POEZIA ESTE O ARMĂ ÎNCĂRCATĂ CU VIITOR

cuvânt înainte

Prea puţin informaţi asupra trecutului şi refuzând, parcă, informaţia din zilele noastre, istoricii şi criticii literari din continentul sudic ocolesc, în cercetările lor, poezia costaricană. Ca şi când nu ar exista. Chiar şi atunci când, tentaţi de instrumentele structuralismului, sunt sur­prinşi făcând comparaţii de la o zonă la alta sau aplicând unul şi acelaşi fenomen poetic pe teritorii geografice di­ferite.

E adevărat, şi acest lucru le justifică în bună măsură atitudinea, că în Costa Rica s-a scris puţină poezie şi că până azi nici un poet de aici nu acoperă cu numele lui suprafaţa lirică a continentului. înclin să cred că două personalităţi ar fi putut s-o facă : Manuel Gonzalez Zeledon (1864—1936) şi Roberto Brenes Mesen (1874—1947). E drept, aceştia sunt consideraţi patriarhi ai literaturii din Costa Rica. Atraşi însă în primul rând de profesorat, de viaţa politică şi de gazetărie, ei nu au reuşit să realizeze o operă poetică pe măsura timpului în care contemporanul şi vecinul lor din Nicaragua, Ruben Darío (1867—1916) avea să irupă şi să zguduie din temelii poezia lumii, re-vitalizând hispanitatea cu forţa nebănuită a modernis­mului. Şi e ciudat şi de necrezut că aşa s-au petrecut lu­crurile : Ruben Darío, cel atât de molipsitor întru fru­mos, a debarcat la Puntarenas, Costa Rica, la 24 august 1891 şi a rămas în această ţară până la 11 mai 1892, inter­val în care a colaborat foarte des în mai toate ziarele costaricane, în special în La Prensa Libre, Diario de Comercio sau El Heraldo de Costa Rica, acesta din urmă publicându-i o serie de poeme, între care şi celebra Sinfonie. E ciudat şi de necrezut că nici un poet costarican din acea vreme nu l-a urmat, pentru ca, mai târziu, tot un compatriot al lui Ruben Darío, José Coronel Urtecho, dintre palmierii conacului său din Los Chiles, deci tot din Costa Rica, să lanseze o mişcare poetică nouă, care fără să nege valoarea, universală de acum, a lui Darío, să i se opună. Nici în această direcţie poezia costaricană nu a înaintat.

Astfel, fără mari maeştri, fără un interes deosebit din partea societăţii, poezia costaricană va avea o evoluţie lentă, cu generaţii care trec fără să se diferenţieze prea mult, fără să lase un program estetic clar şi fără rezul­tate care să impresioneze.

Fireşte, mai există o explicaţie: cea a absenţei unei tradiţii. Explicaţie care, fără să fim pedanţi, are nevoie de amănunte istorice. Alături de Panama (pe atunci Castilia de Aur) şi de celelalte pământuri vecine, Costa Rica (Veragua, pe vremea aceea) avea să fie, ime­diat după Descoperirea lui Columb, un fel de şcoală obli­gatorie pentru conchistadorii spanioli, cei care, de aici, urmau să plece spre nord sau spre sud, îngenunchind de­finitiv Lumea Nouă. Aici, în această zonă şi-au trecut examenele 'întru cruzime cuceritorii acestei lumi. Pentru că aici au cantonat aproape un sfert de secol, aici au în­văţat să umilească şi să distrugă populaţiile indigene şi tot aici, cu puţina lor putere de înţelegere, s-au deprins cu psihologia acestor oameni inocenţi şi cu modul lor de apărare.

Suntem departe azi de acele zile, nu mai percepem dimensiunea exactă a evenimentelor, dar istoria conchistei din arcul antilez rămâne zguduitoare. Pentru că n-a fost un lucru simplu pentru nici unul dintre par­ticipanţi : băştinaşii erau nevinovaţi, nu aveau arme, dar îşi iubeau pământul şi-l cunoşteau bine; spaniolii aveau săbii şi câini, dar se înfruntau cu o geografie ostilă. Unul dintre cei mai buni şi mai exacţi cronicari, Fernández de Oviedo, avea să noteze : „Aşa că Veragua, până în pre­zent (1546) este mormântul nostru". (Historia general y natural de las Indias, vol. 28 cap. VI) şi să aducă amănunte : luni în şir, primii conchistadori aveau să rătă­cească prin aceste pământuri, ucişi de boli sau nimiciţi de foame. Foamea, mai ales, a fost cel mai temut duş­man. S-au consumat tone de rădăcini şi s-au săvârşit acte de antropofagie.

Bineînţeles, săbiile şi câinii aveau să învingă, Castilia de Aur, Veragua, La Espaniola (Republica Dominicană de azi) şi celelalte zone din arcul antilez pierzându-şi aproape întreaga populaţie indigenă. Oviedo însuşi o mărturiseşte şi, pentru cunoscători sau nu, cuvintele trebuiesc ascul­tate în originalul lor tipar: „Cansancio es, y no poco, escrebirlo yo y leerlo otros, y no bastaría papel ni tiempo a expresar enteramente lo que los capitanes hicieron para asolar a los indios... en esta gubernación de Castilia de Oro había dos miliones de indios, o eran incontables, es menester que se diga como se acabó tanta gente en tan poco tiempo", deşi, nici traduse nu îşi pierd din tra­gism : „Obositor este să scriu eu şi să citească alţii şi nu ar ajunge nici hârtie nici timp pentru a spune tot ceea ce au făcut căpitanii spre a-i distruge pe indieni... în această cârmuire din Castilia de Aur trăiau două milioane de indieni sau erau imposibil de numărat şi trebuie să să ştie cum s-a sfârşit atâta lume într-un timp atât de scurt". (Op. cit., cap. X)

Azi, chiar şi atunci, se ştie şi s-a ştiut. Ceea ce nu s-a putut şti atunci şi se cunoaşte azi este vidul, primul vid spiritual din istoria Noii Lumi. Pentru că aproape nimic din ceea ce se consideră azi tradiţie culturală în această geografie, nu este o tradiţie a locului, ci a timpului ime­diat, când spaniolii i-au adus aici pe negrii din Africa.

