La poarta cuvintelor
Nu vreau să mă întâlnesc dincolo decât
Cu cei cunoscuți aici, pe pământ.
Mi-e dor de mulți coborâți în mormânt
Ca de-o pădure cutreierată de vânt.
Când trece vântul, năpădită de cânt,
Pădurea-i graiul meu fără cuvânt,
Spunând ce nu am spus, înfrânt
De frumusețea unui simțământ.
L-am vrut și m-am crezut răsfrânt
În adevărul lui ca într-un descânt
Din care nu mai ieși decât sub jurământ
Cu viața sub un alt așezământ.
Deasupra cerul nu-i decât veștmânt
Spuzit de stele. După-atât frământ,
Tot ce aduni e numai scăzământ
Dintr-un mereu nevinovat avânt.
Nu am făcut cu nimeni legământ
Să ne vedem, dar azi, când nu mai sunt,
mi-e dor de ei ca de-un pământ
plin cu păduri cutreierate de vânt.
Singur și departe
Bat la poarta cuvintelor, drumeț întârziat
Prin lumina paginilor celor plecați dincolo.
Case în care am locuit pe rând, lăsând deschise
Ferestrele ca niște aripi care caută cerul.
Nu credeam să învăț a muri vreodată, mă-ntâmpină
Pururi tânăr primul, înveștmântat
În foșnetul mării ca într-o mantie
de marmură unduitoare.
Așteaptă-mă în mai, când rozele-nfloresc,
Îmi spune următorul, ștergând amurgul
De pe îngerii de bronz intrați în decembrie.
Cenușa visărilor noastre
se cerne grămezi peste noi,
mi-arată un altul potopul florilor de cireș,
întrebându-mă ce citeai tu într-o carte fără slove?
O, desfrunzirile din urmă!, se pierde ca un voievod
În pădurile adânci ultimul centaur, împletind
Curcubee pe mările din suflet, harfe răsfirate
În nadir, istovind cântecul sub clopotele verzi.
Visasem cel din urmă centaur că eram,
Pierdut pe drumul orei, copita lui răsună
Ca un blestem, mărindu-ne trecutul.
Blestemată mai fie și toamna, își frânge vioara
Cineva alături, scuturând frunzele galbene
De pe coroanele de plumb din jurul său, în timp
Ce un clavir macină monotonia ploii nesfârșite.
E noapte și ce întuneric! Ornic neîntors, raiul
Fără arhangheli. Leii lâncezesc lângă mioare.
Atâta liniște în jur, încât poetu-și aude
Strămoșii revenind să-și trăiască viața netrăită.
Contemporan cu fluturii și Dumnezeu, își întoarce
Sufletul către perete și lacrima către apus.
O, sunt singur în lutul meu, ascultând pasul
Celor ce trec cu moartea mea pe umeri.
Poezie, să treci, noaptea,
prin somnul părinților mei.
Spune-i mamei să mă ierte, sunt o poamă rea.
Apoi, să nu te mai întorci la mine niciodată.
Acest rând de oameni se pierd în pădurea
Cu pomi de aur. Nici o corabie nu s-a întors
Din mările Sudului sau de la Capricorn.
Al meu e semnul șters de pe poartă.
Și cheia-i ruginită. Dobrogea, sonoră
Ca lemnul de vioară,
și-afundă sarcofagul în Dunăre.
Aici e marea, aici e nisipul. Am fost mare.
Am fost și nisip. Nisip mai ales o să fiu.
Mi-e frig, strigă poetul dintr-un tren
peste câmpiile Olteniei,
Ajungând țeapăn în Gara de Nord.
E greu, spune un altul dintre flăcările iadului
Și moare lângă ușă. M-am îmbolnăvit de moarte,
Când m-am născut, mărturisește cineva, rătăcit
Printre horbotele de liliac,
chemându-mă: hai pe câmp,
Să vedem ciocârlia arzând ca o lumânare
Pentru păsările dispărute. Mașina
A intrat în moarte, la o curbă.
Și numai eu m-am salvat.
Și pe atâta alb, cărbunele unei umbre.
Un semn c-am fost, că trebuia să fim.
În mijlocul satului, monumentul eroilor
Căzuți în primul război mondial
și în cel de al doilea.
Bărbații aduc aici coroane de stejar,
femeile aduc flori
Și plâng. Adorm iar, mă cufund în trecut
Ca într-o bulboană imensă, în care
Cerul și pământul împlinesc legile pulberii.
Am strâns atâtea drumuri în mine, ca pe-un ghem.
Tam-tamuri de copite-n mine aspre sună,
Dar tot mi-e dor de ducă, spre mine tot mai chem
Acele panglici albe pierdute-n colb de lună…
Bat la poarta cuvintelor celor plecați dincolo.
