Vitralii cu umbre de păsări

La Berlin, înaintea celui de al doilea război mondial, Italia şi Japonia au primit teren, una lângă alta, pe bulevardul central al oraşului, şi au mai avut timp să-şi clădească nişte edificii uriaşe, ca o sfidare a timpului şi o provocare a spaţiului, şi aşa au rămas, mobilate, pustii şi invulnerabile, până după căderea Zidului, în noiembrie 1989, când, recunoscându-li-se proprietatea, cele două state au dat jos schelele de păianjeni metalizaţi, şi au schimbat ţevile şi ferestrele pentru a se putea privi faţă în faţă, după o absenţă de o jumătate de secol, pulveri­zat într-un „bună dimineaţa, vecine" rostit în germană.

Supravieţuiseră, cotropindu-le terasele, fagii, gorunii şi castanii. Nu rezistaseră plopii şi sălciile, care, fiind numai foş­net şi plete, îmbătrânesc mai repede.

Am privit cele două clădiri, în octombrie 1990, cu sentimentul că jumătatea de secol şi-a dus apele în mările zădărniciei, scufundând fără să vrea câteva generaţii care nu şi-au putut da măsura adevărată. N-ar fi adăugat o nouă planetă în cosmos, dar poate că ar fi reuşit să ajungă la cele existente cu o jumătate de secol mai devreme. Ceea ce înseamnă că dacă am ajuns acum, nu am mers înainte, ci ne-am întors de unde nu plecaserăm.

Modestă, neputernică, dar ageră şi risipitoare în isteţime, România devansase mastodonţii din Berlin, construind la Roma, pe Valle Giulia, o clădire de multă splendoare, numită până azi Academia di Romenia.aripi pe vitralii măcinate de timp.

Nefiind un sediu pentru diplomaţi, ci pentru oameni de cultură, n-a trebuit să impresioneze prin mărime, pentru că spiritul nu are nevoie de volume, ajungându-i legile geometriei: ceea ce nu se vede, există prin sugestie şi imaginaţie. Brâncuşi, ca să înlănţuiască infinitul, a înălţat o coloană de 29,33 metri, atât cât cerea constanta euclidiană pentru a „pierde" verticala în văzduh: 16 module şi o jumătate, cad ca nişte mărgele de fontă, unul peste altul, sfredelind cerul, ori ca şiragul de metanii din chihlimbar, şlefuite mereu de policarele beduinilor însetaţi de apă şi credinţă.

Atenţi la curgerea râurilor, Iorga şi Pârvan folosiseră un moment prielnic, obţinând de la Primăria Romei, contra o liră chirie anuală, instalarea spiritului românesc aproape de apele Tibrului, pe unde treceau împăraţii, visându-se stăpânii lumii.

Aşa a descoperit Italia că România există, dincolo de diplomaţie, prin intelectualii care au trecut pe aici, înnobilând edificiul cu numele lor.

Puţin mai sus, pe un dâmb ţinut în nemişcare de rădăci­nile pinilor mediteraneeni, s-a aşezat Academia di Spagna, avându-l un timp, ca director pe Ramón del Valle-Inclán, un mare scriitor, pe care galicienii de azi îl contestă pentru că a scris în spaniolă, iar spaniolii îl ignoră pentru că a fost galician. Moşte­nitor, ca şi noi, al spiritului celtic, înainte de cucerirea militară a Hispaniei şi Daciei de către romani.

Fără documente, presupun că Iorga şi Pârvan au stat de vorbă, peste gard, cu Valle-Inclán, dăruindu-şi câte o ulcică de pământ negru. Aceiaşi, adusă de celţi, cei care ne-au dăruit şi roata olarului, şi ne-au învăţat să batem monedă şi să frământăm lutul până devine timp.

Ca şi în cazul mastodonţilor din Berlin, războiul a tras linie şi a scăzut timpul. Academia şi-a închis porţile, a stins luminile şi a lăsat să crească arborii şi iarba sub copitele cailor de bronz ai lui San Martin şi Simon Bolivar, aşezaţi pe esplanade vecine.

