Rugă pentru sfârşitul coşmarului
Cântă-un mut la poarta marea oraşului fantomă,
glas ţâşnit din disperare
de Gomoră şi Sodomă.
Şi s-adună-n jur destulă
lume care să-1 asculte;
mutul ştie cânturi multe,
de-ale ei lumea-i sătulă.
Pe un petec de hârtie,
lângă el, un ciung aşteaptă
harul proniei şi scrie
un poem c-un ciot de dreaptă.
A-nvăţat multe metode
în existenţa-i nătângă :
prinde cu un ciot de stângă
ritmul sfânt al unei ode.
Dincolo de ei, pe-o masă
bine-nfiptă în ţărână
dintr-o marmură frumoasă,
un orb, într-o săptămână,
a cioplit un chip de fată,
cam bătrână şi cam şuie;
e urâtă ca statuie,
fată n-a fost niciodată.
Numai surzii stau deoparte.
Sunt prea mulţi şi nu iau seama
ce-i în jur, cine le-mparte
lauda egal cu teama.
S-au deprins să nu le pese
cine toarce şi-nfăşoară
în durere-ntrega ţară.
Surzii numai la congrese,
cârduri-cârduri, se adună,
aclamând în cor şi-n parte
un smintit şi o nebună
care duc poporu-n moarte.
Surzii surzilor! Bazarul
morţilor fără de vină!
Doamne, fă din nou lumină,
ia-ne somnul şi coşmarul.
Din Caietul ascuns, 1987
Fluturi de gheaţă
N-a căzut nicicând mai multă zăpadă
Decât acum, când ninge-n amintire.
Potop de fluturi albi curg în neştire
din cerurile scufundate de mult. O cavalcadă
de ani – ai mei -, precum o troienire,
înscrişi pe tâmple, semn de netăgadă
că nu mai sunt. Rămaşi doar în baladă,
revin acum, când ninge din cer cu amăgire.
Se şterg sub albul pur, ca o iertare,
cărările ştiute doar de tine,
când alte drumuri îţi erau închise.
Alb, numai alb, iluzii şi-mpăcare.
Ninge ca niciodată, ninge ca în vise,
cu fluturi albi pe verzile coline.
Februarie, 2001