Fără tradiţie, deci, element care presupune datele spi­rituale ale locului şi primilor lui locuitori, chiar şi fără tradiţia timpului imediat, căci populaţiile negre au fost instalate mai ales în zonele vecine, unde forţa de muncă era mult mai necesară, fără marii maeştri de care am vorbit, fără amintitul interes din partea societăţii şi fără o autoritate critică de suprafaţă, poezia costaricană, ca de altfel cultura întreagă, nu putea să cunoască altă evo­luţie decât lentă, chiar foarte lentă. Şi cu manifestare târzie. Căci, din aceleaşi pricini, în trecuturile ei această poezie n-a avut începuturi timpurii, nici nume de rezo­nanţă, cum a avut în Mexic, Peru, Chile, Argentina sau Brazilia. Costa Rica nu a avut o poetă ca Sor Juana Inés de la Cruz, nici poeţi de talia celor ce s-au numit Ercilla sau Pedro de Oña. Nici chiar nume care să egaleze în valoare pe Andrés Bello, Mitre, José Hernández, Lugones, José Martí sau Amado Nervo. Nici chiar un Santos Chocano, peruanul care a trăit o vreme chiar în Costa Rica...

Doi reprezentanţi ai poeziei folclorice, Aquileo J. Echeverría şi Arturo Agüero, luminează, totuşi, cu versul lor spiritul poetic al acestui pământ cu istorie tragică, pământ care dacă în 1500 va fi avut două milioane de lo­cuitori, acum, în 1975, încă nu atinge această cifră...

Azi însă, pe zidurile din San José şi pe cele din alte oraşe din Costa Rica, între afişele comerciale, politice sau de spectacole, se poate întâlni o lozincă insolită: ¡Lea poesía! Citeşte poezie ! Insolită, pentru că e absolut ne­obişnuită în alte părţi, dar cu repercusiuni nebănuit de fertile, căci aici se citeşte, azi, foarte multă poezie. Şi se scrie la fel de multă. Experienţa e demnă de reţinut. Mai ales că ea are la bază un eveniment istoric şi poli­tic fără precedent în America Latină. Neurmat, până acum, de nici una dintre ţările acestei lumi: în 1949, prin Constituţie, Costa Rica a dizolvat armata şi a trans­format cazarma Bella Vista în muzeu de artă.

Cei care au idee ce înseamnă cu adevărat o cazarmă în America Latină pot să-şi imagineze un astfel de mo­ment unic, în care o atare zidire cu pereţi siguri, peş­teră fără fund construită să orizontalizeze calciul uman, este scoasă spre linişte şi menită să înalţe şi să educe sensibilitatea oamenilor.

Hotărârea aceasta nu a fost uşor de luat, dar în anul acela justificarea nu-şi mai avea locul: alegerile prezi­denţiale din 1948 l-au dat ca învins pe candidatul partidului aflat la putere şi acesta n-a putut să accepte aşa ceva. S-a făcut apel la arme, apel rămas fără victoria scontată. Dar pre­ţul a fost mare: 2 000 de morţi. Una brevísima guerra civil — „un foarte scurt război civil", s-a spus pe atunci în presa continentului. Dar nu s-a avut în vedere că cifra sacrificaţilor se scădea din populaţia ţării, care la acea dată abia ajungea la 800.000 de suflete.

La un sfert de veac de la această hotărâre transcenden­tală, Costa Rica rămâne singura ţară fără arme din Mesoamerica, din întreaga Americă Latină, alături de alte câteva ţări, foarte puţine, din întreaga lume. Iar impor­tanţa deosebită a unei astfel de decizii, într-o zonă unde spadele, chiar şi atunci când ruginesc în panoplii, con­tinuă să taie, poate fi ilustrată în dezvoltarea economică şi socială a ţării, în nivelul de trai al populaţiei, fără marile contraste din ţările vecine, precum şi în capaci­tatea de mişcare a autorităţilor, în posibilitatea de a dis­pune mai mult decât alţii de propriile bogăţii, în acel 50 la sută din bugetul naţional cheltuit pentru învăţământ şi cultură, procent necunoscut de nici o altă ţară din lume. în baza acestui procent s-au construit şcoli, s-au ridicat stadioane, clădiri de artă, edificii pentru spec­tacole. Şi s-au editat cărţi. Foarte multe cărţi. S-a format, altfel spus, o generaţie de schimb cu totul nouă (anal­fabetismul a scăzut sub 10 la sută, în timp ce în ţările vecine oscilează între 60 şi 80), o generaţie care, exprimând rezultatele acestei experienţe singulare, se va ma­nifesta altfel decât toate de dinaintea ei.

Poeţii care deschid paginile acestei antologii (gest te­merar, în cele din urmă, pentru că, în mod sigur, aceasta este prima antologie de poezie costaricană care se pu­blică într-o altă limbă şi a doua din tot ce s-a făcut în această direcţie chiar în Costa Rica) prefaţează într-un fel gesturile lirice ale noii generaţii. Ei nu sunt, aşa cum cititorul va sezisa singur, poeţi de mare densitate şi ri­goare poetică. Mai mult, uneori temele sunt foarte apro­piate ca în cazul copacului ars, prăbuşit sau tăiat, sau ca în cel al unei târzii tendinţe de evadare romantică spre lumea fără dimensiuni precise. În definitiv, lipsită de mari maeştri şi mari mişcări, poezia din Costa Rica nu are nici o epoca romantică sau parnasiană, trăsătură comună poeziei din America Latină. Ea se manifestă direct prin modernismul inaugurat de Roberto Brenes Mesen, dar absenţa unei conştiinţe poetice clare în generaţia următoare va steriliza pentru un timp chiar şi această direcţie. Max Jiménez ar fi reuşit, poate mai mult decât alţii, să preîntâmpine cantonarea acestei generaţii într-un univers mult prea jos, însă acest lucru nu se va întâmpla : cunoscător al experienţelor europene ale timpului, deschis unor modalităţi poetice de mare circulaţie şi înzestrat cu o surprinzătoare forţă lirică, poetul se dăruieşte mai mult artelor plastice, veşnicelor călătorii prin lume, îngăduite de o foarte bună stare materială, şi sfârşeşte timpuriu, la 47 de ani, fără să-şi fi dat adevărata măsură a capacităţii şi sensiblităţii sale poetice.

