IMPUNGEREA ŞI MOARTEA
Era cinci exact spre seară.
Un copil vine cu giulgiu.
La orele cinci spre seară.
Un coş cu var aşteptând,
la orele cinci spre seară.
Restu-i moarte, numai moarte,
la orele cinci spre seară.
Vântul desprinse bumbacul
la orele cinci spre seară.
Şi rugina semănă,
la orele cinci spre seară,
cioburi de sticlă şi nichel.
La orele cinci spre seară.
Neînfricat, porumbelul,
la orele cinci spre seară,
cu leopardul se luptă
la orele cinci spre seară.
In coapsă, lancea pustie
la orele cinci spre seară.
Ploi de tobe începură
la orele cinci spre seară.
Clopote de fum şi-arsenic
la orele cinci spre seară.
La răscruci, grupuri de linişti
la orele cinci spre seară.
Şi tauru-nfipt în faţă
la orele cinci spre seară.
Numai inimă pornită
la orele cinci spre seară.
Sudori reci, ca de zăpadă,
la orele cinci spre seară,
sângele i-l umple, când,
la orele cinci spre seară,
iodul intră în arenă,
la orele cinci spre seară,
iar moartea în răni deschise,
la orele cinci spre seară,
ouăle şi le depune
la orele cinci spre seară.
La orele cinci spre seară.
Era cinci exact spre seară.
Un sicriu cu roţi e patul
la orele cinci spre seară.
Oase şi fluiere-aude
la orele cinci spre seară.
Taurul deasupra-i muge
la orele cinci spre seară.
Şi-ncăperea-i irizată,
la orele cinci spre seară
de-agonia lui, când vine,
la orele cinci spre seară
cangrena, acoperindu-l,
la orele cinci spre seară.
Palizi crini se desenează
la orele cinci spre seară,
pe-ncheieturile-i verzi
la orele cinci spre seară.
Rănile ca sorii-ncinşi,
la orele cinci spre seară,
ard pe el, iar lumea sparge,
la orele cinci spre seară,
ferestrele să-l mai vadă
la orele cinci spre seară.
La orele cinci spre seară.
Ay, ce crud al serii cinci!
Cinci pe ceasurile toate !
Cinci pe umbra înserării
SANGELE PRĂBUŞIT
Spune-i lunii să răsară,
că nu vreau să văd sângele
lui Ignacio pe nisip.
Nu vreau să-l văd!
Luna dintr-o parte-ntr-alta,
cal de nori încremeniţi
şi-arena visului stinsă
cu sălcii în parapete.
Nu vreau să-l văd!
Amintirea mea se stinge.
Chemaţi iasomii, să vină
cu lumină albă-n juru-i.
Nu vreau să-l văd!
Vaca-mbătrânitei lumi
îşi trecea limba-ntristată
peste botul plin de sânge
prăbuşit peste nisipuri,
şi taurii lui Guisando,
moarte şi piatră-mpreună,
mugiră ca două veacuri,
sătui să calce pământul.
Nu.
Nu vreau să-1 văd.
Pe trepte suie Ignacio
cu toată moartea pe umeri.
Căuta zori cu răcoare
şi zorii nu mai soseau.
Căuta chipul său sigur
şi visul îl înşela.
Căuta trupu-i frumos
şi găsea sânge curgând.
Nu ! Nu-mi spune-ţi să-l văd ! Nu !
Nu vreau să simt cum ţâşneşte
mereu mai stins şi mai palid
acest şuvoi ce lumină
treptele-arenei şi curge
pe veşmintele şi
faţa mulţimilor însetate.
Cine-mi strigă să m-arăt?
Nu ! Nu-mi spuneţi să-l văd ! Nu !
Ochii lui nu s-au închis
când cornul a fost aproape,
dar mamele-nfricoşate
frunţile şi-au ridicat.
Şi peste cirezi plutiră
glasuri tainice, strigând
taurii cereşti să vină,
păstori de palide neguri.
N-a fost principe-n Sevilia
să poată egal să-i fie,
nici spadă ca spada lui,
nici inimă mai vitează.
Ca un fluviu plin de lei,
forţa lui miraculoasă,
ca un tors de piatră albă
puterea lui conturată.
Aer de Romă-andaluză
fruntea i-o încununa,
zâmbetu-i de chiparos,
de duh şi de-nţelepciune.
Ce toreador era
în arenă ! Şi ce mare
om de munte peste vârfuri !
Şi ce-nduioşat de spice !
Şi ce dur cu pinteni puşi !
Şi ce drăgăstos cu roua !
Sclipitor întotdeauna
la vreme de sărbătoare !
Şi cât de viteaz cu cele
de pe urmă banderilii
aducătoare de neguri !
Şi acum doarme pe veci !
Muşchii şi iarba-i deschid
cu degete de stăpâni
floarea frunţii putrezită.
Iar sângele lui s-aude
fremătând pe lunci şi mlaştini,
curgând pe coarne-ngrozite,
rătăcind fără de suflet
prin vârtejurile ceţii,
lovindu-se de copite,
tristă limbă-ntunecată,
pentru a forma o mare
de-agonie, lângă stele,
de peste Guadalquivir.
