CARMEN NARANJO

(30 ianuarie, 1931- 4 ianuarie, 2012)

Asculta

Ascultă:

se spune că a fost mai întâi un punct clar

ce a crescut despletit ca un fulger

care violează prăpăstiile.

A străbătut întunecimile luminându-le

şi a început să coboare încet

ca un fulg greoi

dintr-o floare ce se veştejeşte.

Se spune că un pescar i-a întins

un năvod cu noduri luminoase

şi că din pustiul unei mări cu vârtejuri

s-au înălţat aripi şi s-au salvat.

Se spune că toate drumurile cântau

fermecate de murmurul valurilor

şi se ridicau pumnale de foc

din fiecare pereche de aripi.

Se spune că ploua, ploua în neştire

şi dimineţile erau reci,

că se prăbuşeau pereţii cu trandafiri

şi mureau seminţele şi stelele.

Şi se mai spune că a sosit pământul

şi cu pământul marea.

De-atunci, eu port secole pe umerii mei,

cântece fără glas ce se mai aud

şi astăzi prin munţi,

cutezanţe pe care pudoarea mea le-ascunde,

frică multă, care scandalizează

civilizaţia gesturilor mele.

Eu vin dintr-un ieri de secole,

asemeni pământului şi mării,

albite şi bătrâne îmi sunt gusturile,

şi în faţa întregului mister de unde vin

nu fac nimic decât să merg mereu

cu paşi rigizi şi somnambuli.

Ascultă:

în faţa ta pot face-un lucru nou,

ceva care renaşte,

ceva care mă umple de duioşie

ca marea şi pământul înnoptând.

O ţară care nu mai există

Aparţinem unei ţări care nu mai există

Şi-a pierdut spiritul cuvântul teritoriul verde

Şi-a vândut ploaia şi-a risipit credinţa

Şi-a ipotecat libertatea s-a pustiit

Şi niciodată nu şi-a cucerit independenţa.

S-a lăsat de bună voie pe mâna trădătorilor

A fiilor de târfe albastre a ticăloşilor

Şi a vânzătorilor de patrie.

Prietenii s-au despărţit s-au făcut asasini

Invidia s-a înstăpânit în lumea

Laudelor deşerte. Pe mine m-au înălţat

În slava miturilor străine

Şi nu-mi mai recunosc chipul nici numele

Nici vocea de-altădată.

Trăim fără să ne pese că cei doi fraţi

Ai Mariei Lourdes Cortés au sfârşit

Privindu-şi moartea-n faţă unul

În visele lui altul apărându-şi treaz

Ceea ce era al lui propriu.

Acum l-au dus pe armean

Şi adevărul lui la cimitir

Ce ne mai aşteaptă când totul se prăbuşeşte?

Răspunsul e simplu şi limpede.

Să ne reîntoarcem în ţara care nu mai există.

JORGE CHARPENTIER

(1933)

Distant

Te-am vazut cum mori de indelete

imaginand un doliu de maci retezati

si nu m-am intrebat

pentru ce intunecata parte a unui gest

te invingea atat de repede, atat de fara grija.

Totul s-a sfarsit odata cu tine

Si eu imi inchipuiam

zei foarte mici inghetandu-ti respiratia.

Te-am vazut dintr-odata astfel,

rastignita-nntr-un trandafir de flacara,

grabita, vesteda, straina.

Si nu mai eram decat un spin

atent la viitorul drum.

Tu, retezata-n sangele meu.

Simt in tine mireasma ultima

a trandafirului.

Si, spin, ma indaratnicesc in amintire,

restituind formei tale floarea mea inchipuita.

CARLOS LUÍS ALTAMIRANO

(1934)

Hamlet

Nu mai există răzbunare, Hamlet, morţii

rătăcesc prin ceaţa din curţi

fără să se poată odihni. Răzbunarea

s-a îmbrăcat în veninoasă iertare,

iar lupta dreaptă în ipocrizie.

Ceaţa-i de nepătruns şi noaptea

nimeni nu ascultă strigătul

care răzbate din afară :

Hamlet, Hamlet, Hamlet

Lumea de azi e mai tulbure şi, totuşi,

Claudii şi Gertrude petrec

fără pedeapsă-n castelele lor.

De multe veacuri fantomele

rătăcesc prin ceaţă, în timp ce mii

de trădători îşi sărbătoresc victoriile.

Unde eşti, Hamlet ? De ce nu te arăţi

cu spada şi strigătul tău la miezul nopţii ?

Trezeşte-te, Hamlet, ridică-te,

aprinde-ţi iar trecutele insomnii

şi lasă-ţi greutatea spadei

peste-atâţia ticăloşi şi fricoşi.

Ceaţa-i de nepătruns şi-n miez de noapte

eu strig din răsputeri :

Hamlet, Hamlet, Hamlet !

Şi mut, cu cupa-n mâna stingă

şi spada lucitoare-n dreapta,

în mijlocul fantasticelor plânsete,

ieşind din fantomatice

gâtlejuri obligate tăcerii,

apare Hamlet şi, privind-o clipă,

se pierde-n ceaţă

strigând din buze cu mânie

ca şi când un nepătruns secret

i-ar porunci să tacă pentru totdeauna...