Nu i-am văzut plecând, dar s-ar putea să fie
cei care se întorc acum, ca o lumină
ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină
şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.
Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină,
perfectă prin văzduhul albastru geometrie,
redeschizând cu strigăt porţi spre copilărie,
deltă zidită-n sânge ca anii în tulpină.
Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii
ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline
şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.
Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene
din neştiutul zării mână către tine
fragile escadrile de cântece şi pene.
Din Lumina toamnei, 1987
