Hugo Gutiérrez Vega

Când l-am cunoscut, în martie 1977, Hugo Gutiérrez Vega conducea Direcţia Generală de Difuziune Culturală a Universităţii Naţionala Autonome din Mexic - UNAM -, un adevărat minister al culturii, cu post de radio şi televiziune, săli de concert, teatru şi film şi o editură care tipărea cărţi fundamentale din literaturile lumii şi peste 15 publicaţii periodice.

Toate vocile mari ale poeziei latino-americane, începând cu cele ale Mexicului, circulă şi azi datorită discurilor iniţiate de el, iar poezia universală şi-a găsit un loc privilegiat într-o colecţie - Material de lectura - accesibilă tuturor la preţul unui pachet de ţigări ieftine, în tiraje pe care alţii nu şi le puteau îngădui. Aici, în acel an, alături de Rimbaud, Verlaine, Quasimodo, Mallarmé, Cavafis, Ahmatova, Cernuda, Valléry, etc., au apărut Arghezi şi Blaga.

N-a trebuit să-1 conving eu de valoarea poeziei noastre. Prin 1965 întârziase câteva luni în România, era familiarizat cu literatura noastră, cu şcoala de teatru, cu muzica şi îşi făcuse prieteni buni, mai ales dintre poeţi.

Diplomaţia 1-a purtat prin multe capitale europene - Londra, Roma, Madrid - mai întâi ca ataşat cultural, după aceea în calitate de consilier şi, în cele din urmă, în 1992,1a Atena, ca ambasador, când, cu reşedinţă în Grecia, a îndeplinit demnitatea respectivă şi pentru România.

Acum - născut în 1934, 1a Guadalajara - s-a reîntors în Mexic şi conduce Jornada semanal, cea mai importantă revistă de cultură de aici. Ceva asemănător cu Contemporanul nostru, ediţia din vremurile Ivaşcu, Călinescu, Bogza, etc.

Conducând Jornada, nu se putea să nu-şi amintească de literatura română : a publi­cat texte din Noica, Culianu, Eliade, Cioran, Istrati şi a dedicat un număr întreg lui Lucian Blaga.

Ne-am întâlnit ori de câte ori timpul ne-a adunat pe aceleaşi drumuri. Ultima dată, cred, în vara lui 1987, când a organizat, peste noapte, o seară de lecturi poetice în Aula Magna a Universităţii din Zamora, cu participarea lui Rafael Alberti. Când mi-a venit rândul, Rafael, care înţelegea foarte bine limba româna (ca şi Hugo), m-a rugat să citesc câteva sonete din Góngora, în traducerea mea, angajându-se se le recite, din memorie, în spaniolă. Am început: Cât timp rival zadarnic părului tău în soare...Şi, prompt, Rafael: Mientras por competir con tu cabello... Şi tot aşa, cinci sau şase sonete, când, încercând să-l „înşel”, am trecut la atât de celebra Singurătatea întâia : Era din an pe vremea când arborii dau floare... Şi Rafael, după un hohot de bucurie: Era del año la estación florida//en que el mentido robador de Europa... O memorie prodigioasă.

Nu mai ştiu când s-a oprit. Poemul acesta are, exact, 1091 de versuri...

Îmi amintesc doar că Aula Magna era ticsită de tineri, mulţi în picioare, pe lângă pereţi, o altă „aulă”, ocupând parcul de la intrare, unde se instalase o megafonie excelentă. Aparte trecătorii care, recunoscându-i vocea, s-au oprit din drumurile lor.

Astfel de oameni se întâlnesc rar. Sau niciodată.