P O E M E
CÂNTEC DE TOAMNĂ ÎN PRIMĂVARĂ
Tinereţe, dar dumnezeesc,
de-acum pleci şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Mult încercată a fost şi castă,
inima mea întru iubire.
Cândva o fată, în această
lume de doliu şi mâhnire,
privea cum zorii puri ca ea
surâd ca floarea plină de mistere.
Părul ei lung şi negru îmi părea
desprins din noapte şi durere.
Eram copil sfios, iar ea, tăcută,
Şi-a fost firesc ca ea să fie,
iubirii mele doar din nea ţesută,
Herodie şi Salomie...
Tinereţe, dar dumnezeesc,
de-acum pleci şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Mai bună decât ea şi, poate, mai
mângâietoare şi-alintată,
o alta mai apoi aflai,
cum nu credeam că voi afla vreodată.
In dezmierdările-i fără de număr,
furtuni nebănuite aducea
şi numai cu un peplu aruncat pe umăr
bacantă prea frumoasă devenea.
În braţe visul mi l-a luat
ca pe un prunc şi pe-ndelete,
trist l-a ucis, în legănat,
fără lumini, fără regrete...
Tinereţe, dar dumnezeiesc,
dusă eşti şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
O alta gura-mi a crezut că-i bună
de joc iubirii ei dezlănţuite ;
surâs, privire, dinţi — nebună,
şi azi le duc pe suflet tipărite.
în dragoste găsindu-şi unic rost,
din rosturile vieţii toate,
săruturile ei au fost
bucăţi desprinse din eternitate.
Eden şi-nchipuia, uşoară,
sufletul nostru fără de sfârşit,
necunoscând că Primăvară
şi suflet se termină, negreşit.
Tinereţe, dar dumnezeesc,
dusă eşti şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Şi celelalte ! In atâtea locuri
din lumea asta, cum va fi mereu !
Acuma simple rime, jocuri,
iar dacă nu, fantasme-n pieptul meu
Zadarnic căutai prinţesa,
ce de-aşteptare se-ntrista.
Amară-i viaţa, dură şi, adesea,
nici pe prinţesă nu o poţi cânta.
Chiar dacă timpul mi s-a dus, firesc,
iubirea mea nu se termină ;
cu părul nins şi astăzi mă opresc
la trandafirii din grădină...
Tinereţe, dar dumnezeesc,
nu mai eşti şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Zorii însă-n mine auru-şi trăiesc !
MELANCOLIE
Lui Domingo Bolivar
Tu, frate, care ştii lumina, spune-mi-o şi mie.
Sunt ca un orb.
Sunt fără drum şi merg pe bâjbâite.
Merg pe sub ploi şi fulgere dezlănţuite,
orbit de vis, nebun de armonie.
Visul e boala mea. Din poezie
lucrată mi-e cămaşa pe suflet ;
ascuţite vârfuri de fier ea are, spini, cuţite,
din care picură melancolie.
Şi astfel merg. Orb şi nebun prin lumea mea
amară ;
şi mi se pare-adesea că drumu-i lung şi-i seară,
iar uneori că-i scurt şi va să se termine.
Şi-n căutarea dintre viaţă şi-agonie,
chinul mi-l duc şi-abia mă mai pot ţine.
N-auzi cum cad din mine stropi de melancolie ?
SONET PENTRU CERVANTES
Cu ceasuri de tristeţe şi amărăciune
îmi duc singurătatea. Şi Cervantes doar
prieten bun îmi este, căci numai el cu har
în clipele-mi de zbucium mângâiere pune.
Natură e şi viaţă. O minune
de platoşă din aur şi din chihlimbar
rătăcitorului meu vis îi dă în dar,
fiind pentru mine lacrimi, surâs şi rugăciune.
Creştin duios, hidalg îndrăgostit,
vorbeşte precum râul cristalin.
Astfel îl ştiu, astfel l-am îndrăgit,
căci împlinind în vreme un destin,
întreg pământul l-a înveselit
tristeţea lui eternă de a fi divin.
LUI ROOSEVELT
Numai cu glasul Bibliei sau versul lui Walt Whitman
se poate ajunge la tine, Vânătorule !
Primitiv şi modern, simplu şi complicat,
cu o parte din Washington şi patru din Nemrod !
Eşti Statele Unite,
eşti cotropitorul de mâine
al Americii cu sânge indian şi nevinovat,
ce încă se mai roagă lui Isus
şi încă mai vorbeşte spaniola.
Ins mândru şi puternic al neamului tău,
eşti cult, eşti dibaci ; îl contrazici pe Tolstoi
Şi călărind sau vânând tigri,
pari Alexandru Nabucodonosor.
