P O E M E
ODA SCRISĂ IN 1966
Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ,
cel care, sub zorii dintr-o piaţă pustie,
trece prin timp pe un cal de bronz;
nici ceilalţi, cei care privesc din marmură,
nici cei care şi-au risipit cenuşa răzvrătită
pe întinsul Americii
sau au lăsat un vers, o victorie,
ori amintirea unei vieţi cinstite
în nedreapta scurgere a zilelor.
Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.
Nimeni nu e patria. Nici măcar timpul
copleşit de lupte, spade, exoduri,
şi de lenta poluare a regiunilor
mărginite de răsărit şi amurg,
de chipurile care îmbătrânesc
în oglinzile acoperite cu pânză,
şi de răbdătoarele agonii anonime
care durează până în zori,
de păienjenişul ploii
peste grădinile cenuşii.
Prieteni, patria este un eveniment veşnic,
precum veşnică este lumea.
dar noi toţi trebuie să fim
demni de jurământul străbun
pe care l-au depus acei cavaleri,
angajându-se să fie
ceea ce nu ştiau că sânt : argentinieni.
Să fie ceea ce erau prin însuşi faptul
de a fi jurat în această casă străveche.
Suntem justificarea acestor bărbaţi,
justificarea acestor morţi ;
datoria noastră este glorioasa răspundere
pe care aceste umbre
au lăsat-o moştenire umbrelor noastre
şi pe care trebuie s-o îndeplinim.
Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria.
Nestins rămână-n pieptul meu
şi în al vostru neobosit
focul acesta limpede şi misterios.
TABLOUL PROMIS
Un pictor mi-a promis un tablou.
Acum, în New England, aflu că a murit.
Simt ca şi în alte dăţi, tristeţea
de-a înţelege că suntem ca un vis.
M-am gândit la om şi la tabloul pierdut.
(Numai zeii pot să promită pentru că sunt nemuritori.)
M-am gândit la locul ales pe care pânza nu-l va ocupa.
M-am gândit după aceea : dacă s-ar afla aici,
cu timpul va fi un lucru în plus ;
acum e limitat, nesfârşit, capabil
de orice formă şi culoare, fără să depindă de nici una.
Într-un anume fel, el există. Va trăi şi va creşte
ca un cântec şi va rămâne cu mine până la sfârşit.
Iţi mulţumesc, Jorge Larco.
(Şi oamenii pot să promită,
pentru că în fiecare promisiune există ceva nemuritor.)
ELOGIUL UMBREI
Bătrâneţea (acesta-i numele pe care i-l dau alţii)
poate fi timpul fericirii noastre.
Animalul a murit sau e aproape mort.
Rămân numai omul şi sufletul.
Trăiesc între formele luminoase şi vagi
care încă nu sunt făcute numai din negură.
Buenos Aires,
oraşul care mai înainte se risipea,
sfâşiindu-se în cartiere către câmpia fără sfârşit,
a redevenit Recoleto, Retiro,
întunecatele străzi din zona Unsprezece
şi bătrânele case şubrede
cărora le mai spunem Sud.
întotdeauna în viaţa mea
s-au întâmplat multe lucruri;
Democrit din Abdera şi-a scos ochii
pentru a putea gândi ;
vremea a fost Democritul meu.
Această penumbră vine încet şi nu doare,
curge pe o pantă lină
şi seamănă cu eternitatea.
Prietenii mei nu mai au chip,
femeile sunt ceea ce au fost mai demult,
colţurile străzii pot fi altele
şi nu există litere în paginile cărţii.
Toate acestea ar trebui să ne înfricoşeze,
dar există o dulceaţă în ele, o întoarcere.
Din generaţiile de texte
care există pe pământ
nu am citit decât câteva,
cele pe care continui să le citesc
din memorie ; să le citesc şi să le transform.
Din Sud, din Est, din Vest, din Nord,
s-adună drumurile care m-au adus
în centrul meu secret.
Aceste drumuri au fost ecouri şi paşi,
femei, bărbaţi, agonii, reînvieri,
zile şi nopţi,
privegheri şi vise,
toate neînsemnatele clipe de ieri,
din toate zilele de ieri ale lumii,
sabia fermă a danezului şi luna perşilor,
faptele morţilor,
iubirea împărtăşită, cuvintele,
Emerson, zăpada şi-atâtea alte lucruri.
Acum pot să le uit. Ajung în centrul meu,
la algebra şi cifrul meu,
la oglinda mea.
în curând voi şti cine sunt.
GUNNAR THORGILSSON
Memoria timpului
E plină de spade şi corăbii,
De pulberea imperiilor
Şi de foşnetul hexametrilor.
De uriaşii cai de război,
De strigăte şi de Shakespeare.
Eu vreau să-mi amintesc sărutul acela
pe caremil-aidat,cândva, în Islanda.
