Junto a Bacovia-El Norte- y Blaga - El Oeste -, es la tercera gran B -El Sur -, formando con Arghezi - Este - la brújula de nuestra poesía.
Se graduó en la Facultad de Ciencias de Bucarest y simultaneó casi siempre la poesía con las matemáticas, alcanzando gran renombre en ambas acti¬vidades. Además de poesías dispersas en las revistas de su tiempo, publicó un solo volumen titulado Juego segundo, dividido en tres secciones dispuestas en orden inverso a las épocas en que fueron escritas: Isarlik, tema de ensueño oriental; Uvedenrode (palabra inventada por el poeta), voluntad de pura encantación verbal dirigida a la creación de un mundo imaginario, y la última parte, que no lleva título, sino un epígrafe de Mallarmé: "Ne fut-ce que pour donner l'idée''. Se trata de un universo hermético presentado a través de temas filosóficos.
ÍMPETU
No soy más que un eslabón de la gran duda.
Frágil, la unidad me es efímera, pero
un racimo de vidas de mi muerte emergen
y el verdadero nombre que llevé es Ondulación.
Por eso, encorvado bajo los tiempos, despliego un largo tejido
desde la hierba débil hasta la pensativa frente,
y la rubia hilera de formas, subiendo de un sol hacia otro,
en el inmenso mar de la vida difunde un pasado.
De la errante ola, de las eternas aguas,
me procuro el vestido de los que mueren,
y renovado y ágil ando —sutil estremecimiento—
por orgullosas aulas y húmedas cuevas...
Así, abriéndome en la tierra enormes puertas,
hacia ritmos no abarcados por la mente jamás,
llevo a la Alta Balanza mi carga, rica
de tantas existencias y de tantas muertes.
ARCA
En mi estremecida alma he construido un arca
—deforme fantasma de bíblico navegante—,
y rebaños llenos de pensamientos ingresan a bordo,
pueblos todos sometidos al poderoso cielo.
¡Vendrá el tiempo de la ira! Una lluvia
de gotas rígidas extiende rejas de acero.
El arca surca la niebla angustiosa,
el arca se inclina y corre sin término...
Y la última cima montañosa se sumerge...
¿Hacia qué orilla, Señor, hacia qué Ararat
de la remota escarcha me lleva la profunda ola?
Sobre el agua ha descendido la oscura mortaja.
Oigo cómo se deshace un alma en otro sitio,
lejos, en la agria melopeya de la lluvia.
Es de noche en alta mar... Y el arca te espera, Jehová,
para que el mar del alma entrelace arcoiris.
CANOA
Las sonoras bandurrias y todas las canciones
dormitaron en el burgo de nuestra boda tardía,
y en el incesante declive, hasta tú renuncias
a permanecer en la agobiada cima. Quizá
él pueda quedarse más..., él, suntuosa azucena
de la forma que sube y se desata como
de la orilla el agua, donde embarca tu pensamiento,
dolorido, incierto y sojuzgado Lohengrin...
Tímido pensar, ¿no ves cómo la atormentada canoa
y el cisne que huye hacia bosques sagrados,
quieren que cumplas el mandamiento? Mas te faltan las fuerzas
para abandonar la tierra marchita de la boda de entonces.
Apresúrate, y en leve pliegue de jacinto
ponte primero la armadura, y tú, antiguo orgullo,
yérguete hacia el reino olvidado, que está requiriendo
tu estatura hecha de plata luciente.
Y pasarás...Grandes bosques rumorosos de llantos,
estremecidos por algún romántico idiota,
abovedarán sus hojas; un instante se oxidarán
casco y escudo en el juego de los viriles destellos.
Albas incomparables, crepúsculos de castillos
quemados, se reflejarán bajo el metal puro,
y la verde noche pálida crecerá, y darán fruto
entre las aguas de la armadura semilleros de estrellas.
Sagrado prófugo, deja que el río te arrastre...
Pero más allá de la angosta canoa, no mires,
pues el agua llevará y volverá a imprimir,
oscurecido, el rostro de tu muerto amor.
EL ÚLTIMO CENTAURO
...del Sol abrazado por una Nube...