Numai ei îmi luminează singurătățile. Mă pierd,
Singur și departe printre cuvinte străine,
Reîntorcându-mă mereu la poemele lor,
La paginile lor de marmură unduitoare.
Valuri fără de țărm, întrebându-mă
unde era Dumnezeu, când ei au plecat…
Pasărea din Ifach-Calpe
Nu te știu, pasăre. Nu te-am văzut nicăieri.
Nu-mi spun nimic de tine nici soarele, nici luna.
Nu-ți recunoaște zborul, nici cântecul, niciuna
Din câte duc în mine păduri de până ieri.
Clopot mișcat de suflet lovind în bronzul zării,
Amar ca tânguirea și ca nuca verde,
Cântecul tău e numai sinele ce mă pierde
Pe râurile-amintirii și-n mările uitării.
L-aud în faptul zilei, mânie și-mpăcare
Cu tot ce-a fost și-acum e doar ruină.
Cernită ca o sfântă, ești singura lumină,
Hotarul vremii mele dintre pământ și mare.
Timp fără ceas, bătaia de clopot ți-o ascult
Plecând în larg, de unde ecoul nu răspunde.
Corabie-n derivă purtând spre niciunde
Stinsă cenușa nopților de mai demult.
Ce-ar mai putea din larguri s-o mai cheme
La țărm, când țărmul e numai amăgire?
Clopot de pene-mi duce firea în nefire
Fără să poarte-n sunet nici bocet, nici blesteme.
Împacă-te cu gândul, acum când ști cum e
Departele și lumea de amândoi străină.
Cernită ca o sfântă, ești singura lumină
Dintr-un alt timp și dintr-o altă lume.
Te văd trecând
Te văd trecând, ca o împăcare grea
Prin apele oglinzii, tulburându-mi chipul,
Că nu mai știu de mult de-i mâna mea
Sau ești chiar tu, recumpănindu-mi timpul.
În cutele care-mi brăzdează, drepte,
Lumina frunții, risipindu-mi anii,
Înfrângerile multe așezate-n trepte,
În fața templului unde dușmanii,
Nedumeriți, așteaptă să mă știe
Căzut cu fața în țărână.
Nu, n-o să cad. Iar dacă da, câmpie
Din tot ce-am fost va să rămână.
Cu brazi și păltinași, cu multă lună,
Cu spice date-n pârg și azăvadă,
Cu flori, făclii care vor ști să-ți spună
Cum se repetă-n ceruri o nuntă din baladă.
Lumini și umbre
Lasă-mi, Doamne, lasă-mi numai o parte
Din îndoiala care mă apasă.
Că nu mai știu de mult ce-nseamnă casă
Și simt că tot și toate-mi sunt departe.
Înstrăinat, m-așez în zori la masă,
Ca un vâslaș, lăsându-se să-l poarte
În voia lui cuvântul ce desparte
Ca un cuțit lumina zilei ca să
Mai pot s-aud cum curge-n amintire
Un râu. Speranță care vine
Din viitor, bătrână și puțină.
Speranță-n cârji, plăpândă și subțire,
Dar singura ce încă mă mai ține
Să pot pluti prin umbră și lumină.
30 sept. 98/3 iulie 2001
Tăcută și duioasă
Mai vii din când în când, tăcută și duioasă,
Să-mi alini rănile în câte-un vis
Și să mă chemi să mă întorc acasă,
Să vadă lumea că nu ni s-au închis
Nici porțile, nici drumul. Că ce ne este scris
E scris pe cer și-n suflet. Să ne-așezăm la masă,
Să ne-amăgim cu toții foame, dinadins
Să afle lumea-n sat că nu ne pasă
De vremurile grele, de plânsul dintre ape
Al celor duși de ele prea departe.
Să-l credem tril de păsări, primăvara.
Te văd cum vii și îmi rămâi aproape,
Lumină neștiută de dincolo de moarte,
Veghindu-mi vorbele prin care plânge țara.
Pădure și câmpie
Mă întâlnesc cu tine doar prin pagini
Arse de timp. Alunecând, privirea
Îți recunoaște pasul și nemărginirea
Din țărmul lacrimii. Potopul de imagini
Se despletește-n râuri pe care le cutreier
Pe hărți cu degetul, descoperind izvoare
Stinse de mult. Din de demult răsare
Lumina unui cântec din dibla unui greier.
Reînviază drumuri, poteci pierdute-n lunci,
Sub cerul plin cu aripi de ciocârlii. Afară
Plouă mărunt și-mi pare că-s ploile de-atunci,
Chiar dacă știu că plouă-n altă țară.
Deschid fereastra cum deschizi o carte,
Știind că niciodată cărțile nu-s sicrie.
Pagini scrise cu arbori. Arbori fără de moarte.
Și mă reîntorc la tine, pădure și câmpie.
2001/2005
Poeme din volumul inedit La poarta cuvintelor
