cîntec care să nu se termine niciodată,
numai un cîntec
un singur cîntec e ceea ce-ţi cer.
Ce te costă pe tine femeie-arbore-nflorit să ta ridici cu trup şi suflet din groapă şi să faci pietrele să lumineze cu vocea ta ?
