JORGE DEBRAVO

(1938-1967)

Fraternitate

Fiecare dintre voi întinde

fără să ştie mâna

şi-mi simte inima.

Eu n-aş putea trăi fără aceste mâini

vagi, invizibile,

care mă-nconjură duioase cu căldura lor

ca nişte sănătoase, dense, vii popoare

ce vin să locuiască-n mine.

(Noi oamenii suntem nişte râuri

călătorind unul către altul, dornici să creştem,

să creştem şi să simţim mereu

strângerea de mână a celuilalt.)

In fiecare zi sunt altul.

Mai puţin eu însumi

şi mai mult înălţimea de var

ce se maturizează-n trupul vecinului.

Nocturnă fără patrie

Eu nu vreau un cuţit în mâinile patriei.

Nici un cuţit, nici o puşcă. Pentru nimeni.

Pământul e pentru toţi,

asemeni aerului.

Aş vrea să am mâini uriaşe,

puternice şi neînduplecate,

să smulg frontierele, una câte una,

şi să las în locul lor numai aerul.

Nimeni să nu aibă pământ

aşa cum are haine ;

toţi să aibă pământ

aşa cum au aer.

Să smulg baionetele, să nu las

nici una pe faţa pământului,

să netezesc pământul pentru toţi

ca şi când ar fi aer...

Pentru că aerul nu-i al nimănui,

al nimănui, al nimănui

şi fiecare îşi are partea lui de aer.

Imn pentru ochi

Eu cred că dacă sufletul îşi are-un loc al lui,

acest loc sunt ochii.

Ochii care ne hrănesc dragostea

şi bucuriile.

Omul însuşi, omul

umbră şi foc,

nu ar mai fi om

fără de ochi.

Viaţa, marea, cerul,

totul n-a fost decât un haos,

până în ziua când ochii au strâns

tot ce-i viu,

apropiindu-1 de chipurile noastre.

Toată veşnicia a căpătat un sens

din clipa când cel mai viu din viaţă

s-a făcut fântână a uimirii

în ochii fiecăruia.

Poem de despărţire

Drumul, fără de grabă,

Rămâne-n urma noastră.

Toţi arborii s-au îndepărtat

Spre asfinţit.

Toate de pe lume

Se îndepărtează, uneori.

Luna şi priveliştea.

Iubirea şi viaţa.

Ceasul, de la mâna mea,

Îmi spune că e cinci după amiază.

Ora despărţirilor.

Ora când însăşi înserarea

Îşi flutură batista norilor de adio.

Om

Sunt om, m-am născut,

Am piele şi speranţă.

Vă cer, prin urmare,

Să mă lăsaţi să le folosesc.

Nu sunt dumnezeu: sunt om

(ca şi când aş spune o algă).

Dar vreau căldură la rădăcinile mele,

Masa de prânz în stomac.

Nu cer eternităţi

Pline cu stele albe.

Cer duioşie, cina,

Liniştea, pâinea, casa...

Sunt om, deci,

Animal vorbitor.

Vă cer, prin urmare,

Să mă lăsaţi

Să-mi folosesc cuvintele.

CARLOS FRANCISCO MONGE

(1951)

Eternitate hotărâtă

Mamei mele

Voi rămâne în braţele tale pentru totdeauna

ca şi când ai vrea să atingi cerul dintr-odată

şi să nu poţi sub greutatea ochilor închişi.

Străluminată vei fi de toată lumina

care-am fost, tu şi eu, când vom călători,

noapte de noapte,

către privirea ta cu pâlpâire dură.

Voi asculta ploaia care cădea-n sufletul tău

când erai mică,

acea ploaie dulce ce s-a oprit dintr-odată

pe buzele tale obosite.

O să vină un timp când vom fi singuri

în faţa liniştii pe care am rănit-o cândva

şi nu va trebui decât să ridicăm fruntea.

Intr-o zi vom bate la porţile acestei lumi

unde o mână se întinde şi ne-aşteaptă.

Nu se va auzi decât lumina glasului tău

şi vom căuta locul acela unit cu un fir de linişte

pe care l-am avut întotdeauna.

Destin apocaliptic

A trăi nu înseamnă să mergi mereu

până întâlneşti moartea.

Înseamnă să ridici mâna

şi să opreşti lumina fiecărei stele,

să cobori încet în liniştea veşnică

a fructelor căzute,

să deschizi ochii ca pe o rază

de sânge

şi să-i laşi aici, oriunde,

pâlpâind.

Şi când totul se va înfăşură

în această mare linişte a privirii

în care s-a adunat tot cerul,

când o singură floare va fi de-ajuns

pentru a deschide porţile nopţii,

ne vom simţi înfrânţi,

eternizaţi de liniştea din artere.

Vom fi din nou numai îngeri,

cu buzele şi oasele

împreunate

şi vom creşte din nou,

ca nişte picături de moarte părăsite,

luminând înălţimile cerului.