Patru cavaleri ai literelor ieşene au turnat, la începutul anilor '90, temelia unei edituri particulară, gândită - am crezut eu - să readucă în librării partea frumoasă a unui trecut saturat de urât şi resemnare. Dintre ei, cel mai apropiat mi-a pus pe masă contractul de reeditare a traducerii mele din Tunelul, romanul lui Ernesto Sâbato, apărut în 1965 la Editura Univers.
Am închis ochii şi am semnat. La preţul zilei, cu 3 lei pentru fiecare din cele 50 de mii de exemplare, tiraj stabilit de la bun început -o singură ediţie-, puteam să-mi cumpăr un vagon de pâine. Şi atunci şi astăzi pâinea a fost singura măsură a veniturilor mele, chibzuite cu grijă pentru a-mi putea lega zilele, una de alta.
Bănuiala că la mijloc nu ar fi fost un lucru foarte curat venea din partea celui care iniţiase proiectul şi pusese prima piatră de temelie. Prozator harnic şi priceput, născut la Panciu, obişnuia să culeagă struguri din podgoriile altora pentru a-şi îmbunătăţi producţia proprie. Mai pe înţeles, avea slăbiciunea plagiatului literar camuflat sub cele mai diferite forme. O singură dată, strecurând între agurida propriilor pagini lumina dulce a unor ciorchini aduşi din Toscana, fusese denunţat de traducătorul romanului italian, căruia nu i-a fost greu să observe că îmbrăcase răsăritul exuberant de pe dealurile Buciumului în culorile amurgului meditativ de pe colinele din Chianti.
Mi-am amintit întâmplarea, văzându-i numele de editor dar am lăsat-o în restriştea anilor, amăgit de generozitatea ofertei şi de sinceritatea cavalerului-mesager.
Editura Dab-Canova - o numesc pentru că nu mai există - a tipărit, într-adevăr, cartea. In condiţii umile - copertă urâtă, galben pe negru, din aceiaşi hârtie de ziar din interior, litera mică, rândurile înghesuite, la un preţ năucitor: 98 lei exemplarul. Şi nu mi-a trimis din drepturile cuvenite - 3 lei din 98! - nici măcar o franzelă.
Nu am fost curios să aflu cât a câştigat, ajungându-mi să ştiu cât am pierdut. Mult, foarte mult, dacă mă gândesc la vagonul acela; foarte puţin dacă mă gândesc la întregul tren, pe care apocalipticii cavaleri ai literelor ieşene şi le-au rezervat pentru bunăstarea lor.
Îmi amintesc în continuare că, pentru ciorchinii furaţi din Toscana, partidul unic a sigilat crama prozatorului din Panciu şi 1-a băgat câteva luni la beci. Pe nedrept, pentru că în anii aceia romancierii noştri consacraţi făceau acelaşi lucru, la un mod mult mai grosolan, şi nu li se întâmpla nimic.
Horticultor cinstit, el practica îmbunătăţirea viei prin altoit şi butăşire fără să forţeze natura: nu poţi obţine nuci din salcâm, nici pere din frunza plopului, mereu tremurătoare. Şi totuşi, cei patru cavaleri au reuşit să vândă la preţ bun nucile acelea, iar un alt editor, tot din Iaşi, despre care îmi propun să-mi aduc aminte, a umplut librăriile din toată ţara cu perele mele din plopii nimănui.