Deschiderea spre învăţământ şi cultură, prilejuită de evenimentul din 1949, a avut, fireşte, o înrâurire deosebită şi asupra poeziei. Un suflu nou, adus de vârstele tinere, face ca această poezie să-şi depăşească starea uşor provincială, integrându-se, mai mult ca niciodată, universului poetic din continentul latino-american. Manifestarea sa pare să aibă şi o influenţă asupra generaţiilor anterioare, nume din teritoriul acestora „evadând” prin ultimele creaţii, în lumea tinerilor.

Un singur nume, înclin să cred acum, după ce am par­curs tot ceea ce am reuşit să adun pentru elaborarea acestor pagini, ar fi putut să reorienteze această poezie, dându-i strălucire şi profunzime: Jorge Debravo. El se naşte, însă, sub o constelaţie ostilă, la 31 ianuarie 1938, şi nu va avea timp să-şi realizeze în întregime destinul poetic. Spirit de mare sensibilitate, înzestrat cu o putere de muncă neobişnuită şi cu o neţărmurită dragoste pen­tru oamenii simpli, Jorge Debravo îşi publică prima carte de poeme — Miracol deschis — la douăzeci de ani, în 1959, pentru ca în anii următori producţia sa poetică să cunoască un ritm impetuos, surprinzând prin curajul ideilor, al temelor tratate şi prin ineditul frumuseţii ei. Nedefinit încă, poezia sa curge ca un râu puternic care-şi caută matca definitivă, splendoarea şi bogăţia ideilor sale depăşind semantica abia deprinsă din primele gramatici. Dificitar în ceea ce înseamnă cuvântul, poetul se gră­beşte parcă în rostirea sa, ca şi când şi-ar fi presimţit sfârşitul tragic : la 4 august 1967 moare la San José, stri­vit de roţile unui camion de marfă.

Cu un destin nemilos, precum Labiş al nostru, Jorge Debravo începea să reprezinte la acea dată un nume de poet autentic pentru poezia Sudului. Publicase opt cărţi de poezie, cea de a noua gata tipărită, dar nelegată, for­mase un grup poetic de aleasă substanţă şi dăruire, Turrialba (după numele satului natal), într-un fel primul grup adevărat din această poezie, înfiinţase o revistă li­terară, avea doi copii, Lucrecia şi Raimundo, lucra ca agent de asigurări, îşi cumpărase prima motocicletă şi avea scrise alte treisprezece cărţi de poezie, numeroase articole, eseuri asupra poeziei şi câteva încercări de na­raţiune. Şi abia împlinise treizeci de ani...

Molipsitor nu atât prin felul său deschis de a se com­porta şi de a-şi face prieteni, cit prin curajul civic, prin clara angajare socială a poeziei sale, Jorge Debravo pă­rea să ducă după el, răscumpărând parcă lungile perioade de tăcere, întreaga poezie nouă. Iată una din mărturi­sirile sale: „Nu cred că există teme interzise poeziei. Toate temele sunt bune pentru ea. Nu cred nici în măr­ginirea geografică a poetului. Omul de azi are o viziune mai amplă decât oricând asupra întregii lumi. (...) Am în­credere în om. Din secol în secol, omul a urcat pe această nesfârşită scară a progresului. Aparent, câteodată a dat înapoi. Cred că s-a oprit numai pentru a se afirma. Cred că timpul pe care-1 trăim este mai bun decât toate tim­purile de până acum. Şi că viitorul va fi mai bun decât prezentul. Sunt poet al speranţei, dar nu sunt orb. Nu cred că fraternitatea şi dragostea ne-au fost date ca un dar. Perfecţiunea este rezultatul luptei. Adevărata spe­ranţă se hrăneşte din adevăruri cotidiene. Pentru că unele adevăruri sunt amare, din poemele mele picură uneori ne­linişte şi sânge."

Acesta era Jorge Debravo. Acesta a fost. Grupul poetic creat de el a rămas unit. Iar tinerii, cei mai tineri poeţi de azi, par să-1 urmeze. Mă gândesc la Laureano Alban, Julieta Dobles Yzaguirre, Marco Aguilar, Alfonso Chase şi, în special, la Carlos Francisco Monge, cel mai tânăr dintre poeţii antologaţi în aceste pagini. Fireşte, în poezie totul este imprevizibil. Tinerii aceştia, însă, îmi dau certitudi­nea că poezia din Costa Rica se află în pragul primei ex­primări plenitudinare.

Mărturisesc, în sfârşit, că elaborarea acestor pagini n-a fost un lucru uşor. Nu am adus încă, nici măcar în marile noastre biblioteci, suficientă literatură latino-americană. Lipsesc textele de referinţă critică şi istorie literară. In peregrinările mele nu m-am întâlnit decât cu un singur poet din Costa Rica şi aceasta s-a petrecut la Bucureşti. E vorba de Victoria Urbano. Ea mi-a înlesnit primele cărţi şi prima cunoaştere cu această poezie. După aceea, am avut la îndemnă, şi m-am folosit foarte mult de ea, an­tologia lui Carlos Rafael Duverran — Poesia contemporánea de Costa Rica, Editorial Costa Rica, San José, 1973 — prima lucrare de acest gen în această ţară. Vo­lume separate din Magon, Roberto Brenes Mesen, Amighetti, Jorge Debravo, etc., mi-au ajutat în familiarizarea cu această poezie. Mai apoi, poetul Vasile Nicolescu mi-a adus din San José, pe paginile aceleiaşi antologii, ad­notările şi exigenţa lui Fabian Dobles. Nu am putut res­pecta întrutotul sfaturile sale în ceea ce priveşte selec­ţia. Din două motive. Avansasem suficient cu traducerea textelor. In acelaşi timp, intuiţia mea, într-un dialog de mai de mult cu cititorul român, mi-a dictat altfel alcătui­rea cărţii, căutând, de fiecare dată, atât poetul cât şi poemele sale în mai apropiată relaţie cu marea poezie latino-americană. M-am bucurat, însă, să descopăr că, în marea ma­joritate a selecţiei, am coincis cu exigenţa şi generozitatea lui Fabian Dobles. Supremul meu judecător, cititorul, mă are, astfel, încă o dată la îndemână.

