Să visezi un oraş şi să te trezeşti
privind numai ruinele lui.
Să visezi străzi,
oameni care se duc la lucru,
după-amiezi când înfloresc iubirile.
Să le asculţi poveştile lor,
destăinuirile plăcerii, bătăliile lor,
nopţile de flacără arzând
în dimineţile când totul
urmează să aibă un înţeles.
Să visezi oraşul în puterea verii,
când pinii încep să vorbească,
iar iedera înflorită
ridică un zid înmiresmat
Să ştii că s-a aflat aici
timpul care spune că nu, înşelându-se,
pentru că încă mai e aici,
chiar dacă privirile nu-1 pot descoperi.
Să-1 reconstruieşti din cărţi,
cu vorbele rostite de lumea lui,
privindu-i zidurile dărâmate,
să simţi că a fost adevărat
şi că prezentul ne dăruieşte
privelişte neadevărate.
Se prăbuşesc lucrările omului,
moartea şterge toate semnele prezentului,
dar atât timp cât un om viu
se gândeşte la cei mai înainte vii,
la cei care au clădit această prăbuşire,
moartea pentru o vreme nu va exista
şi sub această îndurare iluminată
există nemurirea care-i înşelătoare
şi totodată adevărată.
O clipă de întoarcere la viaţă,
un miraj verde
în nesfârşitul deşert al morţii
lui Cesare Pavese
Să ieşi într-o dimineaţă din casă,
fără să-ţi bei cafeaua, fără să spui nimic,
fără să-ţi săruţi soţia şi copiii
Să ieşi şi să te pierzi pe străzi,
să urci într-un tramvai,
să străbaţi grădina fără să vezi
cum soarele îmbracă în lumină
crengile arborilor.
Să străbaţi grădina fără să vezi
că un copil îţi urmăreşte paşii,
fără să vezi pletele blonde, brunete, veştede
ale tuturor femeilor.
Să treci purtând un surâs sfârşit
cu buzele strânse până la durere.
Să intri din hotel în hotel,
căutând unul liniştit şi îndepărtat;
să te întinzi între cearceafurile proaspete
şi fără să spui un cuvânt,
fără să deschizi fereastra
pentru ca soarele să nu-ţi aducă
nici o speranţă,
să-ţi pui pistolul la tâmplă.
Nu am spus nimic,
nici eu, nici soarele,
nici florile pe care ni le-au dăruit fete
Demetrie Paleologu
sfidează moartea
Vii
din inconştienţa
de a ne juca
pe muchia cuţitului,
trudim sub soare,
privim luna pe ţărmul cretan
şi ne acoperim creştetul
cu mantia iubirilor.
Adăpostiţi sub ea,
jucăm tot timpul
sarcasticul joc al nemuririi.
lui Pablo Picasso
Lăsaţi calul acesta
să-şi îndure singur agonia;
lăsaţi taurul negru
să-şi sfâşie moartea cu coarnele;
oricât de ageră ar fi spada
pe care această moarte nevăzută
şi neaşteptată o răsuceşte prin aerul otrăvit.
Copilul doarme, moare;
sânii mamei;
regăsirea stelei
din noaptea de ieri.
Nu există sânge,
nu-i loc pentru sânge
în această privelişte de trupuri sfârtecate;
numai aerul fierbinte,
minutul sonor,
iar după aceea tăcerea,
ţipătul neaşteptat
se pietrifică aici,
precum casa moartă
şi ochii copilului
deschişi înlăuntrul său.
Străzile din oraşul acesta
pleacă de pe malul râului,
dau ocoluri peste ocoluri
şi se întorc pe malul râului.
Pentru a le străbate
m-am aşezat pe mal.
O bucată de viaţă
a crescut sub tălpile mele.
