Doi mari poeţi chilieni, Gabriela Mistral şi Pablo Neruda, amândoi încununaţi cu laurii Nobel, n-au reuşit să înscrie poezia chiliană într-un circuit al valorilor dincolo de spaţiul iberoamerican: aproape numai ei sunt cunoscuţi în Europa şi, ca întotdeauna, această stare de lucruri se datoreşte unei necunoaşteri, poate mai exact spus unui refuz de cunoaştere. Dintr-o neînţeleasă şi inexplicabila dorinţă de a rămâne pe loc, universul liric european continuă să trăiască numai din căutările şi iluziile sale, ca şi când dincolo de el n-ar mai exista decât accidente poetice provocate, bineînţeles, de autoritatea lui.
Şi nu-i aşa: prin César Vallejo, Jorge Luís Borges, Nicolás Guillen, Octavio Paz, Carlos Pellicer, Ernesto Cardenal, León de Greiff, Vicente Gerbasi, Jorge Enrique Adum, Alejandro Romualdo, etc., America Latină are azi poeţi mari, uriaşi aş spune, nume cu care Europa s-ar mândri în fiecare zi. Şi nu sunt singurii: nu am menţionat nici un nume chilian în acest context, nici brazilian – pentru că aici sunt foarte mulţi poeţi de excepţie – şi nici un nume care să nu mai fie în viaţă, în afară de Vallejo, dispărut în 1938, dar a cărui poezie abia azi se bucură de adevărata ei recunoaştere.
Europa îi ignoră aproape pe toţi, iar când nu o face, explicaţia e foarte simplă: poeţii înşişi sunt cei care sosesc în vechiul continent, în mod fizic, încercând să-şi impună prezenţa şi recunoaşterea valorii lor. În timpul acesta, la nivelul fiecărei ţări latinoamericane, generaţiile tinere, intimidate uneori de acest statut al ignorării deliberate, îşi diversifică eforturile şi căutările poetice, reîmprospătează datele anterioare şi aduc în teritoriul poeziei elemente noi, uneori de surprinzătoare splendoare. Şi, dintre toate câte por să existe, acest fenomen este cel mai îndreptăţit: după secole de tutelă spaniolă [şi portugheză], continentul îşi defineşte propria sa personalitate spirituală, pornind dinainte de conchistă, din lumea indiană a Precolumbiei, al cărui geniu creator, mai ales în Mexic şi Perú, nu s-a stins niciodată, dar nu s-a putut manifesta pe lungi perioade de zbucium istoric.
Ar fi o înşelare, de aceea, să credem că spiritul latinoamerican este o variantă europeană târzie. Nu. El este produsul sincretic a două mari culturi – europeană şi precolumbiană – vegheat în dezvoltarea sa de o a treia – cultura africană – sosită aici în primele corăbii ale sclavajului negru şi orientat de un spaţiu geografic cu particularităţi profunde. Această concurenţă de factori aparent antagonici îi dă o vitalitate nebănuită. Şi o teribilă vocaţie pentru viitor. Pentru că în istoria universală a culturii există exemple când un anume spaţiu creator se opreşte pe loc, nedecis cum şi încotro să înainteze, lipsit aceasta vocaţie, singura energie care i-ar putea da propulsia necesară.
...Mă opresc aici din transcrierea, punct şi virgulă, a primei pagini prin care deschideam Antologia poeziei chiliene - Univers, 1980 -, reproşându-mi numai funcţia exagerată atribuită culturii africane, care nu a vegheat, ci a însoţit formarea şi afirmarea poeziei latinoamericane. Tutela portugheză, adăugată acum, în paranteze drepte, nu o aveam în vedere – tradusesem, în 1968, o antologie „de la origini până azi”, Brazilia fiind un „continent” de 82 de ori mai mare decât Portugalia, unde poezia a existat dintotdeauna, iar după Săptămâna Modernistă, din 1922, de la Saõ Paulo, a cucerit planeta si a patronat, la rândul ei, spaţiul liric lusitan, destul de modest.
Creditul prea mare acordat culturii africane venea din lecturi: trăiam sub impresia poeziei negre din arcul Antilelor, îl citisem pe Luís Páles Matos, îi cunoscusem pe Nicolás Guillén, Regino Pedroso si pe foarte tânăra Nancy Morejón. Univers încărcat cu prea mult trecut care nu vroia să plece, cu obiecte care se deplasau dincolo de liniile ştiute. Eram uimit, mai ales, de lirica yoruba, unde întâlnisem construcţii de genul: O, cerul e imens, dar nu creşte iarbă pe el, ori: Când tună şi nu plouă, se-apropie elefanţii..., de care nu m-am despărţit niciodată. Construcţii pe care populaţia yoruba - dispersată azi între Nigeria, Togo şi Benin – le-a adus, împreună cu zeităţile, miturile şi limba, în Caraibe, spaţiu generos cu toate rasele lumii.
