Il găsesc tot mai trist, de fiecare dată
tumbele lui sunt din ce în ce mai stinse,
semănând cu o durere tăcută.
Ochii, mai ales ochii
luminează din ce în ce mai puţin
peste bucuria revederii, iar labele
şi-au pierdut zborul acela
prin care desena în aer cuvintele,
convingător precum un înţelept.
Mama îmi spune că l-a supărat frigul,
că l-ar fi tulburat razele lunii,
pentru că, uneori, noaptea, latră prelung
şi-n ultima vară, când nu ne-am văzut,
a mâncat multă iarbă şi a ocolit trandafirii
ca şi când ar fi fost foc pentru ochii lui.
Dar eu cred că alta-i tristeţea tăcută,
pentru că simt, când se uită la mine,
că ştie cuvinte pe care nu i le-am spus niciodată.
Cuvântul bătrâneţe, de exemplu,
sau cuvântul moarte. De aceea
mă aşez alături de el,
în patru labe,şi urlăm amândoi.