LIMITE
Există un vers din Verlaine
pe care nu mi-l voi mai aminti,
Există o stradă apropiată
interzisă paşilor mei,
Există o oglindă
care m-a văzut pentru ultima oară.
Există o uşă care s-a închis
până la sfârşitul lumii.
Intre cărţile bibliotecii mele
(le privesc chiar acum),
Există una pe care
n-o voi deschide niciodată.
In această vară, voi împlini cincizeci de ani ;
Moartea mă cheltuieşte, la nesfârşit.
SPANIA
Dincolo de simboluri,
dincolo de strălucirea
şi cenuşa aniversărilor,
dincolo de aberaţiile grămăticului
care vedea în povestea hidalgului
ce visa să fie Don Quijote,
şi în cele din urmă a şi fost,
nu prietenia şi bucuria de a trăi,
ci doar un ierbar
cu arhaisme şi proverbe
tu, Spanie tăcută, te afli în noi.
Spania bizonului care avea să moară
sub amurgul câmpiei din Montana,
Spania unde Ulise a coborât
în imperiul lui Hades,
Spania iberului, celtului,
cartaginezului şi a Romei,
Spania neînduplecaţilor vizigoţi
de stirpe scandinavă
care au silabisit şi au uitat
scrierile lui Wulfill, păstor de neamuri,
Spania Islamului şi Cabalei
şi a întunecatei Nopţi a Sufletului,
Spanie a inchizitorilor
care au îndurat destinul de a fi călăi,
deşi ar fi putut să fie martiri,
Spanie a nesfârşitei aventuri
care a descifrat mările
şi a pulverizat crude imperii
şi se continuă în noi, aici, la Buenos Aires,
în această înserare din iulie 1964.
Spanie a celeilalte ghitare,
cea sfâşiată, nu cea umilă, ci a noastră,
Spania duioaselor curţi interioare,
Spania pietrei pioase
din catedrale şi sanctuare,
Spania bunei omenii
şi năvalnicei prietenii;
Spanie a curajului inutil,
putem să ne pierdem
într-o altă dragoste,
putem să te uităm,
cum ne-am uitat
propriul nostru trecut,
pentru că te afli în noi,
în tainicele obiceiuri ale sângelui,
în Acevedo şi Suárez, cei din neamul meu ;
Spanie,
mamă de râuri şi spade
şi de multiplicate generaţii,
neostenită şi fatală.
THINGS THAT MIGHT HAVE BEEN
Mă gândesc la lucrurile
care ar fi putut să fie şi nu au fost.
La tratatul de mitologie saxonă
pe care Beda nu 1-a scris.
La opera de neînchipuit
pe care Dante ar fi întrezărit-o,
corectându-şi ultimul vers din Divina Comedie.
La istoria fără seară a Crucii Sudului
şi la seara cucutei.
La istoria fără chipul Elenei.
La omul fără ochii ce ne-au fost daţi de lună.
La cele trei zile din Getysburg
şi la Victoria Sudului.
La dragostea pe care n-am împărtăşit-o.
La nesfârşitul imperiu
pe care wikingii n-au vrut să-1 fondeze.
La pământul fără roată
sau fără trandafiri.
La opinia lui John Donne despre Shakespeare.
La celălalt corn al Unicornului.
La pasărea fantastică din Irlanda
ce se află în acelaşi timp în două locuri.
La copilul pe care nu l-am avut.
AMENINŢATUL
E dragostea. Va trebui să mă ascund
sau să fug. Cresc zidurile închisorii ei,
ca într-un vis neîndurător.
Frumoasa mască s-a schimbat,
dar ca întotdeauna e unică.
Cu ce m-ar ajuta talismanele mele :
literatura, vaga erudiţie,
învăţarea cuvintelor folosite
de Nordul aspru pentru a-şi cânta
mările şi spadele, prietenia sinceră,
sălile Bibliotecii, lucrurile obişnuite,
obiceiurile, tânăra iubire a mamei mele,
umbra militară a celor stinşi,
noaptea atemporală, gustul visului ?
A fi cu tine şi a nu fi cu tine
este măsura timpului meu.
Urciorul se loveşte de piatra izvorului,
omul se ridică până la glasul păsării,
cei care priveau prin ferestre
nu se mai văd,
dar umbra nu a adus pacea.
Este, o ştiu de acum,
dragostea : neliniştea şi uşurarea
de a-ţi auzi glasul,
aşteptarea şi amintirea,
groaza de a trăi în ceea ce urmează.
E dragostea cu mitologiile ei,
cu micile ei magii inutile.
Există un colţ de stradă
pe unde nu am curajul să trec.
Armatele mă înconjoară, hoardele.
(Această cameră este ireală ;
ea n-a văzut-o.)
Numele unei femei mă denunţă.
Mă doare o femeie în tot trupul.
Extras din volumul
Valori eterne ale poeziei hispane
Editura Minerva, Bucuresti - 1991
R - Toate drepturile rezervate