Altfel, cu totul altfel stăteau lucrurile în cazul poeziei chiliene, căreia, „din raţiuni numai de el ştiute – mă întorc la prefaţă -, ilustrul poligraf Marcelino Menéndez Pelayo îi punea la îndoială valorile trecute, îi nega capacitatea creatoare şi îi considera mediocră orice încercare viitoare.” Mult prea categoric. Aproape exclusivist. Se înşela, categoric, în toate sensurile. Inhibat, probabil, presupun acum, de lectura la suprafaţa cuvintelor din La Araucana, epopeea lui Alonso de Ercilla (1533 - 1594), pe care istoria poeziei spaniole o asimilase, găsindu-i locul potrivit între valorile Secolului de Aur, într-o zonă – epica cultă - puţin frecventată.
Opinia lui don Marcelino, a cântărit mult în Spania, dar nu şi în Chile, unde La Araucana – 37 de cânturi şi 20.000 de versuri !, în octavas reales – a devenit, un manual ilustrat de istorie naţională, precum Iliada pentru greci. Până într-atât, încât, cu intuiţia sa justiţiară, Pablo Neruda l-a considerat pe Ercilla drept inventatorul ţării, el inventor de Chile. Şi tot el, ca să-şi susţină definiţia, s-a întors la Temuco şi a decupat din cerul copilăriei argumentul suprem, copacul ca atare, araucaria: Alta / sobre la tierra / torre de Chile, punta / del territorio verde, / pabellón del invierno / nave / de la fragancia (...) los piñones: / harina, pan silvestre / del indomable/ Arauco...
Legendă la vedere, precum alţi arbori-emblemă – măslinul, cireşul, arţarul, mesteacănul, bradul sau stejarul – înscrişi pe drapele, steme, monede sau epoleţi, araucaria nu intră în competiţie cu nici unul, fiind mai mult decât un simbol. Pentru indigenii mapuches sau araucanos, unicul popor pe care conchistadorii spanioli nu l-au putut înfrânge niciodată, araucaria a fost casa, masa, pâinea şi vinul şi, mai ales, credinţa. Credinţa în victorie şi dăinuire.
Un copac. Dar nu unul oarecare şi nu de oriunde. Gândiţi-vă, ca să ne înţelegem, la un conifer majestuos, un brad sau un pin secular, cu trunchiul înfăşurat în lacrimi prelungi de răşină, cu crengile încărcate de conuri cu seminţe şi cetina plină de ulei şi miresme. Araucaria e triumful înţelepciunii şi răbdării. Suportă cu resemnare zonele frigului arctic, atingând înălţimi de până la 50-60 de metri. Dar urcă încet, fără grabă, între 5-6 centimetri pe an. Adică, nu mai mult de 5 până la 8 metri într-un secol.. Astfel că exemplarele cele mai înalte au fost, cu certitudine, martori nemijlociţi ai istoriei, înainte de a fi fost scrisă de Alonso de Ercilla. O longevitate pe care nu o cunoaşte nici măslinul. Şi nu-i numai atâta: e un arbore căruia nu-i place singurătatea, trăieşte în „familie”, în crânguri adolescente care devin păduri de nepătruns, unde araucaria-femelă rodeşte numai după ce a împlinit un sfert de secol...
Toate popoarele precolumbiene şi-au avut arborii şi plantele care le-au asigurat viaţa şi sănătatea. Produse cosmice care, aduse în Vechiul Continent, aveau să fie cele mai importante izvoare de hrană. Niciunde, însă, un arbore nu a numit un popor sau, poate invers, poporul s-a identificat într-atâta cu prezenţa lui, încât au devenit tot una, chiar dacă o vreme i-au spus pehuén. Etimologie vestejită de vecinii din nord, incaşii, unde auca înseamnă om răzvrătit, iar mapuche, om al pământului. Intre onomastică şi toponimie, La Araucaria, epopeea lui Alonso de Ercilla y Zúniga. Şi Araucarnía, provincia din centrul ţării, a cărei capitală, Temuco, oraşul copilăriei lui Pablo Neruda, s-a ridicat la umbra pădurilor de araucaria. Uriaşe umbrele verzi care se deschid, protectoare, peste arhitectura colonială a clădirilor.
Aşa le-am văzut, în toamna lui 1969, coborând la Temuco, din El tren de los escritores - Trenul scriitorilor -, pus la dispoziţia acestora de guvernul lui Eduardo Frei la sfârşitul unei întâlniri (encuentro) de o săptămână, cu lucrări desfăşurate între Santiago şi Viña del Mar. Encuentro, de fapt, un congres, evocat în Juan Carlos Onetti o el organizator del caos sub nostalgia care m-a făcut să mă întorc acum la poeţii chilieni, nedreptăţiţi de Marcelino Menéndez Pelayo.