En el último día se apresuró de un sitio a otro
atónito... Pero al anochecer desplegó de un golpe
sobre el verde crepúsculo, quebrando las baldosas
con el real vaso de pensamientos crecidos en la bestia
Las alturas fundieron el insólito bloque...
Tarde, hacia blancos fríos, con la carne rociada,
salió como un caracol de vapor, mientras desarraigado
se esclarecía dentro de la noche un corazón de fuego.
Verdugo permanente, la sombra —hoja y empuñadura—
cayó sobre el brasa con sus pesados filos
y la luciente bola se deshizo en pedazos.
La tierra dormita. Ni un centauro yerra;
solamente el no apagado trote de la clara manada
hace soñar en los yacimientos de sus veneros de oro.
ADEMÁN
El viejo bastón, al que han perforado y roído
las caries, el cuchillo, ya te lo entrego. Como yo,
vas a tentar por turno a los atrevidos destinos,
subiendo también al cielo de hierro y de ciprés.
Te está esperando la pesadumbre del vacío pétreo.
No dudes, atraviésala; cuando —diamantinos—
los bosques de hierro en las colinas surjan,
tira con confianza el bastón que ya no necesitas.
De los barrancos, de las rocas, de las piedras, en cuevas,
golpeado por todo, el bastón hará retumbar
con estentórea voz el caos de granito.
Pero encima, bajo la luz que ya renace,
dejando escapar la risa de tu pecho fortalecido,
cubre la retirada con carcajadas de victoria.
JUEGO SEGUNDO
De la hora deducida, lo profundo de esa apacible ola
penetra en el espejo como el tenue azul,
viviendo sobre el ahogo de las agrestes manadas,
en las agrupaciones del agua, segundo juego más puro.
¡Nadir latente! El poeta levanta el haz
de arpas esparcidas que pierde en inverso vuelo,
y canta una canción, oculto como el mismo mar
cuyas medusas pasean bajo verdes campanas.
TIMBRE
La gaita marchita en la llanura o la flauta en el camino,
reflejan lentamente el dolor divisado, más alto...
Pero la piedra rezando, la arcilla deshaciéndose,
y la onda desposada bajo el cielo, ¿qué dirán y cómo?
Haría falta una larga canción, como
el rumor de la seda de los mares con sal,
o la alabanza del jardín de los ángeles cuando sale
de la costilla varonil de Eva un tronco de humo.
EL PAVO REAL
Se inclinaba, oriental y blando,
Para picotear el maíz en tu mano.
Azul vacilaba y caliente en sus faldas,
Tal los flecos de alcohol en el cuenco.
Por las ramas, tu loco con capucha,
De desiguales ojos, tremendamente triste giraba,
Y te torció la mano como ropa chorreante,
y quebró el cuello del pájaro que latía.
ELAN
Sunt numai o verigă din marea îndoire,
Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar
Un roi de existenţe din moartea mea răsar,
Şi-adevăratul nume ce port e: Unduire.
Deci, arcuit sub timpuri, desfăşur lung ţesut
De la plăpânda iarbă la fruntea gânditoare,
Şi blondul şir de forme, urcând din soare-n soare,
În largurile vieţii revarsă un trecut.
Din călătoarea undă, din apele eterne,
îmi însuşesc vestmântul acelor care mor,
Şi înnoit şi ager alerg — subtil fior —
Prin săli orgolioase ori umede caverne...
Şi astfel, în pământuri croindu-mi vaste porţi
Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,
Aduc Înaltei Cumpeni povara mea, bogată
De-atâtea existenţe şi tot atâtea morţi.
ARCA
În turburatu-mi suflet am construit o arcă
- Informă nălucire de biblic corăbier -,
Şi turme-ntregi de gânduri pe puntea ei se-mbarcă,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.
E vremea să se-abată mânia lui! 0 ploaie
de stropi rigizi întinde zăbrele de oţel.
Corabia aleargă... în negura greoaie,
Corabia se-nclină, şi-aleargă fără ţel...
Şi cel din urmă creştet de munte se cufundă...
Spre care ţărm, Stăpâne, spre care Ararat
Din bruma depărtării mă poartă-adânca undă?