Mihu Vulcanescu - Orizonturi

Aşa i-am găsit, în septembrie 1965, cu Ştefan Bănulescu şi Marin Sorescu, sosiţi de la Urbino, convinşi că nu vom fi nevoiţi să dormim în Roma Termini, ca în Gara de Nord, ci exact aici, la Academie, unde credeam că Iorga şi Pârvan nu ne-ar fi refuzat. Şi n-a fost chiar aşa: clădirea nu-şi reluase funcţiile de altădată. Practic, era părăsită, dar nu abandonară, fiind admi­nistrată, tacit, de Ambasada română, care-şi avea sediul puţin mai sus, pe Tartaglia, unde se află şi astăzi. Nu se învestise nici o liră, nici măcar pentru zugrăveala faţadei şi nici nu avea ni­meni de gând s-o facă, fiind folosită ca depozit pentru materiale de construcţie, necesare la reformarea sediului diplomatic.

Singura cheltuială era leafa unui portar cu nume predestinat, Salvatore, un italian de treabă, încântat de oaspeţi români, dar numai cu dezlegarea ambasadorului, în anul acela tovarăşul Constantin Burtică. Ne-a spus-o cu puţine cuvinte, cercetându-ne veştmintele de peregrini săraci, fără să deschidă poarta, înso­ţit de un câine lup, frumos şi bine educat.

Trei staţii de tramvai ne despărţeau de sediul ambasadei şi, cum eram înaintea prânzului, ne-a încurajat să mergem pe jos. Pe noi nu ne interesa distanţa, ci timpul pe care ni-1 organi­zasem cu grijă, să ne ajungă şi pentru situaţii neprevăzute.

De prisos să spun că nici unul nu ştia câţi bani avea celălalt, dar ştiam toţi trei că erau puţini de tot. Astfel că ne-am hotărât să aplicăm blatul de la Bucureşti. Urcam şi coboram la prima, sub pretextul că greşisem tramvaiul, şi-1 aşteptam pe următorul, ajungând la destinaţie cu timp suficient în faţă şi bagaje uşoare.

Pare greu de crezut, dar în condiţiile de atunci, deşi eram numai trei, nu ne spuneam gândurile până la capăt. Mai călătorit decât noi, Marin era înzestrat cu tot felul de adrese, telefoane şi nume de italieni sau români stabiliţi în Italia. Funcţio­na mila şi schimbul valutar la negru: lirele italiene primite la Roma deveneau lei pe care datornicul îi înmâna unei rude la Bucureşti, întâlnită în locuri publice, unde supravegherea era mai redusă.

Bântuit de toate spaimele imaginate, Fănică era mai rezervat şi, în mod sigur avea mai puţine adrese de salvare, evitând neplăceri închipuite la întoarcerea în ţară. Avea o rezistenţă psihică slabă, semn al unei sensibilităţi de Bărăgan, unde orice fântână poate să fie o amăgire. Mi-amintesc, nu pot să nu-mi amintesc, că în apropiere de Arad - călătoream în aceeaşi cuşetă , când s-a anunţat controlul vamal şi al paşapoartelor, s-a chinuit să deschidă fereastra. - Ce faci, Fănică, vrei să te arunci pe geam? Domnu' Darie, am 500 de lei şi nu vreau să mi-i găsească vameşii. Ţigările nu cred că mi le confiscă - la Urbino a fumat numai Carpaţi fără filtru -, dar pentru banii îmi pot lua paşaportul.

I-am luat banii şi i-am pus lângă ai mei, tot 500, în bu­zunarul de la pijama. La Viena, am făcut coadă lungă la un ghişeu de schimb. -Vezi, domnule, cum i se mişcă mâinile? Ca ochii mortului. Catastrofă: - Vino, domnule, în faţă, şi-ţi schimb şi părinţii, a spus casierul, ridicând ferestruica, un austriac de-al nostru, din Ardeal.

