Noaptea, pe drumurile Italiei
 |
| Piazza San Pietro |
Arbori fluizi, cu rădăcini pierdute departe, sub păduri
care nu mai există, fântânile Romei produc, fără anotimpuri, răcoare şi sunet. Sânt singurii arbori care dispreţuiesc trecerea anotimpurilor şi singurii care atentează la viaţa geometriei. Construcţii lichide, pe care arhitecţii şi sculptorii Romei le-au ridicat la încrucişări de drumuri şi-n umbra templelor, ele îşi păstrează volumele intacte. Ca o materie zidită. De sute de ani îşi mişcă aceste volume în spaţiile de început, fără prăbuşiri, refuzând intrarea în lumea ruinurilor. Şi tocmai această mişcare continuă e cea care le dă viaţă, îndepărtând de trunchiurile lor înscrierea concentrică a inelelor vîrstei. Sînt multe temple care s-au prăbuşit, la Roma, fântânile continuă să-şi sune, lângă volume dispărute, crengile lor fără de frunze, dar pline de murmur. Viaţa lor, asemeni celei a fluviilor — rădăcină fără vârstă — nu se poate măsura de aceea de nimeni. Fluviile au fost şi ele, la naştere, tot fântâni, şi multe se întorc în formele dintâi. Norii sânt, la rândul lor, fântâni de ceaţă răsturnate, iar fulgerele sânt fluvii pe care izvoarele coboară pe pământ, atunci când cerul devine neîncăpător pentru zgomote şi întuneric.
Sânt multe fântâni la
Roma şi locuitorii oraşului se strâng în jurul lor, aşa cum se strâng (tot
arborii!) în grădinile publice. Sânt ceasuri cînd Roma trăieşte, parcă, numai
prin arbori. De altfel, pentru străini, Cetatea Eternă nu poate deveni
apropiată decât prin ruinuri, grădini şi fântâni. Comunicarea directă cu
farmecul ei nare să se facă fără cuvinte, prin agonia primelor şi prospeţimea
înmărmurită a celorlalte.
Fontana di Trevi, se
spune, este cea mai frumoasă dintre toate fântânile. Dar gloria ei pare
„ajutată" : mai întâi, legenda :
Încă o zi şi Aurora, lăsând pe Titon, ale zeiţei
Arcadiene-o privi pontificale serbări.
Tot astăzi te-a primit în templu, soră-a lui Turnus,
Unde Câmpul lui Mars de-apa Virgină-i scăldat.
(Fastele, I, 461—64)
Soldaţii lui Agrippa
(el tronează, de sus, de pe capitelul coloanelor albe) ar fi trecut pe Câmpul
ars de secetă şi o fecioară romană le-a arătat izvorul cu apă — virgenea acqua — Agrippa a cules această
apă pentru termele lui, inaugurate la 9 iunie anul 19 î.e.n. Apeductul său străbătea
pînă la Câmpul lui Marte, 21 de kilometri, aducând la Roma, în fiecare zi, 158
000 de m.c. de apă. După „ajutorul" dat de legendă, urmează cel al
istoriei : pe conductele şi canalele subterane ale apeductului lui Agrippa,
terminate de Cezar, în anul 537 e.n. goţii au forţat intrarea în Cetatea
Eternă. Apeductul rezistase cinci secole şi, după agonia de un mileniu, cam în
1562, Pius al IV-lea de Medici 1-a restaurat pentru ultima dată. De-atunci, Acqua Virgo alimentează cu murmur şi
răcoare Fontana di Trevi. Fontana di
Barcaccia, Navona şi Farnese...
Fontana di Trevi îşi mai datorează gloria şi legendei artificiale construită
de turism : toţi cei care vin la Roma aruncă în bazinul acesteia banul de care
se leagă speranţa unei călătorii viitoare. Toţi rătăcitorii vor să revină la Roma
şi bazinul fântânii e plin eu monede din toată lumea. M-am uitat în oglinzile lui,
într-un ceas de amiază, când lumina soarelui cădea vertical şi am descoperit,
lângă fişicurile de 5, 10, 50 sau 108 de lire italiene, sferturi de dolari
americani — în definitiv, pajura care sigilează cu aripile ei această monedă e
tot romană ! — cele trei tulpini alpine ale florilor de pe şilingul austriac,
pajura — tot pajura ! — celor cinci pesetas spaniole, profilul de leu al mărcii
germane, scudul portughez, mitologia financiară a Africii, pesoşii mexicani, cu
dimensiunile lor impunătoare, quetzalul guatemalez, o galerie întreagă de
prinţi detronaţi şi dictatori zidiţi prin viclenie. Un adevărat muzeu acvatic
de numismatică contemporană din care — am fost nespus de fericit cînd
le-am identificat — nu lipseau monedele noastre de la 5 bani până la 3
lei...
Dar adevărata glorie a acestei fântâni se
datoreşte şcolii de sculptură a lui Bernini, mai exact lui Nicola Salvi care
i-a stabilit volumele mişcătoare de azi în 1762. Palatul Poli a primit-o pe una
din faţadele sale. Ocean tronează
între coloanele centrale ale acestei faţade, vegheat, din nişele vecine, de
statuile della Salubritá şi del'Abondanza. Marmura trupurilor lor
se modelează frumos, în cei doi cai marini — il cavallo sfrenato (cabrat) şi il
cavallo placido, obosit de drum, în cochilii şi arbori. Tritoni şi driade
îşi răcoresc fuga în albastrul curat al bazinului şi volumele fluide — pânze,
jeturi, vârtejuri, ţâşniri arcuite de gravitate — îşi sună mişcarea până în
străzile vecine. Fontana di Trevi se
aude de departe jucându-şi cascadele şi timpul. E firesc, de aceea, să fie cea
mai frumoasă dintre toate. Parcă au ştiut asta şi Clement al XlII-lea (cărţile
notează Clement al Xll-lea) şi Pius al IV-lea de Medici, numele lor fiind
gravat frumos, în literă dreaptă, deasupra murmurului.