Bucureşti, 8 mai 1975

Postdata.

Madrid, 3 martie 2012

Discurs despre arme şi litere

Intr-o lume, a noastră, unde – observam în textul de mai sus – chiar şi când ruginesc în panoplii, săbiile continuă să taie; în această lume, a noastră, în care sărăcia globalizată bântuie pe toate drumurile; în această lume, a noastră, în care depozitele de armament sunt pline cu cimitire viitoare, iar arsenalele produc cele mai sofisticate instrumente ale morţii violente; în această lume, a noastră, mi-am

amintit de Costa Rica, singura ţară din lumea aceasta care a renunţat, încă din anul 1948, la orice fel de arme şi pentru ca nimeni, mai ales vecinii, să nu se îndoiască de buna sa credinţă, a renunţat şi la armată, ca instituţie de stat permanentă, abolind-o prin Constituţia din 1949.

Mi-am amintit de Costa Rica, de poezia ei şi, mai ales, de un poem al lui Gabriel Celaya, recitat chiar de el, sub umbra unei ceibe uriaşe, îmbrăcată în purpura florilor: Blestem poezia înţeleasă ca un lux// cultural de cei nepăsători //. ..//...poezia mea este o unealtă//...armă încărcată cu viitor expansiv...

Eram în Cuba, lângă Havana, în 1969, într-un anillo (inel) agricol, unde plantaserăm puieţi de cafea, iar la sfârşit, improvizaserăm un recital poetic, fiecare rostind la liberă alegere, un poem propriu. Cel mai ovaţionat a fost, desigur Gabriel Celaya, urmat de Blas de Otero, un alt basc, poet uriaş, de a cărui prietenie m-am bucurat întotdeauna.

Singura armă care m-a însoţit toată viaţa şi se află şi acum pe masa mea de lucru, a fost poezia. Cuvântul, în general, bine zidit în edificiul unui text, de regulă un poem a cărui arhitectură deschide spaţii interioare pentru toate simţurile şi sentimentele; culoare boltite sub arcul emoţiilor, încăperi cu ferestre deschise spre toate orele; scări care nu duc niciunde fiindcă duc peste tot. Metaforele, ca nişte coloane, susţinând pe acantul epitetelor grădini nesfârşite în care cresc plante şi arbori neştiuţi, asemănători cu cei cunoscuţi foarte bine. Imagini din lumi diferite adunate în aceiaşi tulpină. Şi ritmurile, ordonând cuvintele după sunetul silabelor supraveghiate de legea accentelor, imuabilă.

Aşa am simţit cuvintele de la prima rostire, ca unică apărare a fiinţei, şi le-am folosit, fără să rănesc pe cineva, iar când mi-au lipsit, le-am căutat în textele altora, evitând ispita imitaţiei prin mutarea lor într-un alt spaţiu, aflat în stăpânirea altei limbi, deloc întâmplător limba spaniolă.

Aşa am început să traduc, ducând poeţi români în această lume şi aducând acasă poeţi de acolo. Aşa am ajuns să cunosc poeţi iluştri, fără să fiu surprins că unii dintre ei au mânuit, în egală măsură, şi arme purtătoare de moarte, folosindu-le împotriva semenilor, după legile violente ale războiului. Nume care au rămas, în istorie nu prin eroismul de pe câmpul de luptă, ci datorită operei literare, unde şi-au deschis propriu front, luptând împotriva timpului. Gloria lui Iñigo López de Mendoza nu-şi are izvoarele în bătălia de la Olmedo, unde, fiind cel mai curajos luptător, a devenit marchiz de Santillana, ci în cele 42 de sonete fechos al itálico modo, endecasilabii prin care sparge turbulenţa lirică medievală, deschizând porţile cerului renascentist şi prin acele serranillas, unde troheii - por tierra fragosa //perdí la carrera //do vi la vaquera //de la Finojosa –, curg în cadenţă pereche cu Mioriţa noastră: Pe un picior de plai,// pe o gură de rai,/ /iată vin în cale,// se cobor la vale...Spre uimirea marelui meu dascăl, don Dámaso Alonso, care refuza să creadă că e posibil aşa ceva, amândoi fiind de acord că introducerea unui nou ritm în poezia unei ţări este egală cu o victorie repurtată într-un mare război. Prin Mioriţa şi Eminescu, noi am repurtat două astfel de victorii.

Poezia spaniolă e de neconceput fără cea mai frumoasă compoziţie poetică a Evului Mediu – Nuestras vidas son los ríos// que van a dar a la mar.. -, Vieţile noastre sunt râuri// care se vor duce-n mare -, operă a lui Jorge Manrique, mort în asediul fortăreţei Garci-Muñoz, în 1479, purtând sub platoşă începutul unui alt poem - Oh, mundo, pues que nos matas// fuera de la vida que diste // toda la vida... -, nici fără poemele lui Garcilaso de la Vega, mort, în 14 octombrie 1536, sub zidurile fortăreţei Muy, din Provenţa. Soldatul aflat în slujba lui Carol Quintul, care-l condamnase la exil pe o insulă din josul Dunării, cel mai probabil la Ada-Kaleh.

Spaniei nu i-au lipsit clericii-poeţi, nici poeţii-soldaţi. Între cei dintâi, lista începe cu Gonzalo de Berceo şi Juan Ruiz arcipreste de Hita, urmaţi de Góngora, Lope, Tirso, Calderón şi mulţi alţii. Intre următorii, cei menţionaţi mai sus şi, pentru a închide lista, Cervantes, care, la 27 de ani, în bătălia de la Lepanto (7 octombrie, 1571), şi-a pierdut mâna stângă, dar spera să rămână soldat: chirurgii de la spitalul iezuit din Reggio i-au refăcut braţul cu multă grijă, încât putea să susţină scutul. Nu a mai fost nevoie, următorii cinci ani petrecându-i într-o închisoare din Argel. Timp suficient pentru a scrie în gând, neavând hârtie, Don Quijote, opera care-i va aduce adevărata glorie. Pagini unde aflăm şi un discurs despre arme şi litere, în care nu se înclină în favoarea uneia dintre cele două îndeletniciri, lăsând lucrurile la înţelegerea fiecăruia: armele nu pot exista fără litere, întrucât acestea întocmesc legile, inclusiv pe cele ale războiului, dar nici litere fără arme, acestea apărând republicile, regatele, oraşele, drumurile, eliberând mările de pânda corsarilor: despejan los mares de corsarios...