S-a coborât pe ape linţoliu-ntunecat.
Aud cum se destramă un suflet undeva,
Departe, în a ploii acidă melopee...
E noapte-n larg... Iar arca te aşteaptă, Jehová,
Pe mările din suflet să fereci curcubee.
LUNTREA
Teorbele sonore şi cântecele toate
Au adormit în burgul târziei noastre nunţi;
Şi în stăruitorul declin, chiar tu renunţi
Să întârzii pe culmea posomorită. Poate
El doar să mai rămână... el, somptuosul crin
Al formei care urcă şi se desprinde, parcă,
De malul apei, unde tot gândul tău se-mbarcă
Îndurerat, nesigur şi silnic Lohengrin...
Sfielnic gând, tu nu vezi cum luntrea frământată
Şi lebăda grăbită spre sfintele păduri
Vor să-mplineşti porunca ? Dar încă nu te-nduri
Să laşi ţinutul veşted al nunţii de-altădată!
Zoreşte, iar pe faldul uşor de hiacint
Îmbracă-ntâi armura, şi vechea ta mândrie
Se-nalţă spre uitatul regat, ce te îmbie,
Statura ta turnată în luminos argint.
Vei trece... Marii codri fremătători de plângeri,
Înfioraţi de câte-un romantic hallali,
Îşi vor bolti frunzişul; o clipă vor cocli
Şi coif, şi scut în jocul virilelor răsfrângeri;
Zori neasemuite, apusuri de castele
Aprinse, sub metalul curat s-or oglindi,
Iar străvezia noapte va creşte şi rodi
Prin apele armurii răsade-ntregi de stele;
Fugarnic sfânt, tu lasă ca fluviul să te poarte...
Dar dincolo de luntrea îngustă nu privi,
Căci apa-ţi-va trimite şi va întipări,
Întunecată, faţa iubirii voastre moarte!
ULTIMUL CENTAUR
Din soarele îmbrăţişat de Nour...
În ziua din urmă zori, din loc în loc,
Năuc... Dar mai spre seară desfăşură deodată
Pe asfinţitul verde, cu lespedea mâncată,
Regescul vas de gânduri crescut în dobitoc.
Tăriile topiră nepotrivitul bloc...
Târziu, spre geruri albe, o carne înnorată
Porni în melc de abur, pe când, dezgărdinată,
Se lămurea din noapte o inimă de foc.
Statornic gâde, Umbra — mâner masiv şi dâre —
Căzu peste jeratec cu grelele satâre,
Şi luminosul bulgăr îl despică, felii.
Pământul aţipeşte. Răzleţ, nici un centaur,
Dar de nestinsul ropot al clarei herghelii
În zăcăminte sună filoanele-i de aur.
GEST
Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, 1-a ros
Şi cariul, şi custurea, ţi-1 trec de-acum. Ca mine
Vei ispiti la rându-ţi temutele destine,
Urcând şi tu sub cerul de fier şi chinoros.
Te-aşteaptă mohorârea pustiului pietros!
Nu şovăi, străbate-o; iar când — diamantine —
Pădurile de gheţuri se vor ivi pe cline,
Încrezător azvârlă ciomagul de prisos:
Din povârniş, în steiuri, din stânci, în văgăune
Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune
Cu lung şi mare vuiet tot hăul de granit.
Dar sus, sub îngânata lumină-abia născândă,
Lăsând să scape râsul din pieptul rău sporit,
Acopere căderea cu hohot de izbândă.
JOC SECUND
Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste
În grupurile apei un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi,
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
TIMBRU
Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare,
Şi unda logodită sub cer vor spune — cum?
Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare,
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
PĂUNUL
Se ploconea, răsăritean şi moale,
Mălai din mina ta să ciugulească.
Albastru pâlpâia şi cald, în poale,
Ca pânzele alcoolului în ceaşcă.
Pe butură, nebunul tău cu scufă
Ochi inegali grozav de trişti rotea,
Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă,
Şi-a rupt şi gâtul păsării, care bătea.
Darie Novăceanu – Poesía rumana contemporánea – Barral Editores, 1972
© Reservados todos los derechos
