JULIÁN MARCHENA
(1897-1985)
Sincronism crepuscular
În jurul turnului albit de vreme
o barză-nvaţă geometrii astrale,
din linii drepte şi spirale
reconstruind ştiute teoreme.
Trec peste sat amurguri ireale
şi pier în zări ca nişte vechi trireme,
lăsând în seară-un suflet ce se teme
visând pe ţărm călătoriile sale.
Din larguri briza reînvie iară
mâna iubitei de demult uitată ;
pierdut, un câine liniştea sfâşie
departe prin păduri, pe când coboară
din turn şase bătăi şi deodată
se-ntunecă şi suflet şi câmpie.
copac bătrân
In margine de drumuri îşi mai suie
şi azi spre ceruri, singură, tulpina
fără de frunze, căutând lumina
şi murmurul de vânt. Dar astăzi nu e,
cu toată amintirea străjuind colina,
înalt şi mândru ca o cetăţuie,
decât un peregrin oprit să-şi spuie
o tragică poveste-n care vina
nu este-a lui. Cu crengile cuprinse
de muşchi ca de-un linţoliu şi-nserare,
când cad amurguri peste el, uscată
tulpina-i un schelet cu-nvinse
râuri de foşnete clocotitoare,
tăcere azi, pe zare decupată.
Eclipsă de pasăre – Pictură de Julian Marchena
supremul zbor
Ca pasările mării să trăiesc aş vrea,
o viaţă de-aventură, mereu rătăcitoare,
să nu cunosc, când trec din zare-n zare,
priveliştea cu drumuri ostenind pe ea.
Să pot zbura când înserarea moare
pe sub lumina clipei de miere şi de stea,
cu aripile-ntinse, de sus să pot vedea
cum pier pe ţărm furtunile din mare.
Să pot fugi de tot ce-nseamnă lume ;
beat de azur, să fiu stăpânul peste
mare şi cer. Iar când va fi anume
să-mi simt inima grea, s-aleg din toate
pe cea mai 'naltă dintre creste,
sfârşind cu aripile larg desfăşurate.
JOSÉ BASILEO ACUÑA
(1897-1992)
cuvintele preschimbă lumea
Şi veghea mea nicicând va să termine,
căci mândrele-i poveşti de fiecare dată
Şeherazada fi-va să depene şi-ndată
o altă noapte trece, o altă ziuă vine.
In furca ei, Tristeţea, iluzie-aşteptată
fi-va să toarcă veşnic pentru mine
şi pentru-o tuberoză, Moartea, ştiu prea bine,
mă va lăsa mereu pe altădată.
Aici unde mireasma crudă se preface
în nimb de pietre scumpe ; aici unde ştiute
de dragoste, de vis şi mângâiere,
buzele ard ; eu ştiu că-n pace
sufletul meu va trece şi florile desfăcute
mă vor veghea cu noapte şi tăcere.
remuşcarea aduce îndoială
Cu remuşcarea ce-mi pătrunde-n casă
vine şi teama. Şi-ndoiala. Iată,
teama ce în tăcere m-a torturat odată
şi dulcea îndoială ce veşnic mă apasă.
Ce preţ le-am dat ? A fost o bună plată ?
Şi ele, teama şi-ndoiala, ca să
îşi răsplătească totul au dat la fel ? Ce-mi lasă ?
M-au înşelat ? Vreuna din ele-i înşelată ?
Această socoteală atât de nedorită,
dar dreaptă şi la modă m-a scârbit într-una
şi m-a atras, părându-mi veşnicie.
E drept să fie totul iluzie-aurită ?
In peştera aceasta a lumii-i doar minciună ?
Nimic din tot nu este decât ipocrizie ?
sub aurită lună
Pierdut mereu pe drumuri eu atât m-aş vrea,
cu pas uşor, să nu rămână urme
în urma mea, un peregrin ce-n lume
nici lut nu vrea să fie, nici înaltă stea.
