ENRIQUE LIHN (1929)
Mă privesc în oglindă şi nu-mi văd chipul.
Am dispărut : oglinda-i chipul meu.
Am dispărut
pentru că privindu-mă de-atâtea ori în oglindă
am pierdut memoria chipului meu
sau pentru că l-am numărat de-atâtea ori,
încât a devenit un chip infinit
sau poate nimic, căci în el, ca în toate lucrurile,
se ascundea nevăzutul,
nimicul ce se află-n toate ca soarele în noapte şi-acum sunt propria mea absenţă în această oglindă spartă.
Lumina înaintează, înalţă-un curcubeu
ce se risipeşte peste lacul Leman
şi, dincolo de el, mă contopeşte cu cerul.
Arbori de apă în care-nfloreşte lumina,
limpede muncă a fântânilor : şuvoaiele
ce, fără grabă, organizează spaţiul
în centrul unei mări în miniatură.
Geneva, primăvara are un nume
pe care şi l-ar dori orice femeie frumoasă.
Singurătatea mă doare... e ca o convalescenţă
îngăduită de acele ceasornicului.
Geneva cântă pe lac ; lumea trece înconjurată de munţi magici şi copii ce se ţin de mână.
E timpul să privim lebedele.
LEBEDELE
Stângăcia lebedelor când zboară,
întinzându-şi gâturile rotunde
ca nişte minere de sabie,
nu le micşorează cu nimic. Chiar
şi aşa rămân neîndoielnic frumoase,
aceste bărci de lux ale lui Siegfried,
sub ale cărui armuri prea grele
au luat drumul spre operă,
fără a-şi pierde o pană din aripile lor.
Poezia poate fi liniştită :
nu lebedele, ci propriul lor gât
e cel ce s-a arcuit într-o clipă de nebunie
intranscendentă şi foarte-ndreptăţită.
Nici mitologia, nici opera
nu pot întuneca splendoarea lebedelor.
COLISEU
Ultima fază a eclipsei lui : monstrul
cu care se mândreşte Roma priveşte cerul
cu perplexitatea orbitelor goale.
Numai aurul soarelui, niciodată monedă,
cel ce asudă fruntea şi nu coboară-n sânge,
umple şi goleşte zilnic această cisternă spartă.
Timpul e numai muşchi, sămânţă de pulbere
în care coloanele mutilate ar dori
să se odihnească de-atâta greutate imaginară.
Făclii imense aprinse pentru totdeauna,
fântâni de piatră, turnuri ale acestui oraş
în care, pentru totdeauna, sunt în trecere,
ca însăşi moartea : poet şi străin ;
minunată barcă de piatră din care regii şi jgheaburile pline cu ploaie veghează
existenţa mea fără importanţă.
Bătrânii ţesători din Europa
beau împreună, cântă şi petrec pentru ei.
Numai noaptea nu-şi schimbă drumurile. O ştiu şi paznicii nocturni ai bărcii,
paznicii cu chipuri mutilate. Nici piatra
— ca oriunde — nu scapă de venirea nopţii.
JUDECATA DE APOI
Ea îl privea pe dumnezeu pe fereastră pentru ca eu
să-1 văd mai bine ; dar eu nu făceam decât
să-mi mut privirile
care-mi fugeau, clipind foarte des, de la un obiect
la altul, dansând pe piatra străzii ;
noaptea rătăcită printre clădiri,
înainte de renaşterea cerului
sub tumultul luminii,
străpunsă de înaltele ore stelare ale serii.
Ascult glasul acesta ştergând cuvintele care
pe atunci nu-mi erau mai clare
decât puţină muzică sacră pentru un biet
suflet pios
Enriquillo, numele meu ca un diminutiv
al tristeţii ei, încerca să se ridice
in zadar până la auzul îngerilor care băteau
cu aripi mutilate în turnul bisericii,
îngerul vestea Judecata noastră de apoi,
ducând la buze
un fragment de trompetă.
