martes, 4 de octubre de 2011

Darie Novăceanu- La poarta cuvintelor

La poarta cuvintelor

Nu vreau să mă întâlnesc dincolo decât

Cu cei cunoscuți aici, pe pământ.

Mi-e dor de mulți coborâți în mormânt

Ca de-o pădure cutreierată de vânt.

Când trece vântul, năpădită de cânt,

Pădurea-i graiul meu fără cuvânt,

Spunând ce nu am spus, înfrânt

De frumusețea unui simțământ.

L-am vrut și m-am crezut răsfrânt

În adevărul lui ca într-un descânt

Din care nu mai ieși decât sub jurământ

Cu viața sub un alt așezământ.

Deasupra cerul nu-i decât veștmânt

Spuzit de stele. După-atât frământ,

Tot ce aduni e numai scăzământ

Dintr-un mereu nevinovat avânt.

Nu am făcut cu nimeni legământ

Să ne vedem, dar azi, când nu mai sunt,

mi-e dor de ei ca de-un pământ

plin cu păduri cutreierate de vânt.


Singur și departe

Bat la poarta cuvintelor, drumeț întârziat

Prin lumina paginilor celor plecați dincolo.

Case în care am locuit pe rând, lăsând deschise

Ferestrele ca niște aripi care caută cerul.

Nu credeam să învăț a muri vreodată, mă-ntâmpină

Pururi tânăr primul, înveștmântat

În foșnetul mării ca într-o mantie

de marmură unduitoare.

Așteaptă-mă în mai, când rozele-nfloresc,

Îmi spune următorul, ștergând amurgul

De pe îngerii de bronz intrați în decembrie.

Cenușa visărilor noastre

se cerne grămezi peste noi,

mi-arată un altul potopul florilor de cireș,

întrebându-mă ce citeai tu într-o carte fără slove?

O, desfrunzirile din urmă!, se pierde ca un voievod

În pădurile adânci ultimul centaur, împletind

Curcubee pe mările din suflet, harfe răsfirate

În nadir, istovind cântecul sub clopotele verzi.

Visasem cel din urmă centaur că eram,

Pierdut pe drumul orei, copita lui răsună

Ca un blestem, mărindu-ne trecutul.

Blestemată mai fie și toamna, își frânge vioara

Cineva alături, scuturând frunzele galbene

De pe coroanele de plumb din jurul său, în timp

Ce un clavir macină monotonia ploii nesfârșite.

E noapte și ce întuneric! Ornic neîntors, raiul

Fără arhangheli. Leii lâncezesc lângă mioare.

Atâta liniște în jur, încât poetu-și aude

Strămoșii revenind să-și trăiască viața netrăită.

Contemporan cu fluturii și Dumnezeu, își întoarce

Sufletul către perete și lacrima către apus.

O, sunt singur în lutul meu, ascultând pasul

Celor ce trec cu moartea mea pe umeri.

Poezie, să treci, noaptea,

prin somnul părinților mei.

Spune-i mamei să mă ierte, sunt o poamă rea.

Apoi, să nu te mai întorci la mine niciodată.

Acest rând de oameni se pierd în pădurea

Cu pomi de aur. Nici o corabie nu s-a întors

Din mările Sudului sau de la Capricorn.

Al meu e semnul șters de pe poartă.

Și cheia-i ruginită. Dobrogea, sonoră

Ca lemnul de vioară,

și-afundă sarcofagul în Dunăre.

Aici e marea, aici e nisipul. Am fost mare.

Am fost și nisip. Nisip mai ales o să fiu.

Mi-e frig, strigă poetul dintr-un tren

peste câmpiile Olteniei,

Ajungând țeapăn în Gara de Nord.

E greu, spune un altul dintre flăcările iadului

Și moare lângă ușă. M-am îmbolnăvit de moarte,

Când m-am născut, mărturisește cineva, rătăcit

Printre horbotele de liliac,

chemându-mă: hai pe câmp,

Să vedem ciocârlia arzând ca o lumânare

Pentru păsările dispărute. Mașina

A intrat în moarte, la o curbă.

Și numai eu m-am salvat.

Și pe atâta alb, cărbunele unei umbre.

Un semn c-am fost, că trebuia să fim.

În mijlocul satului, monumentul eroilor

Căzuți în primul război mondial

și în cel de al doilea.

Bărbații aduc aici coroane de stejar,

femeile aduc flori

Și plâng. Adorm iar, mă cufund în trecut

Ca într-o bulboană imensă, în care

Cerul și pământul împlinesc legile pulberii.

Am strâns atâtea drumuri în mine, ca pe-un ghem.

Tam-tamuri de copite-n mine aspre sună,

Dar tot mi-e dor de ducă, spre mine tot mai chem

Acele panglici albe pierdute-n colb de lună…

Bat la poarta cuvintelor celor plecați dincolo.