Să merg fără de-o ţintă şi-un destin anume,
corabie frumoasă şi fără nimenea,
Marbella lăsând-o în nori de peruzea,
să plec pe mări latine sub adieri molcume.
Şi-astfel, uitat în linişti, când soarele-o s-apună,
s-alunec în visare mai treaz ca niciodată.
Privelişti dragi în mine, adânc să se-nfioare.
Drept velă fie-mi numai, pe-ntinderea de mare,
inima mea, cuprinsă de aurită lună,
spre porturile lumii mereu desfăşurată.
MAX JIMÉNEZ
(1900—1947)
ultima rugă
Adânciţi mai mult groapa aceasta !
Nu vedeţi că nu încape în ea
tot ceea ce a fost şi a însemnat viaţa mea ?
Scoateţi mai mult pământ, lărgiţi-o, poate că aici
mă va însoţi vreun ecou...
Pentru tot ce-am iubit, pentru atâta vis,
nu vedeţi că locu-i prea strâmt ?
Adânciţi mai mult groapa aceasta !
Poate că în trupul meu
va mai rămâne puţină viaţă.
Şi pentru ca să nu-mi pierd pentru totdeauna
întâlnirile mele cu cerul,
aveţi grijă ca acest copac
să nu se usuce niciodată
şi să-şi coboare rădăcinile tot mai adânc.
Adânciţi mai mult groapa aceasta !
Nu vedeţi că e mult prea mică ?
Poate că cineva va vroi să mă smulgă
din veşnicia liniştii mele...
Poate că inima lui umblă de pe acum
ca o fantasmă în căutarea stăpânului...
Carnaval- Acuarela de Max Jiménez
nocturnă rustică
Caprele pasc
albastrul cerului.
Luna
e un cap de fecioară
cu mantie de stele.
În noaptea aceasta cu mângâieri,
smochinii îşi întind
braţele către vis.
Noapte rustică,
esenţă a Nopţii.
Aer
să-mi ducă sufletul
acolo unde pasc caprele,
cele ce mănâncă albastrul nopţilor
şi se odihnesc în lumina de soare.
lilliam edwards
Îmi amintesc astăzi versurile
pe care ţi le-am scris, Lilliam Edwards.
Şi te văd plecând cu vioara şi pletele de aur,
cu chipul tău semănat de surâsuri,
te văd plecând în ziua aceea
către sudul Americii de Nord, definitiv.
Urcând pe râu în sus,
râul cu ţărmuri înflorite de cântecul negrilor.
Vaporul ţi-a adus multele mele scrisori
trimise ţie, ţi-a adus toată copilăria mea.
Iubirea mea a fost să-nceapă atunci
când tu apăsai inocentă clapele orgăi,
iar tatăl tău, un pastor metodist,
ne vorbea despre credinţă şi nevăzut.
De-atunci îmi amintesc mereu de tine,
Lilliam Edwards,
căci din toate furtunile de mai apoi
nu păstrez nimic, nici o scrisoare,
nici o fotografie,
în afară de amintirea ta dureros de clară,
desenată de timp cu aurul tuturor amurgurilor.
Eşti o femeie care aproape n-a existat,
între noi nu s-a-ntins puntea nici unui sărut.
De aceea, Lilliam Edwards, eşti mereu tânără,
ca o pictură ce nu va îmbătrâni niciodată.
Ştiam şi ştiu că te-am pierdut atunci,
dar te regăsesc în toate vânturile,
în şuierul locomotivelor,
în durerea din trenuri,
în toate cântecele de dragoste
pe care continui să le ascult.
Francisco Amighetti – Pictură murală
Înalţi şi mândri, pinii nu-s
Decât eterne catedrale,
Iar vânturile verde clopot.
În timpul nopţii, când s-apleacă,
Tăcerea cântă pe deasupra lor
Şi chiar de lună nu-i
Şi-o amintesc şi-o cheamă,
Şi chiar dacă perechi de-ndrăgostiţi
Nu trec prin preajma lor, se aud
În umbra lor cuvinte de iubire.
