GONZALO ROJAS (1917)

OROMPELLO

Să nu mi se spună că am iubit norii din Concepción, că am stat

aici în aceşti zece ani

tulburi, lângă Bio-Bio, cu ţărmurile lui pline de guşteri

veninoşi,

ca în propria mea casă. Asta nu era casa mea. M-am întors

în munţi, la vârfurile murdare din Orompello, pedepsit

după ce am dat ocol întregii lumi.

Orompello înseamnă anul douăzeci şi şase, anul

cu pavaje desfundate şi tramvaie cu cai,

când sărmana mama se întreba ce ne va da să mâncăm

mâine

şi poimâine, douăsprezece guri, că nu-i drept,

nu-i cu putinţă

ca aceşti copii să nu aibă tată.

Orompello, Orompello.

Călătoria însăşi e o absurditate. Dar culmea

e să te lipeşti de muşchii din Concepción, la sud de stele. Deprinderea de a fi copil, căci altfel totul va exploda, strada şi amintirile şi norii pe care nu i-am iubit.

Coşmar al aşteptării de a-mi vedea din nou şi brusc copilăria.

CĂRBUNE

Ca de cuţit, cu strălucire iute, văd un râu tăind

în două emisfere de mireasmă pământul meu din Lebu,

îl ascult, îl miros, îl mângâi,îl străbat într-un sărut de copil,

ca atunci când vântul şi ploaia mă legănau ; îl simt

ca pe-o arteră-n plus bătând între pernă şi tâmpla mea.

Este el. Şi a început să plouă.

Este el. Şi tata vine ud. Miroase

a cal plin de apă. Este Juan Antonio

Rojas. A traversat râul călare.

Nici o noutate. Torenţiala noapte cade,

se prăbuşeşte ca o mină inundată de fulgere.

Mamă, iată-l, soseşte : să deschidem poarta,

dă-mi felinarul, vreau să-l întâmpin

înaintea fraţilor mei. Lasă-mă să-i dau

o cană cu vin bun, să-şi revină, să mă strângă în braţe,

să-mi înfigă-n obraz ţepii bărbii lui.

Iată-l, soseşte, soseşte bărbatul răsmuiat de ploaie, înfuriat pe nenoroc furios contra exploatării, mort de foame, soseşte înfăşurat în poncho şi ud până la piele.

O, nemuritorule miner, aceasta-i casa ta, casa ta de stejar, construită de tine însuţi. Intră. Am venit în întâmpinarea ta, sunt cel de-al şaptelea dintre copiii tăi. N-are importanţă că au trecut atâtea stele în aceşti ani pe cer, că ţi-au îngropat soţia într-un august teribil, căci tu şi ea v-aţi înmulţit. N-are importanţă că noaptea ne-a fost neagră-ntotdeauna.

— Intră, nu sta în loc, privindu-mă fără să mă vezi sub frânghiile ploii.

ODATĂ ÎNTIMPLAREA S-A NUMIT JORGE CÁCERES

Odată întâmplarea s-a numit Jorge Cáceres

şi a rătăcit douăzeci şi cinci de ani pe pământ,

a avut doi copii frumoşi şi o privire nehotărâtă

şi două picioare iuţi şi o înţelepciune de a fi, dar a mers prea departe, atât de departe şi de liber, că nimeni nu i-a văzut chipul.

Ar fi putut să fie un vulcan, dar a fost Jorge Cáceres,

această măduvă vie,

această grabă, această graţie, această flacără aleasă,

acest animal pur căruia i-au străbătut arterele

prea puţine zile,

zile ce au intrat şi au ieşit grăbite

din inima lui, ducându-l în oaza asfixiei. ,

Acum stă în lumină şi-n grabă.

Sufletul lui e ca un fluture

pâlpâind în auzul noilor născuţi.

— De ce plângeţi ? Trăiţi !

— Respiraţi-vă oxigenul.