(1926-1984)
Moartea
Moartea-mi va linge oasele cu îndârjire
până vor fi moi şi subţiri ca firul de iarbă
fosforescent, rămânându-i pe limbă
misterul fiinţei mele fantastice.
Dar n-are să-mi audă strigătul în deşert;
închipuita-amărăciune a celor imprudenţi,
cei ce-ndrăznesc să terorizeze sfârşitul vieţii,
nu vor muşca din inima mea.
Eu însă mi-o voi da ca pe o vatră
fierbinte-a existenţei mele,
lăsând-o să-şi înfigă înfometaţii colţi în dulcea
carne a veşnicului meu început fără sfârşit,
aici, în centrul antic al primei mele singurătăţi,
unde auzul liniştii e singuru-mi stăpân.
Pulbere fi-va-mi pielea şi osul lacrimei,
dar voi continua să-mi cânt dimineaţa
în după-amiaza albastră a sufletului meu.
Mă voi duce spre moarte ca spre o primăvară
a celor drepţi,
în care nu există flori trecătoare
şi din pulberea ultimă a auzului meu
voi vedea cum se nasc
blândele petale de floarea soarelui,
voi asculta cum creşte
trandafirul roşu al tăcerii
şi voi păşi pe luminoasa pajişte
a sigilatei grădini, din cel de al nouălea cerc
al paradisului redobândit.
Nu vor exista ispite, nici şerpi,
nici Eve,
nici Adami,
nici îngeri biciuiţi,
nici diavoli.
Nu voi auzi decât murmurul molcom
al celor patru izvoare,
acolo în verdea absenţă a durerii şi mizeriei,
liberă pentru totdeauna
de adâncul chin al morţii,
pură şi uitată de abisul păcatului,
cu braţele fără cătuşele timpului,
cu genunchii fără umilinţa sfârşitului,
cu tălpile fără teroarea drumurilor pământeşti,
cu inima pâlpâind sub flacăra veselă a speranţei.
Nu voi mai vedea îngeri apocaliptici,
lungile lor trâmbiţe de argint
nu-mi vor mai vesti veşnicia clipei
din iad sau din tărâmul gloriei,
iar Savaotul cerurilor nu-mi va lovi
precum Michelangelo pieptul
pentru a scoate
în afara pietrei aripa sufletului meu.
Dreptatea şi mărinimia lui
nu vor fi balanţă a chinului meu,
căci nu voi avea nevoie de certitudini.
Supunerea mea înarmată doar cu umilinţă
nu va trebui să mai lupte
împotriva răului misterios şi senzual,
al desfrâului, neliniştii sau dorinţei.
Nu-mi voi mai aminti vechile ecouri ale ţărânii,
nici uriaşele aripi de liliac
cu zborul lor nu-mi vor întuneca singurătatea ;
amintirea nu va să-mi mai fie
pândă de leopard sub lună neagră.
O, liniştitul cerc al nouălea !
Bucurie unică,
izvor de lumină,
apă fără oglinzi !
Acolo unde nu mă pot privi, îmi va fi chipul.
Moartea mi-1 dăruieşte pur
şi sub pleoapele mele căzute
sunt din nou
eternul izvor al vieţii,
ca o perfectă lacrimă a tăcerii.
EDUARDO JENKINS DOBLES
(1926)
Mi-e frică uneori,
mai ales în nopţile de insomnii şi frig,
când pluteşte prin aer
culoarea nehotărâtă a unei amărăciuni
şi umbra mi se pare că oftează-n geamuri,
făcând din timp un lanţ de nostalgii,
mi-e frică atunci, dragoste, că nu te voi găsi.
Exişti, ştiu asta, şi aştepţi să te chem,
foşnet de carne, voce a speranţei.
Dar lumea-i fără capăt şi adesea
neştiutorul suflet se înşeală
sub roza vânturilor care bat.
Ajută-mă să te găsesc
în acest labirint de ape şi pământuri.
Mă-nduioşează
Mă-nduioşează rotunjimea
pe care apa o dă pietrei.
Tenace, neştiută, mâna ei,
ritmic precum un dans fără sfârşituri,
lasă-nspumată daltă să coboare
şi stânca-şi macină conturul aspru.
Oh, val de mare, mângâiere,
boltă de sunete ce vin şi pleacă,
frăţie-a săbiilor, zgomotoasă
armată-a spumei, uneori,
sunt albie cu ape care trec grăbite
şi-mi sângerează umerii cu ţepii lor,
mă macină cu limbă de bazalt.
Lucrează, mare, rotunjeşte piatra,
dă-i strălucire şi blândeţe pietrei.
VIRGINIA GRÜTTER
(1929-2000)
Tu vei sosi mirosind a dimineaţă
Tu vei sosi mirosind a dimineaţă,
a muşchi de copac şi a drum lung.
Vei aduce frunze de arbori neştiuţi
răsucite în păr
şi nu vei fi obosit,
dar eu îţi voi săruta ochii de vultur
până ţi se va usca ultima lacrimă,
până la ultima picătură de sânge.
Cu busuioc şi lămâiţă
te voi spăla de pulberea
care-ţi va mai rămâne încă între degete.
Pentru că obrazul tău
Pentru că obrazul tău aspru-i de mătase
pentru degetele mele,
mereu orfane-s de prezenţa ta,
ca un fluture fără de lumină,
ca o corabie eu pânze fără mare ;
de aceea, azi,
pentru a nu muşca praful
înfrângerii iubirii,
răscumpăr cu singurătate
atingerea trupurilor noastre,
lumina frunţii tale absente,
nu mai puţin importantă
decât o eclipsă de lună
sau decât pacea între două popoare.
Patria
Acolo unde se află şcoala copiilor mei,
acolo unde se află acoperişul
pentru trupul meu,
acolo unde rodeşte pomul sădit de mine,
acolo unde mulţi aşteaptă să-mi ispăşesc pedeapsa
pentru ca după aceea să-mi ceară să surâd.
Acolo unde pot să muncesc fără condiţii,
să fac ceva pentru folosul oamenilor,
cei ce trebuie să fie numai oameni.
Acolo unde ne strângem mâinile
fără să ne sfâşiem între noi,
acolo unde ni se dă o armă pentru a ţinti
în multele braţe-ale infamiei,
apărându-ne casa, semănăturile şi surâsul
Acolo unde nu trebuie să fiu sclavul nimănui,
şi nimenea nu trebuie să-mi fie sclav.
Acolo unde învăţ să lupt pentru ideile mele,
acolo unde sunt iertată şi se suferă pentru mine
pentru că iert şi sufăr,
unde nu sunt iertată
şi nu se suferă pentru mine
pentru că nu iert şi nu sufăr.
Acolo unde aerul şi străzile sunt ale mele,
acolo unde doi şi cu doi fac patru,
unde patru palme de pământ reprezintă lumea,
acolo unde pot muri cântând.
Acolo unde se petrec toate acestea,
acolo unde se vor petrece toate acestea,
acolo se află patria mea.
Blestem
Te blestem
s-auzi la nesfârşit
clopotul cântecului meu
în mare, în râuri, în vânt.
Te blestem
Să-mi vezi, îndureraţi ochii mei
În vis, în lumină, în foc.
Te blestem
Să-mi auzi vocea de dragoste
În frunze, în ape, în ecouri.
Te blestem
Să-mi duci amintirea toată viaţa
În piele, în carne, în suflet.