ISAAC FELIPE AZOFEIFA
(1912-1997)
un cântec pentru toamnă
Un cântec pentru toamnă, cu multe frunze moarte,
un cântec în surdină pentru lumina-i stinsă,
pentru dezlănţuitele iubiri ce ard
sub focul ei înşelător ;
pentru amurgurile ei domoale,
pentru creanga lovită de nerostita moarte.
Un cântec pentru ca aerul toamnei
să ne arunce-n faţă,
precum un muribund ce îşi revine-o clipă,
zdrenţuită,
vechea ediţie a nehotărâtei sale biografii.
Pentru că, toamna, rana amintirii
se redeschide iar şi sângerează.
Dar nu ne doare amintirea : doare mai adânc.
Ne doare fructul necules. Strugurul nestors.
Floarea neiubită la vremea ei.
Apa nebăută cândva.
„O, de-aş fi fost... Dacă aş fi fost..."
Strigătul acesta umple
prea îngustul tunel al tristeţilor.
Cât de departe-i astăzi cântecul serenadelor !
O, cântecul dus al primăverilor de altădată !
Cântecul iubirii care ieri
şi-a scuturat toţi trandafirii!
O, înşelătoarea monedă a viitorului,
cea pentru care am dat
aurul minunat al prezentului pulverizat!
E-adevărat, prieteni, e adevărat,
toamna-i făcută din trista
materie nevăzută a amintirilor.
Chiar dacă mai ieri câmpia era plină cu snopi.
Chiar dacă mai este timp
să culegem ultimul grăunte.
Să gustăm acest strugure, această pâine,
acest vin al tăcerii.
Priviţi lumina aceasta. Ne înconjoară
un aer gânditor,
iar dinlăuntru flacăra ne cheamă
cu dragoste tăcută, cu speranţă şi mângâiere.
Dar timpu-i mult mai drept : „Am trăit. Am făcut"
Şi asta-i ceea ce rămâne.
Binevenită fii, deci, toamnă neînduplecată,
clară, melancolică şi rece ca un bărbat matur,
ce trece peste nefericire surâzând
în rodnica lui pace, cu dragostea
şi veşnicul ei trandafir veştejit;
cu aerul toamnei,
cu pasărea de aur a tinereţii
al cărei cântec răsună-n aerul toamnei.
Un cântec pentru toamna care ne primeşte
şi ne-ntinde sub paşi covor de frunze roşii,
amurguri cu voci îndepărtate. Un cântec
pentru toamna care se stinge-ncet,
păstrând în adâncurile ei trecutele zile
ca pe nişte daruri
împăcându-ne cu sfârşitul.
FERNANDO LUJÁN
(1912-1967)
nu-i nimeni
Nu-i nimeni, dar e vântul, oare,
cel ce prin trandafiri se pierde
şi, neîndurat, le smulge tot ce-i verde,
tăind spre toamnă limpede cărare ?
Nu-i nimeni, însă plânsul sub un cer de
stafii şi duhuri fără de iertare
e al unui suflet rătăcit şi care
aşteaptă răsăritul să-1 dezmierde ?
Nu-i nimeni, dar ia seama bine !
Dacă pe câmpul desfrunzit vreodată,
când noaptea-i deasă, singură şi grea...
şi din neunde vine către tine
un chip necunoscut, o mână-ntunecată
şi-ţi strigă : stai! Şi nu e nimenea !...
copacul negru
Rănit a fost de fulger
trunchiul lui. Carbonizat.
Verdele nu-i va mai înveşmânta
crengile lui. Schelet de-acum.
Nici păsările nu vor mai veni
să cânte în coroana lui
dezbrăcată de soare şi vânt.
Dar a rămas pe locul lui,
înălţat peste verdele câmpului,
copacul negru.