Turistului, însă, i
se va spune cu totul altceva despre această fântână, îndepărtîndu-1 de la
frumuseţea ei reală : Palatul Poli a fost evaluat acum doi ani la un miliard
două sute de milioane de lire...
Dar turistului îi rămâne
să admire sunetul şi răcoarea celorlalte fântâni, mai puţin încărcate de
legendă : del Tritone — patru delfini
arcuindu-şi cozile sub scoica imensă pe care stă instalat tritonul şi şuieră
prin răsucirea marmurii în formă de melc antilez, ultimul jet lichid, lucrare aparţinând
de data asta chiar lui Bernini, aflată în piaţa Barberini ; della Barcaccia, barcă de marmură — legenda
spune că aici s-a oprit, cîndva, o barcă adevărată — spre care privesc tinerii
fără calendar de pe cele o sută patruzeci de căderi în trepte care alcătuiesc,
împreună, Piaţa Spaniei ;
Quirinal,
cu cei doi fraţi Castor şi Polux, abia coborîţi de pe caii lor ; fîntîna albinelor, la capătul străzii Veneto, broaştelor (delle tartarughe),
desen atribuit de legendă lui Rafael, dar realizat, sigur, în marmură, de
Landini şi aflată în piaţa Matei ; fîntîna
lui Moise din piaţa San Bernardo, care funcţionează cu apă — Acqua Felice — adusă tocmai din Colonna
; fîntîna naiadelor, din piaţa
Esedra, ultima ridicată la Roma de Rutelli, cu sutele ei de curcubee care
îmbrăţişează coloana de marmură lichidă din centru, aventurată cu toată
vigoarea spre cer, dar căzînd, frumos, sub formă de arbore.
 |
| Piazza Spaniei |
Sînt multe fîntîni la
Roma, dar meşteşugul fabricării lor s-a pierdut. Primele care s-au construit,
cele din timpul Imperiului, au mai rămas în cărţi, unele în numele străzilor —
Via della quattro fontane. Atunci, de
mult, se pare că arhitecţii nu căutau răcoarea, ci sunetul: marmura lua
forma stalactitelor şi prin capilaritatea acestora apa curgea cu sunet, putînd să creeze chiar melodii...
„Dacă cineva — spune
Plinius — ar dori să calculeze cu exactitate cantitatea de apă pentru băi,
case, cartiere şi suburbii, distanţa străbătută de aceasta, arcurile ridicate
şi munţii perforaţi, va fi obligat să recunoască fără ocol că în lume nu există
o altă minune."
Despre apeductele
Romei aş fi dorit să scriu altfel, dar Plinius mi-a forţat mâna şi, dându-i
dreptate, mă văd obligat să cifrez textul pe care nu l-am mai scris. Iată
rezultatul :
— Appia, construit în 312 î.e.n.
străbătea 16 km şi avea un debit zilnic de 115.000 m.c. Urmau altele nouă:
|
Vetus
|
272
|
63
|
277 000
|
|
Marcia
|
144
|
91
|
296 000
|
|
Iulia
|
125
|
40
|
104 000
|
|
Virgo
|
19
|
20
|
158 000
|
|
Augusta
|
10 e.n.
|
33
|
24 000
|
|
Claudia
|
38
|
68
|
209 000
|
|
Novus
|
38
|
86
|
300 000
|
|
Traiana
|
107
|
57
|
118 000
|
|
Alexandrina
|
226
|
20
|
21 000
|
Aşadar, 490 de
kilometri şi 1 622 000 metri cubi de apă care, dacă toate aceste apeducte ar fi
funcţionat simultan, ar fi intrat, zilnic, în Cetatea Eternă.
Nu cred că o metropolă
de azi s-ar ruşina cu o astfel de statistică. Munţii Simbruini din Campania, cu
cele trei lacuri — Curtius, Ceruleus şi Anio Novus — perforaţi de Claudius („întoarse
apoi apele din Munţii Simbruini şi le aduse la Roma" — Tacit, Analele XI, 11—12), livezile de la
Tivoii (Vetus şi Marcia), lacurile Alisetus — Martignano de azi — (August) şi
Bracciano (Traian), distanţe temerare şi construcţii îndrăzneţe arcuindu-se în
văzduh sau alergând pe sub pământ, lucrate din cărămidă şi piatră, împodobite
cu marmură, iată doar câteva elemente care alcătuiesc uimirea lui Plinius.
După modul de îngrijire al străzilor — Curato
Viarum — August a instituit supravegherea apeductelor — Curator Aquarum —
iar Agrippa a concretizat cel dintâi această instituţie, luându-şi acest nume
de laudă meritată şi organizându-şi ajutoarele : asesori care făceau parte din
senat, un tribun, un procurator, secretari, ingineri, lictori, sclavi mergeau
de-a lungul apeductelor, controlau castelele de apă, îndepărtau de lângă
aceste râuri artificiale, fie aeriene, fie subterane — orice construcţie la 30
de picioare — hotărau reparaţiile, instalarea de filtre şi bazine de decantare.
Statio Aquarum, sediul central al
acestei instituţii, se afla lângă templul Iuturnei. Legi, decrete, legende şi
epoci. Şi fluvii alergând ca nişte rădăcini spre fântânile Romei.
......................................................
Din Noaptea, pe drumurile Italiei
– Bucureşti, 1968
Desenele autorului
© Rezervate toate drepturile