Cu şilingii aceia, am cumpărat vederi şi timbre pentru cei de acasă şi ne-au ajuns şi pentru un ceai, cu lectura ziarului gratis, legat pe un băţ, ca un stindard necunoscut.

Acum eram la Roma, primiţi de doctorul Ion Radu, consilierul ambasadorului. Lucrasem câteva luni, în acelaşi birou, în 1962, la Externe. Colegii mei de drum au rămas uluiţi, când i-am cerut nişte lire în împrumut. -N-avem nici un şfanţ - oficial, nu aveam - şi nu avem nici unde dormi.

 Mi-a dat, nu ştiu câte pentru că nu le-am restituit niciodată. Cât despre dor­mit, a fost sincer: -Nu eu decid. Vorbiţi cu tovarăşul ambasa­dor. E în curte, se pregăteşte să plece în oraş. În curte, tovarăşul Burtică se despărţea de tovarăşul Gogu. Era în concediu, cu Volga, aprovizionat cu hrană rece, la care ambasadorul adăuga­se preţuirea sa politică, bine stivuită în portbagajul de pe caroseria neagră. Timp în care doamna Burtică, în altă maşină, răsfoia bacnotele italieneşti, ca pe o carte cu pagini foarte mari, aceleaşi dar de culori diferite.

N-aveţi cum să dormiţi acolo, ne-a tăiat ambasadorul rugămintea la jumătatea ei.

Bine, ne ducem la gară, am vorbit eu în numele celor trei. Dar să ştiţi că mâine o să afle toată presa că trei scriitorii...In vreme ce la Academie dorm 30 de muncitori care repară ambasada şi tot aici sunt aduşi, ca la grădiniţă, toţi copiii diplomaţilor.

Discursul mi-l şoptise Mihu Vulcănescu, care locui» la parter, de un an, într-o sărăcie învinsă numai de răbdare, în vreme ce Ion Nicodim stătea la mansardă, în fostele ateliere pentru pictură. Le-am declinat numele, tovarăşul Burtică ne-a aprobat „dormitul" -O săptămână, să fim înţelegi - iar il signore Salvatore ne-a dat cearşafuri curate.

 

Nici unul, din cei trei, nu mai sunt în viaţă., să mă con firme. Numai tovarăşul Burtică, binevoitor în cele din urmă. Cu Fănică, în vreme ce Marin căuta un hotel care nu exista (invenţia mea, păcătoasă), căutând un editor spaniol, dornic să-1 editeze, am înconjurat toată frontiera Vaticanului: ,-Domnu' Darie, atât de mic şi atât de puternic...

Ne-am întors la Bucureşti, iar Mihu a rămas la Academie, cu tava de struguri şi pâine uscată, printre albume de artă bizantină. S-a stins, lângă Florenţa, umplând bisericile din Toscana cu troiţe şi vitralii. În toate, chipul Fecioarei reproduce în culori fierbinţi trăsăturile soţiei sale, din Ploieşti. Azi nu-şi mai aminteşte nimeni de ei.

Materialele pentru vitralii veneau din Germania, furni­zorul fiind un consătean de al meu, fugit de prigoana legionară şi stabilit la Milano. Nu vorbea româneşte decât când îşi condu­cea maşina şi îi înjura pe partenerii de drum. Ca să se convingă că eram din acelaşi sat, şi nu un spion, m-a pus să schiţez casa, fântâna, şi răscrucea de drum, unde părinţii lui avuseseră o băcănie şi o „fabrică" de limonadă.

 Din lirele contra lei, am putut merge cu Ştefan şi Marin la Neapole şi Capri. Marin, pre­văzător, avea slipul cu el, să facă o baie în memoria lui Gorki, dar plaja era cu bani, şi a renunţat. 

Ne-am reîntors la Neapole, Marin s-a ars cu supa de peşte şi ne-a lăsat fără sticla de vin. Am prins trenul spre Roma din mers, sărind pe scara ultimul vagon.

Urme de aripi pe vitralii măcinate de timp.

............................................

© Toate drepturile rezervate