Prima ediţie din Don Quijote s-a tipărit în 1605, la o sută de ani după ce Cristofor Columb descoperise America. Soldatul Miguel de Cervantes ştia foarte bine că în acest timp soldaţii şi armele spaniole ajunseseră acolo, în Lumea Nouă. Şi nu neapărat pentru defilări militare. Ştia rostul săbiilor, flintelor şi archebuzelor. El însuşi fusese lovit la Lepanto de trei obuze, două în platoşă şi unul în braţul stâng. Colector de grâu, ulei, măsline şi vin, - în toată Andaluzia -, ştia că banii cu care cumpăra astfel de produse pentru aprovizionarea armatei, veneau din Lumea Nouă, unde armele spaniole ucideau populaţiile băştinaşe – vom face o socoteală mai încolo -, aurul şi argintul ajuns la Sevilia fiind folosit pentru cumpărarea de noi arme şi plata celor ce luptau, risipiţi prin Lumea Veche, pentru gloria imperiului unde soarele nu apunea niciodată.

Nu dispuneam, în 1975, la Bucureşti, de date suficiente pentru a putea valora transcendenţa şi semnificaţia unei astfel de hotărâri, într-o geografie în care armele au mers întotdeauna înaintea politicii, loviturile militare şi luptele fratricide ţinându-se lanţ, uneori cu o violenţă neîntrecută decât de vitregiile naturii. Cu deosebirea că, în timp ce cutremurele, erupţiile vulcanice, uraganele, etc., nu depind de voinţa nimănuia şi sunt imprevizibile, armele ţin de natura umană, sunt previzibile şi, dacă se vrea, por fi oprite. De aici şi urmările, absolut diferite: catastrofele naturale unesc, solidarizează oamenii, îi determină să fie mai buni, mai generoşi, în vreme ce armele îi dezbină, produc duşmănii, răzbunări care trec de la o generaţie la alta, şi conflicte sociale cu durată sigură. Ravagiile naturale se manifestă la suprafaţă, în relief, cu efecte asupra spaţiului; următoarele sunt de adâncime, cu consecinţe asupra timpului şi istoriei.

Costa Rica, alături de ţările vecine şi din arcul Antilelor, a cunoscut toate vitregiile şi ravagiile posibile, împărtăşind aceiaşi evoluţie şi devenire istorică, marcată – nu se putea altfel – de ceea ce, în mod firesc, dar imprecis, s-a numit Descoperire, urmată de ceea ce, la modul propriu, dar inexact, s-a numit Creştinare. Termeni contestaţi în ultima vreme, mai ales cel de al doilea, invocându-se faptul că aceasta a însoţit şi sprijinit, pe întregul parcurs, cucerirea şi colonizarea acestor pământuri, motivându-le cruzimea şi, în ultimă instanţă, genocidul.

Că n-a fost o descoperire, ci o întâlnire, cum se susţine astăzi, mi se pare un chiţibuş politico-avocăţesc lipsit de temei: s-ar putea crede că Lumea Veche şi Lumea Nouă erau nişte călători dezorientaţi care s-a întâlnit, faţă în faţă, la o răscruce de calendare, unde şi-au potrivit pasul, continuându-şi drumul împreună. Fals! Pentru că după aceea nu a mai funcţionat decât calendarul din Lumea Veche. Deşi Lumea Nouă îşi avea calendarele ei, la fel de precise, mergând tot după Soare şi Lună, dar aflându-se cu multe secole în urma celui din Europa. E greu să-ţi potriveşti ceasul după ora altuia, acceptând că e dimineaţă, când în ceasul tău abia se înserează.

Astfel s-au întâlnit Europa şi America. Astfel s-au întâlnit Cristofor Columb şi băştinaşii (los indios), care l-au întâmpinat – ceea ce nu-i tot una cu întâlnit – la ţărmuri cu mâinile goale, în vreme ce acesta, cu crucea în mână, purta la cingătoare sabia, iar în cala (burta) corăbiei un arsenal demn de un Amiral al Mării Oceanice: 4 bombarde (bombardas) de 90 mm., 12 culevrine (culebrinas), de 50 mm., şi un număr neprecizat de baliste şi flinte (ballestas y espingardas). Plus praful de puşcă (pólvora) necântărit, şi săbiile, multe, de toate felurile şi dimensiunile. Săbii călite cu grijă, în sânge de berbec – meşteşug inventat la Toledo - ca să spintece fără ca oţelul să „obosească”.

Şi pentru că vorbim despre arme – aceasta-i tema care ne interesează -, armele băştinaşilor erau în afara calendarului european: arcul, praştia, lăncile şi cerbatana, un tub lung prin care, cu respiraţia potrivită, erau aruncate săgeţile impregnate cu otravă adormitoare. Pentru că bătăliile pe care le purtau nu urmăreau cotropirea de teritorii, ci captivarea semenilor, sacrificaţi mai apoi întru cinstirea şi îmbunarea zeităţilor. Nu erau războaie de cucerire, nici preventive – cum se numesc azi multe atrocităţi -, ci înfloritoare – guerras floridas.

Armele europene de atunci - adăugăm calul şi câinele - au fost mai eficiente decât ne putem imagina, nimicind populaţiile băştinaşe într-un interval de timp uluitor de scurt. Ucigând, uneori, numai cu sunetul. Cu trăsnetul tunurilor. „Armă făurită în infern, inventată de diavol.” (Covarrubias). Astfel, confruntând datele celor mai autorizate studii şi statistici, rezultă că în anul Descoperirii, populaţia din Lumea Nouă era de 90 de milioane de suflete – 66,5 în America de Sud; 13,5 în America Centrală şi 10 milioane în America de Nord - , iar după un secol, a coborât la 40 de milioane. Cifră care a continuat să scadă, după cum înainta procesul colonizării: în 1652, din cele 13,500 milioane din America Centrală, mai rămăseseră doar 540.000...

