Să nu-mi spui


Să nu-mi spui că primăvara vine,

o aud în slacie şi-n mine.

Şi desupra ţării văd cocorii

arând iarba cerului şi norii.






Cocorii care m-au învăţat să număr


Bat cocorii noaptea iar pe umăr.

Când toamna-şi dezgolea pe dealuri

învineţite şolduri de aramă,

eu număram cocorii ce treceau

cu ţipete albastre peste cramă.


Aţi auzit vreodată ţipătul acela,

acea tristeţe singură sub nori,

apăsătoare, umedă şi goală?

Aţi numărat vreodată şiruri de cocori?

Cocorii care m-au învăţat să număr.

..

Carpe diem. La ultimele postări pe blog, o fiinţă dragă sufletului meu mi-a trimis un text de care îmi uitasem cu desăvărşire. L-a regăsit în Autobiografie, primul meu volum, apărut la Editura Tineretului, în 1962. Apăruse, a trebuit să-mi aduc aminte, în revista Flacăra, cu aprobarea lui Eugen Frunză, care mi-a cenzurat o strofă, păstrăndu-i primul vers ţi adăugându-l pe cel de al patrulea la sfârşitul poemului. O rimă, umăr/număr la distanţa altor opt versuri...

Astfel mi-am amintit de catrenul Să nu-mi spui, publicat, pe prima pagină, în revista Viaţa Studenţească, în aprilie 1957, când era condusă de Alexandru Ionescu, Ion Bucheru, Dorel Dorian şi Ion Stănculescu. Un sfert din gazetarii buni ai acelor vremuri. Şeful studenţilor- UASR - era Ştefan Andrei care, într-o adunare generală de pomină, ţinută în Sala Dinamo - s-a luptat vitejeşte cu Burtică şi Dănălache, salvând mulţi studenţi de la exmatriculare - nu şi pe mine -, în urma evenimentelor de la Budapesta.

În acelaşi număr din Viaţa Studenţească a apărut o scurtă povestire - debutul său - de Nicolae Breban.