Sa nu uitam Japonia - No te olvides de Japón
Intr-un univers poetic, precum cel japonez, atât de departe de noi, şi ca spaţiu, dar şi ca timp, se pătrunde greu şi niciodată în toate tainele sale. Nici obiectele, nici calendarul, nici limbajul, nici spiritul nu funcţionează cu prea multe asemănări care să-ţi deschidă comunicarea şi să-ţi ajute cunoaşterea. Poezia europeană, atât cât şi de când este, îşi are spectaculozităţile ei, fiind, simultan sau alternativ, eroică şi narativă, satirică şi burlescă, sobră şi foarte disciplinată, meditativă şi tăcută, romantică şi revoluţionară, naturalistă şi simbolistă, disperată şi critică, deziluzionată şi explozivă etc., etc., ajungându-şi sieşi, iar uneori convinsă că ar ajunge şi altora, astfel că n-a privit prea de multe ori dincolo de ea. In schimb, poezia orientală, luminată de alte constelaţii ale gândirii şi sufletului şi având, asemeni aripii, un spaţiu imens pentru a se desfăşura, nu s-a precipitat într-atâta în evoluţia sa şi, cu rare excepţii, rămâne produsul unor epoci şi nu al unor personalităţi deosebite. Neprivind nici ea, aproape niciodată, mai departe geografia-i atât de vastă.
In ceea ce priveşte poezia japoneză, poeţii de aici, din ţara a mii şi mii de toamne cu îmbelşugate câmpii de trestie şi proaspete spice de orez, cum ei înşişi şi-au numit patria, nu şi-au elaborat opera mai departe de propria lor grădină miniaturală, încât nici cântecul nu a simţit nevoia unui spaţiu mai mare, fiindu-i suficiente, pe parcursul multor secole, doar cinci versuri cu un total de 31 silabe (tanka), iar mai apoi un tristih de 17 silabe (haikú). Formele intermediare sau de tranziţie, cel puţin pentru noi, europenii, contează mai puţin, mai ales că o renga se compune din mai multe tanka, iar un haikai no renga, prin prima secvenţă (hokku), se desparte de ceea ce urmează şi, pe aceeaşi punte fragilă a silabelor, ne duce la haikú.
N-avea cum să fie prolixă şi gălăgioasă o astfel de poezie. Şi prima ei virtute, cea din care se mai poate învăţa foarte mult, nu este, pe cât pot înţelege, densitatea gândului sau concentraţia limbajului, ci tăcerea sau nerostirea ei. Că există o economie verbală, e adevărat. Că funcţionează şi o reducere la esenţă a gândului, e şi mai adevărat. Dar — şi aşa îmi explic lipsa de pasiune pentru atari discipline a poeziei europene — aceste fenomene, uimire pură pentru noi, nu se obţin doar prin cuvânt, ci prin desenul simbolic subînţeles. Riscând mai mult în amatorismul meu, aş susţine că în loc să mânuiască o oglindă, poezia japoneză mânuieşte o fereastră. Şi nu sânt, de fapt, chiar amator, căci, când spun acest lucru, repet un gând pe care Octavio Paz nu l-a dus până la capăt. Intr-o oglindă ne vedem numai pe noi şi tot ceea ce aceasta poate cuprinde din jurul nostru; într-o fereastră, însă, în care nu se află nimeni şi nimic, vedem numai ceea ce suntem în stare să ne imaginăm. Şi nu numai atât: în oglindă ştim că ceea ce vedem este numai imagine şi imaterialitate; în schimb, în fereastră imaginea poate fi absolut concretă, materială. Tăcerea sau nerostirea se află aici, în acest deloc aparentă diferenţă, şi pentru un european mânuirea ei nu va atinge niciodată virtuozitatea niponă.
