Din nou sunt fără suflet. Ca şi ieri,
nu ştiu pe unde umblă singur.
Eu umblu pe străzi. Nu caut nimic.
Tot ce am căutat abia mi-a ajuns
să caut pe mai departe. Nimeni
nu-mi va putea îndrepta umerii
aplecaţi sub atâta îndoială.
Intre piramidă şi trestie,
am ales-o pe cea din urmă.
Mlădiere şi foşnet. Murmurul mioritic.
Ca pe-un izvor, amintirea-l dezleagă spre seară
şi-l lasă să curgă. E clipa
când sufletul deschide şi pleacă.
Nu-l strig. Fără să ne-o spunem,
ne împărţim orele. Tăcerea
din coarda arcului întinsă.
Stiu când se întoarce: încăperea
se umple cu miresmele copilăriei.
Blândă, lumina toamnei ne-adună la un loc.
- E bine, suflete. - E bine, omule.
Coarda arcului se destinde. Tăcerea
se mută în vârful săgeţii.