O, alb zid al Spaniei !
O, negru taur de chin !
O, sângele lui Ignacio !
Privighetoarea venelor lui !
Nu !
Nu vreau să-l văd !
Căci nu-i potir să-l culeagă,
nici rândunică să-l bea,
nici chiciură de lumină
care să-l îngheţe, nici
cântec şi nici râu de crini,
nici cristal să-l înveşmânte
cu albe pânze de-argint.
Nu.
Nu vreau să-l văd !
TRUPUL PREZENT
nici râuri nu-s, nici chiparoşi cu legănări încete.
Piatra-i un umăr, timpul pe el să poată trece
cu arborii de lacrimi, cu panglici şi planete.
Ploi cenuşii spre mare cu braţe sfâşiate,
eu am văzut fugind, să nu le poată-nfrânge
piatra ce-acum îl ţine pe muta-i greutate,
întins, fără să-i simtă foşnetul din sânge.
Căci piatra strânge nouri şi lupi de umbră plină,
seminţe şi schelete de ciocârlii, dar n-are
nici jar să dea vreodată, nici sunet, nici lumină,
ci doar arene, pieţe pustii, apăsătoare.
Pe piatră stă Ignacio cel de viţă-aleasă,
învins; dar ce se-ntâmplă ? Priviţi-i chipul, iată,
moartea i-a pus veşmântul de palidă pucioasă
şi cap de minotaur cu fruntea-ntunecată.
S-a stins, veni-va ploaia pe gura lui să cadă.
Zdrobit, pieptul de aer şi arbori se goleşte,
iar Amor, trist şi singur, cu lacrimi de zăpadă,
printre cirezi, pe dealuri, cătându-l, rătăceşte.
O linişte cu miros greoi de sus coboară.
Sub ochii noştri astăzi un trup se descompune,
privighetori frumoase, în forma lui preaclară,
apun, şi forma însăşi — ce spun ? — de-acum apune.
Cine îi mişcă giulgiul ? Nu, nu-i aşa ! Nu cântă
nimeni aici, şi nimeni nu plânge prin unghere,
nici pintenul nu-mpunge, nici şarpele-nspăimântă ;
aici eu vreau doar ochii, rotunzi, ca în tăcere
să-i vadă forma clară, definitiv înfrântă.
Bărbaţii cu glas aspru aici vreau să se-adune.
Cei ce strunesc şi caii şi fluvii curgătoare ;
bărbaţii care-şi lasă scheletu-n ei să sune
veşnic, cântând balade de cremene şi soare.
Aici îi vreau. În faţa acestei pietre dure,
a trupului acesta cu frâie sfărmate,
încătuşat de moarte, de el să se îndure,
să-l smulgă iar, ori mie ieşirea să-mi arate.
Să plângă-un plâns ca râul cu ţărmul pururi verde,
sub negurile albe în lunecare udă,
să-i ducă lui Ignacio trupul ce se pierde,
tauri, de-acum, mugind, nemaiputând s-audă.
Să-l ducă în arena rotundă-a lunii care
se schimbă în copilă, de el îndurerată.
Să-l piardă-n ghimpii fumurilor uşoare
şi-n noaptea fără cântul de peşti, întunecată.
Nu vreau să i se-ascundă chipul sub batiste.
Moartea să nu şi-o afle. Să nu ştie că-l doare.
Du-te, Ignacio ! Teamă de mugetele triste
să n-ai. Te odihneşte ! Dormi ! Şi marea moare !
SUFLETUL ABSENT
Smochinul nu ştie, nici taurul şi nici
caii, măcar ai casei, nici negrele furnici.
Nu te cunoaşte seara. Copilul nu te ştie,
căci ai murit şi moartea ţi-e neagră veşnicie.
Nu te cunoaşte piatra cu umede ierugi,
nici cerul stins sub care te distrugi.
Nici muta amintire nu te mai învie,
căci ai murit şi moartea ţi-e neagră veşnicie.
Cu melci veni-va toamna, cu închiciuraţi
struguri de nori şi munţi încercănaţi,
dar nimeni n-o să-ţi vadă ochii ca o făclie,
căci ai murit şi moartea ţi-e neagră veşnicie.
Căci ai murit şi moartea ţi-e neagră veşnicie,
cum moare toată lumea, cât lume o să fie.
Cum moare toată lumea şi se uită,
precum se uită câinii când moartea-n ei se mută.
Nu te cunoaşte nimeni, dar eu, pe mai departe,
cânta-voi frumuseţea şi chipul tău. Ne-nfrântă
maturitatea-ţi dură. Şi pofta ta de moarte,
şi gustul ei. Tristeţea din veselia-ţi câtă
curajos ştiut-ai nicicând să se arate.
Mult timp va trece până pe clara lui măsură
un andaluz să-i fie, când se va naşte. Dacă...
Îmi sângeră, cîntîndu-l, cuvintele pe gură
şi-n amintiri măslinii, sub brize, se apleacă.