Aceasta nu înseamnă că poezia japoneză nu este, cât de cât, traductibilă şi, mai ales, nu înseamnă că un cititor european nu poate capta frumuseţea ei şi nu se desfată esteticeşte, parcurgând o tanka sau un haikú. În cele din urmă, chiar şi uimirea este o trăire estetică suficient de activă. Cu adăugirea că pe această cale nu-ţi asimilezi o doctrină, ci doar îţi modifici pentru un moment curba sensibilităţii. Cel puţin aceasta este convingerea mea, acum, sub impresia unei lecturi de tanka şi haikú, nu prima, după cum se va vedea mai încolo, dar cea mai bogată dintre toate celelalte. Lectură datorată lui Ion Acsan şi Dan Constantinescu, doi „recidivişti" în materie, mai avizaţi şi mai pasionaţi acum, cu această antologie a lor, faţă de tentativa din 1970, când, însoţiţi şi de alţi poeţi români, au lucrat industrios şi colectiv o carte-spectacol, mistuită rapid din librării şi mai apoi şi din bibliotecile personale ...
Nu sunt lipsite de o emoţie insolită astfel de lecturi. Incăperea (dacă nu sufletul) ţi se umple cu crengi de cireşi în floare, gâşte sălbatice, orgi de bambus, râuri sub lună, călugări singuratici, cocoşi şi mâneci de chimonou, cuci şi ceaţă, cerbi şi coline ... Şi dacă la început nu ştii cum să citeşti astfel de obiecte, puţin mai târziu te învaţă ele singure. Şi te ajută să constaţi că, de exemplu, nu ai să găseşti amurguri decât extrem de rar, nici nopţi cu stele, nici, mai ales, scene de luptă. Tocmai la un popor care când scria astfel de poeme era atât de bătăios: Nu există astfel de lucruri, japonezii, cu imaginaţia lor, nu pot da viaţă unor lucruri neînsufleţite — îl aud prin amintire, în casa din Danielopol, pe Ioan Timuş, cel care, prin 1963, mi-a descifrat sonoritatea flautelor de jad ale lui Stamatiad (cercetate de mine, o ştiu exact, în aceeaşi zi când am cercetat plantele lui Voronca, ilustrate de Brâncuşi), în efortul de a mă atrage în spaţiul japonez, de unde el, ajuns fără voie, se întorsese numai fiziceşte.
Stai, prin urmare, între aceste obiecte ale poeziei şi cauţi să descoperi mecanismul care le apropie de tăcere, deci acolo unde îşi arată întreaga splendoare. Şi, iată, se poate începe de la această tanka, semnată de Ono no Takamura (822-852):
În ninsori târzii,
După culoare nu vă ştiu,
Florilor de prun:
Risipiţi-vă mireasma
Şi vă recunosc pe loc.
Mireasma ar fi aici acea makura- kptotoba (pernă-cuvânt), adică metafora prin care poetul desenează în rama ferestrei imaginea dorită. Adevărate sau doar închipuite (părul alb), ninsorile nu mai interesează: au servit doar ca punte către ideea-ţărm. Ca să ne convingă, Ariwara no Narihira (825— 880) e mai explicit:
Flori de cireşi,
Ca norii risipiţi-vă
Ascunzând cărarea
pe care bătrâneţea
Cică s-ar apropia.
Tot el, cu o discreţie . . . japoneză, lasă în fereastră lacrima de dragoste:
Pe câmpul întomnat,
Trecând printre bambuşi pitici,
Mi-am udat mâneca
Mai puţin decât în noaptea
Când m-am întors fără să te văd . . .
Iată, mai departe, o melancolie sfâşietoare, transferată cu totul în prezenţa de stampă a unui cocor de Ki no Tsurayuki (883—946):
Parcă amintindu-şi
De-un lucru trist pe care
Dorea să-l uite
Atât de jalnic ţipă
Cocoru-n păpuriş.
Şi, în sfârşit iată-l pe Fujiwara no Kiyosuke (1104—1174), traversând, cu înţelepciunea caracteristică lumii sale, o perioadă mai grea din viaţă:
De voi trăi mai mult
O să-mi pară minunată vremea de-acuma:
Trista viaţă de-altădată
Astăzi mi-e atât de dragă.