Timp de un sfert de secol, spaniolii nu s-au îndepărtat de ţărmurile descoperite de Columb; nici el, în următoarele călătorii, nu a mers mult mai departe. Colonizarea a început de aici, din geografia aceasta, care, deloc întâmplător, după războaiele de independenţă, a produs mai mulţi dictatori decât oricare alta. Uneori, cu frecvenţe uluitoare – în Salvador, în şaizeci de ani de lovituri şi contralovituri militare, avem şaizeci de şefi de guvern -, alteori cu o longevitate de invidiat: Nicaragua, cu Anastasie Somoza – Tacho şi Tachito; Republica Dominicană – cu Rafael Leonidas Trujillo şi Hector B.Trujillo; Haiti – cu François Duvalier (Papa Doc) şi Claude Duvalier (Bebé Doc); Guatemala, cu Manuel Estrada Cabrera, şi Jorge Ubico; Honduras, cu Tiburcio Carias Andino. Familii uitate la putere până şi de Dumnezeu.

Cazuri aparte, Panama, a cărei istorie se scrie în jurul Canalului şi, implicit, a prezenţei Statelor Unite, începând din anul 1904 până în 1999, când îşi va recupera drepturile asupra acestuia şi deplina suveranitate asupra zonei. Cei 8 kilometri lăţime, de o parte şi alta, pe toată lungimea. Şi Costa Rica, unde majoritatea dictatorilor au fost civili, iar după 1848, sub José María Castro Madriz, a intrat într-un proces de prefaceri deosebite. Întemeietor al Primei Republici, cu o nouă înţelegere a politicii, drepturilor şi libertăţilor omului, el rămâne drept marele dascăl al democraţiei din Costa Rica.

După alegerile din 1899, în Costa Rica armele au mai „vorbit” de două ori : în 1917, când generalul Federico Tinoco Granados l-a înlăturat pe preşedintele Alfredo González Flores, şi în 1948, când fostul preşedinte Rafael Ángel Calderón Guardía, pierzând alegerile, a încercat să învingă voinţa urnelor, recurgând la forţele armate. Situaţii care pot, dar nu trebuie să fie tratate împreună, deşi armele intervin în ambele cazuri. Merită, pentru a ieşi din labirintul în care am intrat din neatenţie, să ne oprim asupra fiecăreia. Semnificative pentru a înţelege lumea pe care o trăim.

Personaj controversat, moştenitorul unor întinse plantaţii de trestie de zahăr şi cafea, cu un străbunic guvernator colonial în Honduras şi un tată ajuns foarte aproape de scaunul de preşedinte al republicii, generalul Federico Tinoco Granados cunoştea foarte bine rostul şi greutatea armelor, pregătindu-se din timp, cu toată grija, să le folosească. Aspiraţia lui, proprie oligarhiei formată din familiile cu blazon colonial, nu putea fi alta decât stăpânirea şi controlul puterii politice în folosul intereselor economice şi sociale. Iar calea aleasă în atingerea acestui scop, într-o democraţie reală, când perspectiva rezultă îndepărtată, nu putea fi decât una violentă, folosindu-te, pentru aparenţă, de însăşi legile şi rigorile democraţiei.

Deputat (1908), orator iscusit şi intrigant fără scrupul, în alegerile din 1914, când şansele personale erau minime, Federico Tinoco Granados l-a sprijinit pe prietenul său, Alfredo González Flores, să ajungă preşedinte, rezervându-şi portofoliul de ministru al Armatei şi Marinei. Din această demnitate, pe fondul unei crize economice reale, lovitura militară din 27 ianuarie 1917, a fost considerată drept o soluţie oportună, iar executantul ei un mare patriot. Şi nu un trădător josnic, al prietenului şi al partidului din care făcea parte. (Nu şi al fratelui adevărat, José Joaquin Tinoco, pe care l-a numit în aceiaşi zi, ministru în locul său, instalându-l în cabinetul din care urzise lovitura.)

Cu o popularitate sporită, sprijinit de oligarhia locului, Tinoco şi-a asumat conducerea provizorie a guvernului, convocând alegeri pentru 11 aprilie, anul respectiv. Interval suficient spre a improviza un partid, fantomaticul Partid Peliquista, câştigând puterea în mod ...democratic, cu o majoritate covârşitoare de voturi.

Dacă nu uităm că, în 1902 şi 1906, participase, fără succes, cu arma în mână, împotriva candidaţilor la preşedinţie, Ascensión Esquivel Ibarra şi Cleto González Víquez, avem în faţă portretul fidel al controversatului personaj, care şi-a pregătit lovitura din timp, sigur de reuşită, calculând şi consecinţele şi modul de rezolvare al acestora. Elaborând, cel puţin în gând, un program politic care putea să schimbe destinul istoric al ţării, întorcând-o cu un secol în urmă.

Criza care motivase lovitura a continuat, justificând impunerea unor măsuri absolut colonialiste, cu uzurparea drepturilor civile şi declanşarea de acţiuni represive împotriva adversarilor politici, mulţi dintre ei lichidaţi la propriu. Cu armele. Timp în care risipa banului public, jefuirea bunurilor şi proprietăţilor au însoţit nesfârşitele petreceri din Castelul Albastru (Castillo Azul), devenit reşedinţă oficială.

Nemulţumirile au sporit, totuşi, peste tot, în ţară, astfel că, la sfârşitul lui februarie 1918, deputatul Rogelio Fernández Güell a organizat prima revoltă împotriva falsului salvator al patriei. Înăbuşită prompt, fără menajamente. Ziarist de prestigiu, fondator al ziarului Imparcial, interzis de Tinoco imediat ce s-a instalat la putere, Fernández Güell şi trei dintre tovarăşii săi au fost ajunşi aproape de frontiera cu Panama, în Buenos Aires de Puntarenas, şi măcelăriţi.

