Restituri

            Sentimentul resurecţiei, un dar pe care numai primăvara mi-l poate aduce, m-a determinat să pun în ventanadedarie.blogspot.com, singura fereastră prin care încerc să privesc şi să fiu privit, câteva poeme de început, pierdute sau uitate până şi de mine.

Geamănă cu memoria, amintirea m-a plimbat prin primăverile lui Bacovia – verde crud, verde crud, / te mai văd, te mai aud -, Blaga – Bucură-te, floarea mărului, bucură-te! –, Arghezi – De prin adâncul nopţii vin cocorii..., pe care l-am trăit înainte de a-l fi citit - şi prin alte dumbrăvi, precum cea a lui Grigore Vieru – Ascult cântecul mierlei, ca să nu mint,/ mă uit la tei, ca să nu uit...

Grigore mi-a amintit de o mierlă, a mea, pe care n-am mai avut vreme s-o pun într-o carte, dar ştiam că o publicasem într-o revistă. Şi n-am găsit-o. Când pleci la drum lung, şi nu şti când te întorci, trebuie să ai bagajul uşor. Unde nu am pus şi mierla.

În schimb, tot căutând, am dat peste un text al lui Fănuş – Melancolia, lamura ei – pe care l-a uitat, ori nu l-a păstrat – eu nu l-am găsit – în nici una din cărţile cu prieteni.

Şi, în aceiaşi revistă – Flacăra, 11 octombrie, 1985 – la celebra rubrică Poşta redacţiei, pe care Geo Dumitrescu a plimbat-o peste tot, surpriza unui poem, Imagine, de Varujan Vosganian! Probabil, debutul poetic al celui ce a scris Cartea şoaptelor, pe care - am citit-o în spaniolă - o socotesc fundamentală pentru destinul viitor al prozei româneşti.
Nu ştiu câţi poeţi adevăraţi a descoperit Geo Dumitrescu.  În cazul lui Varujan Vosganian nu s-a înşelat. De prisos să adaug că pe atunci revista Flacăra era condusă de Adrian Păunescu

 Le restitui mai jos, ca o şoaptă a melancoliilor mele.

Madrid, 28 aprilie 2012


Fănuş Neagu

Melancolia, lamura ei

       Cărţile se nasc din împre­jurări ciudate. Cele de lite­ratură, mai cu seamă. George Călinescu susţine că toate sa fac din alte cărţi. E o des­coperire luminoasă şi, ca orice floare gigantică scoasă într-un pridvor, întâmpină senin toate privirile.

       Dar sunt şi cărţi care iau viaţă atunci când, pierzând aripa fagurilor de la Sud şi atingând cu umbra inimii Nordul, oamenii le scriu dintr-o răsuflare, ca o împlinire a destinului ui­mit de sine.

       Una dintre ele, Din Bucureştiul trăsurilor cu cai, semnată de arhitec­tul Paul Emil Miclescu, mi-a picurat otravă dulce în gânduri. Subintitulată Poves­tiri desuete, cartea înlesneşte drumul la fântânile nemuri­toare, săpate de Ion Ghica şi Ionescu-Gion, unde se bea apă din curcubeele Bucu­reştilor de odinioară.

       Sunt amintirile din copilărie ale autorului, sau poate numai firul lor aurit, peste care se suprapun culmile unor pa­timi adolescentine, privite cu îngăduinţă de sub viforul anilor. Imagini fugare, dia­mantine fulgerări, tainice halouri sau mai degrabă cearcăne de vis, mici cupe păstrând timp scăzut din via­ta unor neamuri de boieri ce au călcat tragic pământul Bucureştilor, dar l-au şi luminat: Văcăreşti, Greceanu, Cantacuzino, Manu, Balş, Băleanu, Miclescu, Lahovary, Rosetti, Carp etc.

       E o carte, neîndrăgostită, în viul ei, de blazoane şi heraldică, se cu­prind in ea răsărituri de cro­nică, dureri neaducătoare de moarte, multă istorie mică, poveşti plutind in pânze fără contur precis sau cu unul ce alunecă, în depărtări şi de mai stinse asfinţituri, pe li­nia orizontului — acolo sunt undele magice, boabele mis­terului, tradiţia, izvorul mi­rosind a nuc, subiectul de aur: Pavel Kiseleff şi Ana Bagration, pe care-1 căuta Martha Bibescu — e o carte aşa cum sunt toamnele la noi, blânde, excesiv de calme, plauzibile numai în declinul lor, e o carte de citit prin septembrie, în mijlocul viei, cu câteva zile înainte de-a începe culesul, poate sub o perdea da iederă, cu frunza ca inima de porumbel, sau poate când încep ploile şi se face focul în sobă; în orice caz merită citită şi iarna, când afară ninge şi noaptea întreagă s-a strâns ca să as­culte tactul copitelor unui cal pe caldarâm: clipa-clopa, clip-clop, clip-clop.

       Ca orice carte bună, te va umple de o tristeţe uşoară, vinul vechi al suferinţei că oamenii se trec prea repede, iarba de demult ajungând fereastră, cântecul ce trece de la cei duşi, prin noi, in fluviul eternităţii.

Varujan Vosganian

Imagine

Deschid cât pot de larg : bună seara,

pofteşte-năuntru, frumoasă femeie 

cu trupul cel alb şi tăcut precum luna

prin sângele meu când stârneşte maree.

Aşteaptă, îţi pregătesc imediat de oglindă,

să-ţi îngâne pe nări priviri aburite, 

nu-ntreb de-unde vii şi chiar în sărut

dezbracă-ţi buzele de ştiute cuvinte

închide fereastra să nu iasă tăcerea, 

ascunde-te alături apoi 

şi acolo primeşte-mă 

să dorm în poala-ţi ne-ncepută

mângâiat

de braţul lui Venus din Milo...