In spaţiul european, cred că numai Jorge Manrique (1440—1479) a rostit ceva apropiat prin acel: Oricare timp trecut / A fost mai bun... Dar să se observe: Kiyosuke „tace" tocmai timpul la care se referă.
Aceasta, cred, este doar una din modalităţile de nerostire, fantastică elipsă triplă (de gând, de cuvânt şi de simţire) din poezia japoneză. La haikú, lucrurile se complică: poetul nu mai dispune decât de maximum 10—12 cuvinte în care trebuie spus totul. Şi, paradoxal, tensiunea sporeşte. Pentru că porţile tăcerii se deschid larg şi sugestia rămâne singura călăuză către ceea ce se vede şi ceea ce se doreşte văzut, insinuându-se din cel mai tainic şi neaşteptat ungher. Stare limită, cum observă foarte avizat Dan Constantinescu, dintre poezie şi semnificaţie, sub lumina de magneziu a unui singur cuvînt prin care se descifrează toate contururile.
Matsuo Basho (1644—1694) este, neîndoielnic, marele maestru al acestui gen de poezie, dar, am impresia, tot el este şi cel care-i va bloca viitorul: discipolii (ei nu trebuie să repete, ci să dezvolte) l-au nuanţat doar, iar elevii n-au reuşit nici măcar atât. Iată-l:
..Pojghiţa unui greier:
El s-a mistuit în cântec
Cu totul.
Sau:
..Toamna asta,
cât îmbătrânesc:
Ah, norii, păsările ! . . .
Bănuiesc că Dan Constantinescu, în patima sa, frumoasă şi de mare ţinută, se precipită totuşi în traducerea lui Basho, adăugându-i cuvinte în plus. Ca să mă conving, îl confrunt cu versiunile spaniole datorate mexicanilor, singurii care, după englezi şi francezi, au mers (prin Efren Rebolledo şi Jose Juan Tablada) direct la surse, prin 1900, reuşind să încetăţenească în lumea hispană această poezie, la exact aceeaşi înălţime estetică. S-ar putea ca Dan Constantinescu să aibă dreptate când traduce: Creanga — uscată corbul — deasupra: / seară, toamnă, dar mexicanii zic: La rama seca - un cuervo - otoño-anochecer". Şi simt că au dreptate: adverbul deasupra singularizează acest corb şi-l delimitează şi în spaţiu. Fără adverb, corbul e un plural. Iar toamnă-înserare înseamnă şi sfârşitul unei zile de toamnă şi o înserare de la sfârşitul toamnei, în vreme ce seară, toamnă e numai ce se spune. Altundeva, din Enomoto Kikaku (1661—1707), traducătorul român echivalează:
Cerşetorul!
Cerul şi pământul
îi sunt hainele de vară.
La mexicani, lucrurile diferă:
Cerşetorul!
Vara-l îmbracă
în pământ şi cer . . .
Nu caut noduri în papură: cartea lui Ion Acsan şi Dan Constantinescu e un act de cultură împlinit şi, indiferent când, reeditată, ar trebui îmbunătăţită, renunţându-se la poeme care, traduse de !a a treia mână, s-au „pierdut" de original („Ne uităm / chiar şi la cai / în această dimineaţă cu omăt", p. 194. Dar sunt multe!) şi adăugându-i splendori ca această fraternitate cosmică semnată de Kobayashi Issa:
Şi pentru ţânţar
noaptea e lungă,
lungă şi singură.
Deşi târziu, din această poezie se mai poate învăţa. Nu pe cât a învăţat Ezra Pound, dar cu mult folos.
Extras din Darie Novaceanu - Efectul oglinzii - Editura Cartea Romaneasca, 1983
Imágenes:Hokusai -La gran ola de Kanagawa (1830)
Los emperadores hablan con los damnificados
Fukushima - 2011
R. Toate drepturile rezervate.