Martor involuntar la comiterea asasinatului, Marcelino García Flamenco, venit din San Salvador să-i înveţe carte pe copiii de aici, va fi prins în adâncul pădurilor, torturat ore în şir, şi în cele din urmă ars de viu. Eveniment cu un impact deosebit asupra opiniei publice din ţară şi din afara acesteia, unde Federico Tinoco Granados şi-a pierdut orice credit: preşedintele Woodrow Willson n-a acceptat insula Coco, oferită Statelor Unite pentru a-şi instala aici o bază navală, beneficiind de libera folosire a apelor şi porturilor naţionale.

Daruri refuzate de Woodrow Willson cu mult tact, fiind ocupat – mă gândesc acum - cu aplicarea faimoaselor Patrusprezece puncte (ianuarie, 1918), ca răspuns la manifestul lui Lenin (decembrie, 1917), pentru obţinerea păcii mondiale, când, vroind să bareze drumul comunismului, i-a deschis bulevardele de la Moscova şi Petrograd, rezervându-şi dreptul de interveni oricând şi oricum, acolo unde interesele naţionale ale Statelor Unite s-ar simţi ameninţate. Doctrină aplicată până în zilele noastre.

În cele din urmă, sub presiuni neavute în calcul, părăsit de camarila proprie, pe 12 august 1919, Federico Tinoco Granados a renunţat la putere, retrăgându-se la Paris, cu întreaga familie. Mai puţin fratele, pe care, cu prerogativele pe care le avea, îl desemnase succesor la funcţia supremă, dar fusese asasinat, pe 10 august, la intrarea în reşedinţă, de un presupus adversar politic sau, după unele indicii, de un soţ înşelat. S-a retras, înţelegând că armele nu mai puteau merge înaintea politicii. Nu înainte de a ridica toţi banii care mai rămăseseră în bugetul naţional.

Cu totul alta a fost intervenţia armelor în 1948, unde nu mai putem vorbi de o prietenie trădată, ci de o inamiciţie politică deschisă, în care cele două personaje uzează de aceleaşi mijloace, în numele aceloraşi principii democratice, respectând aceiaşi Constituţie şi aceiaşi lege electorală. Cu deosebirea că, în funcţie de împrejurări, cel aflat în dezavantaj încearcă să-şi impună opinia sa.

Astfel, când, în 1948, Rafael Ángel Calderón candidează pentru un nou mandat – avea acest drept după patru ani de la primul -, José Figueres Ferrer se opune validării, întrucât, în urma alegerilor din 8 februarie, obţinuse 44.438 voturi, cu 493 mai puţin decât Otilio Ulate Blanco (54.931), candidatul opoziţiei. Diferenţa de voturi foarte mică pusese pe tapet fraudarea acestora, lăsând soluţionarea cauzei în seama Congresului care, în sesiunea din 1 martie, a nemulţumit ambele tabere, declarând nule alegerile prezidenţiale, dar nu şi alegerea deputaţilor. Evident, votând astfel, cu sau fără Rafael Ángel Calderón la conducerea ţării, mulţi dintre ei îşi păstrau scaunele pe mai departe.

Drept urmare, José Figueres Ferrer, pe proprietatea sa, La Lucha sin Fin, unde se îndeletnicea cu fabricare de frânghii şi saci din cânepă, a încropit o armată personală – doar 600 de persoane – pornind, pe 12 martie, împotriva celei a statului.

N-a fost o aventură, nici un gest disperat, nu el era candidatul înfrânt si nu avea un interes personal în situaţia dată, nici o relaţie deosebită cu Otilio Ulate Blanco. In joc erau 493 de voturi, de recunoaşterea lor depinzând viitorul democraţiei din Costa Rica. Şi medicul Rafael Ángel Calderón, fostul chirurg-şef al principalului spital din capitală, n-a vrut să-şi recunoască înfrângerea la un scor nesemnificativ pentru prestigiul său politic. Mai ales că – şi aici începe nedumerirea – voturile de la Colegio Superior de Señoritas – Şcoala Superioară de Fete – arseseră înainte de a fi numărate. Un incendiu. Perfect: fortuit sau provocat, el nu putea deveni motiv de contestare a rezultatului, fiindcă nimeni nu putea să ştie dacă erau sau nu în favoarea sa. Mai mult: dacă fusese un incendiu provocat, e sigur că voturile arse era în favoarea adversarului. Pentru că numai un nebun îşi dă foc la casă. Intrigantul s-a denunţat singur, iar buna administrare a ţării în exercitarea primului mandat de preşedinte, invocată mereu în timpul campaniei electorale, îşi pierdea din lumină. E adevărat, ca preşedinte, realizase reforme sociale şi economice foarte importante; aparte, elaborarea unui nou Cod al Muncii şi, spre nemulţumirea băncilor străine, o nouă lege de asigurări sociale şi o Casă Naţională de Economii. Numai că toate acestea, în mare măsură, se datorau liderului comunist Manuel Mora Valverde, pe care şi-l luase drept aliat. Dar nu toate lucrurile merseseră bine, mai ales în rândul muncitorilor, nemulţumiţi şi ei şi lucrătorii de pe plantaţiile de trestie, cafea şi banane, unde companiile americane controlau toată producţia.

Pe acest fond, imprevizibil, un accident: în ziua de 8 iulie 1942, nava comercială San Pablo, este scufundată în Puerto Limón de un submarin german, fără ca autorităţile statului să încerce salvarea celor 24 de persoane aflate la bord. Drept pentru care, protestele ies în stradă, iar José Figueres Ferrer le adună într-un discurs în direct la radio: Lo que el gobierno debe hacer es irse – Ceea ce trebuie să facă guvernul este să plece. Şi acesta nu pleacă. Va pleca Ferrer, arestat chiar în timpul discursului, judecat şi obligat, după patru zile de la cele întâmplate, să plece în exil.

Injustiţia fusese săvârşită. Şi nu era una oarecare: una din primele legi emise de José María Castro Madriz, fondatorul Republicii, în 1848, fusese libertatea cuvântului şi a presei. De aici, dreptul la opinie şi libera exprimare. De aici, importanţa şi rolul presei. De aici, prima din legile încălcate de cei ajunşi la putere a fost legea presei şi persecuţia ziariştilor. De aici, inamiciţia dintre cei doi. Deschisă şi definitivă.

