Ajung - a câta oară ? - în faţa casei unde,
fără să ştiu, m-am despărţit de mine.
E blândă înserarea şi dintre răni niciuna
nu mă mai doare. Murmurul frunzei
îmi spune că era timpul să mă întorc. Tăcerea
şi-a sporit preţul şi cuvintele sângerează,
încercând prea târziu s-o destrame.
Ceasul se umple cu foşnetul aducerii aminte
şi florile încep să lumineze grădina.
Intră porumbul în sat, ca un împărat umilit
fără voie, în carul tras de vaci. Deasupra lui,
felinarele de dovleac şi fasolea îi însoţesc cortegiul.
Undeva, şuierul de şarpe al coasei. Jeratecul
brânduşilor se stinge în otava tăiată.
Ultimul trup al verii cade-n genunchi pe dealuri,
însămânţat de strgătul albastru al cocorilor.
Cerb răsturnat sub streaşină, plugul
visează cântecul mierlei. Desculţă,
copilăria pune sămânţă în brazdele norilor.
A de mână, a de tipar...
Pădurea îşi ridică toate pânzele-n vânt
şi pleacă spre noiembrie singură. La poalele ei,
clopotul oilor sfidează neîndurarea baladei
reconstruind în bronz gura de rai, pierdută.
