O faclie de paste

Ca şi când ar şti cu siguranţă că nu aş mai avea ce face cu timpul şi tot ceea ce îmi mai rămâne pentru a-1 umple cu ceva ar fi doar să răspund la focul concentrat de lălăieli din diverse organe de promisiuni, pardon de presă, şi să merg la pescuit în sezon închis, la Ileana sau Afumaţi, o „com­panie" de televiziune - carte de vizită colorată cu vopsea americană — mi se prezintă la uşă pentru un „program cul­tural" şi, din bob în bob, ajunge unde vrea: mi se desface propriul ziar, adică Adevărul, comparabil cu Figaro-ul, când acesta nu bărbiereşte, şi se pune degetul pe o fotografie de- acum arhiştiută şi arhicomentată până şi-n Noua Caledonie.

- Deci, mi se spune, omul din fotografie nu era un ungur maltratat de români, cum s-a spus de toate televiziunile occidentale, ci un român atacat de unguri...

Privesc fotografia ca şi când aş vedea-o pentru prima dată, lăsând camera video să-şi facă meseria, copiindu-mi toate unghiurile tăcerii şi când cred că „portretul" e gata, îi răspund:

-Nu, domnule, omul nu era nici ungur, nici român...

Telereporterul, îmi dau seama, se simte ca pe furca unei fântâni cu cumpănă şi nu ştie dacă-i bine s-o ia spre contra­greutatea făcută dintr-un fier de plug ruginit şi un bolovan încercuit în sârmă, ori spre partea unde cumpăna e legată de -lumină" şi duce, cu găleată cu tot, în apa neîncepută. Se simte, altfel spus, asemenea mie, când „poşta internaţională" imi aducea, fără goarnă, plicuri pe care scria la computer fie „Budapesta — România", fie „Bucarest — Hungaria". Pentru că, să fim sinceri, în materie de geografie, Occidentul abia acum începe să se alfabetizeze.

- Omul din fotografie - încerc să-1 scot pe telereporterul neanunţat în vizită din încurcătură — e un extraterestru mal­tratat de o cameră de video irlandeză dotată cu un mecanism de diversiune...

Evident, telereporterul vrea să se dea jos de pe cumpănă, dar nu ştie cum să procedeze şi con­tinui să-1 ajut, adăugând că respectiva cameră era ali­mentată cu energie bioelectrică culeasă de pe trupurile de carton ale lozincilor care se strigă de-a lungul Begăi, devenită mai năvalnică decât Eufratu şi mai înţeleaptă decât Gangele. Când apreciez că e total „în aer", îi dau drumul, îl las jos, pe pământul acestei ţări libere, aşa cum a vrut ea şi n-a fost lăsată niciodată să fie:

- Nu, domnule, omul din fotografie e, pur şi simplu, un om, adică o fiinţă ca noi doi, maltratată de alte fiinţe care şi- au spart ceasurile crezând că în felul acesta opresc timpul în loc.

Imaginar, aud cum telereporterul „cade" din furca fântânii imaginare şi rămâne în continuare descumpănit. N-are sens să-i explic cum vine povestea, pentru că el nu ştie unde se află Transilvania, abia acum a văzut-o pe hartă, şi crede că teritoriul acesta e doar o „rezervaţie pentru vampiri". Nu are rost pentru că, asemenea lui, mulţi alţii refuză să înţeleagă că durerea unui român maltratat de unguri nu-i mai mare decât durerea unui ungur maltratat de români şi că de la această cantitate de lacrimă şi sânge trebuie să începem să învăţăm să ne respectăm durerile şi istoria. Nopţile şi zilele Transilvaniei sunt aceleaşi pentru toţi locuitorii ei, măsurate de aceleaşi anotimpuri şi aceleaşi speranţe şi trebuie să învăţăm să scoatem din timp şi din trup aberanta şi devastatoarea violenţă, vinovată de atâtea timpuri şi trupuri ucise. Acum în prima primăvară a liber­tăţii noastre, o putem face mai mult ca oricând. Acum, când peste câteva nopţi în Transilvania ca pretutindeni, vocalele de bronz ale clopotelor vor curge peste coline şi văi, vestind învierea. Prima noastră înviere în libertate. Noaptea învierii când până şi cei mai încrâncenaţi duşmani îşi uită duşmăniile şi se purifică sub lumina din lumina credinţei.

13 aprilie 1990

P.S. Aprilie, 1997. Defilarea ziariştilor şi străini prin redacţiile noastre devenise insuportabilă, reuşind cu greu, cel puţin eu, să ne eliberăm de ei. „Compania" de televiziune despre care fac referinţe aici era „juma-juma" americană şi altceva. „Ziaristul", extrem de pro­fesional, dovedea şi alte calităţi foarte oportune în acele zile. Nu ştiu dacă s-a transmis vreodată interviul care s-a petrecut exact aşa cum îl povestesc. Sunt sigur că partea finală nu s-a dat niciodată pe respectivul post de televiziune de la Miami. Pentru că, închipuiţi-vă, în final, elogiind căderea comunismului din Europa de Răsărit, interlocutorul a încercat să mă surprindă : „- Deci, se poate. Când credeţi că va cădea şi Fidel Castro?” „ – Domnule, i-am spus, cunoşti că nimeni nu-i profet în ţara lui? De ce îmi ceri mie să fiu profet în altă ţară?”