(Eşti un profesor al energiei,
după cum spun nebunii de azi.)
Crezi că viaţa-i un incendiu,
că progresu-i o explozie ;
că unde semeni glonţul creşte viitorul.
Nu !
Statele Unite sunt puternice şi mari.
Când tresar ele, un cutremur adânc
alunecă prin vertebrele Anzilor.
Şi de strigaţi, un leu parcă s-aude.
De mult Hugo i-a spus lui Grant : „Stelele
sânt ale voastre”.
Abia străluce, ridicându-se, soarele Argentinei,
iar steaua chiliană se-nalţă-ncet...) Sunteţi bogaţi.
Alăturaţi cultului lui Hercule pe cel al lui Mammon ;
şi luminând drumul uşoarei cuceriri,
Libertatea-şi ridică torţa la New York.
Dar America noastră, cea care avea poeţi
din vremurile bătrâne ale lui Netzahualcoyotl,
cea care a păstrat urmele uriaşelor tălpi
ale marelui Bacus
cea care a învăţat dintr-o dată alfabetul orfic,
cea care a consultat aştri şi a văzut Atlantida,
al cărui nume răsună în Platon,
cea care, din îndepărtaţii ei ani de viaţă,
trăieşte din lumină, din foc, din parfum, din iubire,
America marelui Monctezuma, a lui Inca,
America tânără a lui Columb,
credincioasa Americă, America spaniolă,
America unde nobilul Cahutemoc a spus :
„Eu nu stau pe un pat de trandafiri" ;
această Americă tremurând sub furtuni
şi trăind din iubire,
cu oameni oacheşi şi suflet barbar, trăieşte.
Visează şi speră. Iubeşte şi vibrează.
E fiica Soarelui. Ai grijă :
America spaniolă trăieşte !
Lângă Leul spaniol există mii de lei.
Şi ar fi nevoie, Roosevelt,
să fii divinitatea însăşi,
cel mai bun Trăgător, perfectul Vânător,
pentru a ne prinde în ghearele voastre de fier.
Şi, de le-aveţi pe toate, un lucru vă lipseşte : Credinţa.
PENTRU FRANCISCA
Simţiri viclene duse-s, durerea-i dispărută,
de-ncrederea-n iluzii privirile-mi sânt pline,
tu, rază neaşteptată în calea mea crescută,
Francisca Sánchez, vino cu mine...
In viaţa mea de doliu şi chinuri nesfârşite,
tu, fără a cunoaşte, ai pus de-odată miere,
iar laurii pe fruntea-mi, cu frunze veştejite,
întineriţi sânt astăzi, crini albi peste tăcere.
Tu, ce-ai ştiut mâhnirea din mine cum s-alintă,
şi te-ai făcut iubită, iubirea făr' să ştie,
în ceasuri de tristeţe aducând lumină
şi dragoste pe unde nu mai putea să fie.
Neîndoielnic, soarta, din zarea disperării,
te-aduse să-nvii iarăşi crengi de-ndoială pline.
Pân' la izvorul nopţii şi-al uitării,
Francisca Sánchez, vino cu mine !
VERSURI DE TOAMNA
Plin de mireasmă-i totul, doar să gândesc la tine.
Atât de clari ţi-s ochii, izvor de-nţelepciune.
Sub tălpile-ţi desculţe marea cu valuri vine
şi în surâsuri, soare şi bucurie-ţi pune.
Dar scurtă e dogoarea iubirii care trece.
Cu chinul, fericirea în ea este egală.
De-un ceas am scris un nume pe zăpada rece,
de-o clipă, pe nisipuri un altul unda spală.
Îngălbenite frunze pe trotuare zboară,
pe unde-au fost atâtea perechi îndrăgostite.
Rămâne-un vis în ramuri, din care-n primăvară
cresc flori. Când ale tale toate sânt veştejite.
DE TOAMNA
Eu ştiu, destui se-ntreabă : de ce nu cântă, oare,
cu patimă, spunându-şi precum de mult aleanul ?
Ei nu cunosc cum ora, adânc, cu fiecare
minut, sapă în suflet. Nu ştiu cum sapă anul.
Abia copac, sub briza iubirii, odinioară,
rostit-am melodia dulce, nedesluşită.
Vremea a dus cu sine surâs şi primăvară.
Lăsa-ţi-mi sub furtună inima viscolită.
........................................................................
Din volumul Valori eterne ale poeziei hispane
Editura Minerva - Bucuresti, 1991
R. Toate drepturile rezervate
