JORGE TEILLIER 1935
DESPĂRŢIRE
Mă despart de mâinile mele
care ar fi putut arăta trecerea stelelor
sau liniştea de demult a pietrelor
sub zăpezile de anul trecut.
Pentru a redeveni pădure şi nisip,
mă despart de hârtia albă şi de cerneala albastră
din care-au curs râuri domoale,
porci pe stradă şi mori părăsite.
Mă despart de prietenii
în care am crezut cel mai mult :
iepurii şi moliile,
norii rupţi ai verii
şi umbra mea care-mi vorbea în şoaptă.
Mă despart de virtuţile şi frumuseţile planetei :
de învinşi, de flaşnete,
de liliecii care se desfrunzesc spre seară
din pădurile caselor de lemn.
Mă despart de prietenii tăcuţi,
cei care nu vor să ştie decât
unde se poate bea o cană de vin
şi pentru care toate zilele nu sânt decât un pretext
pentru a cânta un cântec desuet.
Mă despart de o fată frumoasă
care fără să mă întrebe dacă o iubesc
a mers alături de mine, s-a culcat cu mine
în orice seară ca aceasta când străzile
îşi umplu trotuarele cu frunze roşii.
Mă despart de o fată frumoasă
al cărei chip îl văd mereu în vis
iluminat de tristeţea felinarelor
de la trenurile care pornesc pe ploaie.
Mă despart în memoria mea,
mă despart de nostalgie
— pâinea şi sarea
zilelor mele fără ţintă —
şi mă despart de aceste poeme :
cuvinte, cuvinte — puţin aer
mişcat de buze — cuvinte
pentru a ascunde poate singurul adevăr :
că respirăm şi apoi încetăm de a respira
A vorbi despre un poet
înseamnă a vorbi de coline şi dealuri,
de ţărmurile mării şi de întinsele câmpii
ale memoriei, de peşti şi de năvoade şi de furtuni marine
René Guy Cadou, poet prieten al gunoierului,
poştaşului, vameşului şi contrabandistului,
poet cu nume clar, asemeni unei stânci
în mijlocul torentului,
tu adunai cuvintele ca pe nişte aşchii de cremene
din care se naşte focul niciodată uitat.
Trăiai într-un sat cu şase sute de suflete,
erai învăţătorul lor
şi mireasma grea din grădina vecină
îţi sufoca ferestrele clasei şi clasa.
aşa cum sufocase ferestrele clasei şi clasa
în care tatăl tău fusese învăţător.
îţi plăcea să vorbeşti cu oamenii
care seamănă cu oalele de gresie,
să umbli desculţ, asemeni copiilor,
să-i priveşti pe jucătorii de cărţi în taverne.
Noaptea citeai la lumina focului
în timp ce pisicile torceau, iar soţia
(Elena, căreia i-ai spus că întotdeauna
veţi trăi în nori), continua să coase.
Aveai câte un poet preferat pentru fiecare anotimp :
toamna era a lui Verlaine, primăvara-nflorea
din trandafirii lui Ronsard, iar iarna
aducea pe roţi hardurghia lui Augustin Meaulnes,
în timp ce anotimpul violent al verii
era anunţat de zgomotul spadelor încrucişate
într-unui din hanurile lui Alexandru Dumas.
Cuvintele tale soseau ca nişte păsări care ştiu
că-ntotdeauna există o fereastră
deschisă la capătul lumii.
Poemele se deschideau ca floarea soarelui
născute din inima ta de taină şi-adâncimi,
inimă răscumpărată din nostalgie,
singura realitate din câte există.
Tu ştiai că poezia trebuie să fie ceva obişnuit,
asemeni cerului ce curge peste noi,
ca nu înseamnă nimic dacă nu le îngăduie oamenilor
să se apropie şi să se cunoască.
Poezia trebuie să fie ceva obişnuit
şi să se găsească pe masa tuturor,
precum urcioarele cu vin ce luminează
drumurile fiecărei duminici.
Ştiai că oraşele sânt nişte accidente
ce nu vor rezista în faţa arborilor.
Puţin ştiu cu adevărat ce este un poem,
foarte puţini şi-au lăsat faţa bătută de vânturi
în mijlocul holdelor de grâu ;
puţini ştiu ce este un poet
şi cum trebuie să moară un poet.
Tu ai murit într-o cameră în care se adunase
toată primăvara,
privind un coş cu mere.
„Am văzut cum moare un prinţ" a spus cineva,
unul dintre prietenii tăi.
Şi-n acest început de noiembrie,
când mă-nconjură morţii pe care-i duc
întotdeauna cu mine,
mă gândesc la credinţa ta limpede şi simplă,
şi cred că poate fi înţeleasă
ca o mică biserică albastră dintr-un sat,
in care există un poet ce nu cere nimic
decât să-şi împartă pâine cu ceilalţi.
Dar pe tine nu te interesează dacă-ţi vor scuipa
faţa sau te vor uita,
căci aşa cum spuneai chiar tu,
nimeni nu poate împiedica o pasăre să cânte
pe vârful cel mai înalt,
iar un poet prăbuşit e asemeni
unui copac roşu care arată marginea pădurii.