Camera TV a fost smulsă de pe trepied, trepiedul s-a strâns în telescop şi ce-i trei jurnalişti s-a retras dezamăgiţi.

P.S. Aprilie, 2011. Revăd textul si postdatarea si-mi dau seama că, scos în afara timpului, editorialul acesta nu mai spune astăzi ceea ce a spus atunci. E un produs expirat. Ca tot ceea ce produce presa zilnică. Nu lucrează în bronz, nici în marmură. Efemeride. Materie şi formă. Între una şi alta, cuvântul. Cuvântul şi clipa.

Nu-l reproduc, totuşi, la întâmplare. Era un material, ultimul, din cele dedicate evenimentelor de la Târgu-Mureş (18-20 martie), când, aşa cred şi astăzi, am trecut pe lângă o mare primejdie.

Tinerii de azi n-au cu ce s-o măsoare. Şi mă tem că nici vârstnicii nu-i mai ştiu greutatea. Drept pentru care reproduc încă un text, Naivii şi ţara, care mi-a adus reproşuri şi încriminări din toate părţile. Pe cele îndreptăţite le-am recunoscut. Pe celelalte nu le recunosc nici acum, când lucrurile s-au schimbat. Dar oamenii? Omenii, am impresia, o iau mereu de la capăt, numai pentru că nu mai vor să meargă tot înainte...

La noi, în 1990, fiecare a mers pe unde l-a tăiat capul. Şi, poate de aceea nu mai avem drum să mergem împreună.

În timpul fără ore al evenimentelor de la Târgu Mureş, Süto Andras şi-a părăsit casa din vârful dealului vecin şi a coborât în oraş, încercând să le arate oamenilor un drum, acelaşi, pentru toţi. Un conaţional iritat l-a lovit în faţă, brutal. După multe spitalizări, Süto s-a întors din SUA fără un ochi. Iar Mihai Cofariu, în cărucior, invalid pentru toată viaţa.

Urcasem pe dealul acela o singură dată, însoţit de Romulus Guga, care i-a tradus romanul Mama mi-a promis un vis uşor, schimbându-i titlul : Un leagăn pe cer. Am coborât dealul cu un exemplar dedicat. Când mi l-a înmânat, parcă-l aud: - Să cauţi leagănul...

După incidentele acelea, am scris pe prima pagină un material scurt, Ochiul lui Süto Andras, pe care nu-l mai găsesc niciunde. Mi-am amintit de el, scriind despre aceleaşi zile, în spaniolă, unde am păstrat titlul romanului : Una cuna en el cielo. .

Intre timp, citesc in ziarele zilei, vecinii noştri unguri şi-au elaborat o Constituţie care supără Occidentul, dornic sa citească în articolele acesteia istoria proprie. Pentru că pe cea a Ungariei nu o cunoaşte. Aşa cum n-o cunoaşte nici pe a noastră. Şi nici nu-l interesează.

Din acelaşi ziar, pe aceeaşi pagină, o altă supărare a Occidentului: Fidel Castro trăieste. Şi culmea, asistă la lucrările congresului partidului comunist cubanez, rezumate de ziaristul(spaniol): „...ceva de perestroika – reorganizare – şi nimic de glasnost – transparenţă.- pentru o situaţie economică in agonie. Planul doreşte să salveze regimul sacrificând în parte socialismul, dar în eroare şi unul şi altul [Fidel şi Raul] sunt de nedistins. Primul va cădea de bătrâneţe. Cel de al doilea din incompetenţă.”

Am închis ziarul şi am deschis televizorul: Fidel lângă Raul, cântând Internaţionala. Timpul n-a stat în loc nici pentru el. I s-au subţiat gesturile, i-a scăzut vocea, in s-a împuţinat surâsul. Dar mai are în priviri lumina răsăritului de soare din Sierra Maestra, de acum cincizeci de ani.

Nu înţeleg, cu toată înţelegerea, de ce nu stă Occidentul acesta acasă la el.

Nu ştiu pe unde umblă acum ziaristul de la Televiziunea din Miami. La răspunsul pe care i l-am dat în aprilie 1990, aş adăuga un sfat: să meargă la Havana, sa caute într-un părculeţ din Strada 23, o placă de bazalt pe care un cioplitor a reţinut o clipă din clipele lui José Marti: Adevărul odată trezit, nu mai adoarme niciodată. Pe limba lui: La verdad una vez despierta, nunca más se vuelve a dormir...