José Figueres Ferrer se va întoarce din Mexic, abia în mai 1944, când Rafael Ángel Calderon îşi încheia mandatul de preşedinte, urmat de Teodor Picado Michalski. Câştigătorul alegerilor, datorită aceluiaşi lider comunist Manuel Mora Valverde, al cărui partid se aliază cu cel al lui Calderón, la propunerea acestuia. O legislatură de continuitate bine controlată; nederanjată de fostul exilat, în a cărui viziune evoluţia democraţiei din Costa Rica depindea mult de cea a ţărilor vecine, unde regimurile dictatoriale erau în înflorire perpetuă. Perspectiva îndepărtării acestora, începând cu Somoza şi Trujillo, îl interesase în anii de exil, când îi cunoscuse pe unii din cei ce aderaseră la un front comun – Legión del Caribe – stabilind înţelegeri de principiu, mărturisite mai târziu, iniţiative şi planuri formale pentru un război de eliberare din Costa Rica, dacă dreptul electoral avea să fie încălcat din nou.

Şi acum, în martie, 1948, când Rafael Ángel Calderón a refuzat să recunoască valoarea democratică a celor 493 de voturi, José Figueres Ferrer şi-a mobilizat forţele declanşând un conflict armat nedorit, transformat rapid într-un război civil la fel de rapid, învingându-şi adversarul în doar 44 de zile. Cu pierderi inevitabile de ambele părţi: 2000 de morţi.

Pe 20 aprilie, urmare a pactizării cu toate forţele, Teodor Picado cedează puterea lui Santos León Herrera, iar pe 27 ale lunii, intrând în San José, învingătorul semnează Pactul cu câştigătorul alegerilor. Timp de 18 luni – de la 8 mai 1948 până la 8 noiembrie 1949, când Otilio Ulate Blanco îşi începe mandatul de preşedinte - ţara va fi condusă de Junta Fundadora de la Segunda Republica.

În acest interval, José Figueres Ferres, ca membru fondator, va iniţia tot felul de programe, iar Junta va emite zeci de decrete-lege de reorganizare a ţării şi consolidarea democraţiei şi cuceririlor economico-sociale de până atunci, culminând cu Constituţia Politică. Supusă şi aprobată în urma unei dezbateri publice fără precedent, aceasta va decide abolirea armatei ca instituţie de stat permanentă. Nu-mi trebuie o armată de soldaţi, ci una de dascăli, va spune Figueres Ferrer, declarând desfiinţarea renumitei cazărmi Bella Vista şi transformarea ei în Muzeu Naţional.

Intre dascăli îi avea în vedere pe învăţătorii adevăraţi, precum Marcelino García Flamenco, ars de viu de zbirii lui Tinoco, dar şi pe adevăraţii ziarişti, precum Rogelio Fernández Güell, asasinat din ordinul aceluiaşi general. Poate şi pe Otilio Ulate Blanco, director al influentelor ziare La Tribuna şi Diario de Costa Rica, înainte de a fi fost succesorul lui Rafael Ángel Calderón la preşedenţia ţării.

Nici un preşedinte, după acest episod, nu mai poate candida pentru un nou mandat decât după opt ani – două legislaturi – de la consumarea celui dintâi. Şi nici un deputat nu poate rămâne în scaun două legislaturi în continuare. Paragraf introdus în Constituţia din 1949, din iniţiativa şi insistenţa sa. O prevedere pe care parlamentarii români ar fi putut foarte bine s-o înscrie în Constituţia noastră, scutind ţara de dictatura unor mandate prezidenţiale şi parlamentare imorale, prelungite de corupţia care o sărăceşte din prima zi de la eliberarea de altă dictatură.

Pentru José Figueres Ferrer dreptatea era o virtute naturală, expresie a bunului simţ comun, după aceea un precept moral, şi abia la sfârşit un principiu juridic.

Aşa l-am cunoscut, în aprilie 1974, la Bucureşti, aflat în vizită de răspuns, la invitaţia lui Ceauşescu, când s-a întreţinut cu noi, ziariştii români, preţ de o jumătate de oră. Aşa l-am recunoscut acum, parcurgând multe pagini, nu toate elogioase, încercând să înţeleg ce l-a determinat, în 1948, să ia o astfel de hotărâre. Neurmată până azi de nici un stat din această lume, a noastră.

Nu mă aşteptam să întâlnesc în paginile respective numai elogii. Dintre toate opiniile critice, una singură m-a descumpănit: ..la abolición del ejército en 1949 fue algo así como ejecutar a un muerto. Adică: abolirea armatei a fost ceva asemănător cu executarea unui mort. Un adevăr care poate fi acceptat, în sensul că nu avem de a face cu o forţă militară puternică, bine instruită şi foarte bine înzestrată. Altfel n-ar fi fost înfrântă, în doar 44 de zile, de o alta, mai puţin numeroasă, la fel de nepregătită şi la fel de prost înzestrată, dar mai bine condusă, cu un alt ideal şi altă morală. De aici, victoria. Importantă, dar nesemnificativă. Important e faptul că mortul a fost...îngropat. Că după aceea n-a mai existat în nici un fel. Nici soldaţi, nici săbii, nici, mai ales, colonei şi generali. Mai ales, pentru că aceştia au mers (şi merg) mereu înaintea politicii, instalând la putere, una după alta, cele mai multe dictaturi din America Latină.

Mai puţin Costa Rica, unde, din 1949, nu au mai existat generali, nici dictatori. Singura din America Latină pe lista celor 22 ţări cu cea mai veche democraţie din lume, a şaptea cu cel mai bun indice de dezvoltare umană, a patra mai bogată şi prima în ceea ce priveşte libertatea presei din continent.

San José - Vedere panoramică

O ţară (51.000 km. pătraţi), puţin mai mare decât Elveţia (41.290), aproape cât Bosnia-Herţegovina (51.129) şi mai mică decât Transilvania (55.146). Singura din lume, care investeşte 50% din PIB în educaţie, cultură şi sănătate. Cu o populaţie care, de la 800.000 locuitori din 1949, a ajuns, în 2011, la, exact, 4.301.712. Cifră aproximativ egală cu cea a emigranţilor români de astăzi, înrolaţi în regimentele proletariatului de pretutindeni pentru a salva capitalismul de peste tot...

R. Rezervate toate drepturile