Numai ei îmi luminează singurătățile. Mă pierd,

Singur și departe printre cuvinte străine,

Reîntorcându-mă mereu la poemele lor,

La paginile lor de marmură unduitoare.

Valuri fără de țărm, întrebându-mă

unde era Dumnezeu, când ei au plecat…

Pasărea din Ifach-Calpe

Nu te știu, pasăre. Nu te-am văzut nicăieri.

Nu-mi spun nimic de tine nici soarele, nici luna.

Nu-ți recunoaște zborul, nici cântecul, niciuna

Din câte duc în mine păduri de până ieri.

Clopot mișcat de suflet lovind în bronzul zării,

Amar ca tânguirea și ca nuca verde,

Cântecul tău e numai sinele ce mă pierde

Pe râurile-amintirii și-n mările uitării.

L-aud în faptul zilei, mânie și-mpăcare

Cu tot ce-a fost și-acum e doar ruină.

Cernită ca o sfântă, ești singura lumină,

Hotarul vremii mele dintre pământ și mare.

Timp fără ceas, bătaia de clopot ți-o ascult

Plecând în larg, de unde ecoul nu răspunde.

Corabie-n derivă purtând spre niciunde

Stinsă cenușa nopților de mai demult.

Ce-ar mai putea din larguri s-o mai cheme

La țărm, când țărmul e numai amăgire?

Clopot de pene-mi duce firea în nefire

Fără să poarte-n sunet nici bocet, nici blesteme.

Împacă-te cu gândul, acum când ști cum e

Departele și lumea de amândoi străină.

Cernită ca o sfântă, ești singura lumină

Dintr-un alt timp și dintr-o altă lume.

Te văd trecând

Te văd trecând, ca o împăcare grea

Prin apele oglinzii, tulburându-mi chipul,

Că nu mai știu de mult de-i mâna mea

Sau ești chiar tu, recumpănindu-mi timpul.

În cutele care-mi brăzdează, drepte,

Lumina frunții, risipindu-mi anii,

Înfrângerile multe așezate-n trepte,

În fața templului unde dușmanii,

Nedumeriți, așteaptă să mă știe

Căzut cu fața în țărână.

Nu, n-o să cad. Iar dacă da, câmpie

Din tot ce-am fost va să rămână.

Cu brazi și păltinași, cu multă lună,

Cu spice date-n pârg și azăvadă,

Cu flori, făclii care vor ști să-ți spună

Cum se repetă-n ceruri o nuntă din baladă.

Lumini și umbre

Lasă-mi, Doamne, lasă-mi numai o parte

Din îndoiala care mă apasă.

Că nu mai știu de mult ce-nseamnă casă

Și simt că tot și toate-mi sunt departe.

Înstrăinat, m-așez în zori la masă,

Ca un vâslaș, lăsându-se să-l poarte

În voia lui cuvântul ce desparte

Ca un cuțit lumina zilei ca să

Mai pot s-aud cum curge-n amintire

Un râu. Speranță care vine

Din viitor, bătrână și puțină.

Speranță-n cârji, plăpândă și subțire,

Dar singura ce încă mă mai ține

Să pot pluti prin umbră și lumină.

30 sept. 98/3 iulie 2001

Tăcută și duioasă

Mai vii din când în când, tăcută și duioasă,

Să-mi alini rănile în câte-un vis

Și să mă chemi să mă întorc acasă,

Să vadă lumea că nu ni s-au închis

Nici porțile, nici drumul. Că ce ne este scris

E scris pe cer și-n suflet. Să ne-așezăm la masă,

Să ne-amăgim cu toții foame, dinadins

Să afle lumea-n sat că nu ne pasă

De vremurile grele, de plânsul dintre ape

Al celor duși de ele prea departe.

Să-l credem tril de păsări, primăvara.

Te văd cum vii și îmi rămâi aproape,

Lumină neștiută de dincolo de moarte,

Veghindu-mi vorbele prin care plânge țara.

Pădure și câmpie

Mă întâlnesc cu tine doar prin pagini

Arse de timp. Alunecând, privirea

Îți recunoaște pasul și nemărginirea

Din țărmul lacrimii. Potopul de imagini

Se despletește-n râuri pe care le cutreier

Pe hărți cu degetul, descoperind izvoare

Stinse de mult. Din de demult răsare

Lumina unui cântec din dibla unui greier.

Reînviază drumuri, poteci pierdute-n lunci,

Sub cerul plin cu aripi de ciocârlii. Afară

Plouă mărunt și-mi pare că-s ploile de-atunci,

Chiar dacă știu că plouă-n altă țară.

Deschid fereastra cum deschizi o carte,

Știind că niciodată cărțile nu-s sicrie.

Pagini scrise cu arbori. Arbori fără de moarte.

Și mă reîntorc la tine, pădure și câmpie.

2001/2005

Poeme din volumul inedit La poarta cuvintelor