Diplomaţia şi privatizarea

Dintre multele munci de care trebuia - şi mai trebuie, cred - să se îngrijească un ambasador, cele ce ţin de domeniul economic şi comercial sunt cele mai dificile. Moştenit dintr-un ieri care vrea să devină poimâine, sistemul a fost păstrat fără a se reface temelia. S-a umblat puţin la faţadă şi i s-au adus mici retuşuri ca să dureze, în funcţie de destinaţia finală a câştigului, care nu se mai întoarce de unde se pleacă. Se aplică acelaşi principiu - de la fiecare după capacitate, fiecărui după necesităţi -, prelungit cu „şi interese".
Dispariţia planului unic de realizare a acestor relaţii impunea corectarea, dar procesul s-a oprit într-un anume punct, de unde pornesc interesele, cresc necesităţile şi se forţează ca­pacitatea. Pe un singur râu, de ale cărui izvoare nu se ocupă nimeni, s-au înghesuit sute de mori care fură apa, fără nici o teamă: apa nu are preţ şi nu le este imputabilă. Valoare are nu­mai ciutura, pietrele şi făina.
Nu numai instituţiile statului au luat parte, prin abţinere şi indolenţă, la înfrumuseţarea faţadei, ci şi interesele din afară, îndeosebi cele occidentale. Că n-au venit multinaţionalele din Bangladeş să facă investiţii, ci companiile din Occident, cele care au investit cu grijă şi într-o ordine bine calculată: mai întâi, idei; după aceea asistenţă şi consultanţă. Când a fost vorba şi de investiţii, consultanţa îşi îndeplinise sarcinile directe, ducând legislaţia din domeniu acolo unde trebuia: companiile au venit cu ciuturi şi pietre la mâna a şaptea, dându-le valoarea pe care şi-au dorit-o - cât mai mare -, fiindu-le recunoscută drept capi­tal. Au mai adus, e drept, mărfuri pe care nu le mai cumpăra nimeni, haine vechi, despăduchiate, şi produse degradate, care zăceau prin depozite. Şi multe etichete, înnobilând produsele româneşti, mai ales de consum, însuşindu-şi-le prin „marcă înregistrată", înfiptă în etichetele cu autolipici. Şi, câteva termopane, pentru ferestrele faţadei, la instalare practicându-se o uşă în plus, menită să ventileze făina orbului.
S-a muncit mult şi repede, în numele democraţiei şi libertăţii, noţiuni necunoscute de noi, însoţite de altele, precum statul de drept şi economia de piaţă, perechile primelor două, cea de a cincea - drepturile omului - îngăduind adulterul, inces­tul şi pederastria între cele două perechi. Un desfrâu împlinit într-un singur pat: privatizarea.
Capitalismul, care stătuse cinzeci de ani pe marginea prăpastiei din cărţile de vise ale marxism-leninismului, s-a dat câţiva paşi înapoi şi a dat brânci socialismului ştiinţific.
Mă pot înşela în consideraţiile mele, dar acum, cu sufi­cient timp în spate, consecinţele se văd cu ochiul liber şi se simt cu trupul şi cu sufletul. România - şi nu numai ea - a pierdut mult din potenţialul economic, din capacităţile industriale şi producţia de bunuri imediate. O ruină care se regăseşte în PIB, în preţuri şi-n tot felul de privatizaţiuni.
Toate acestea, adunate la un loc, se cheamă sărăcie. Să­răcirea brutală şi rapidă a marii majorităţi a populaţiei. Conse­cinţe cu efecte care se vor prelungi, fără pioşenie, până la ultima scândură a corăbiei. Mersul înapoi e imposibil, plutirea înainte nu mai ţine numai de voinţa noastră. Primul efect e o realitate: ţara a început să arunce peste bord, în apele nimănui, o cincime din populaţie. O fărădelege. O crimă cu autori necunoscuţi sau cu identitate falsă. în puţinele cazuri, când amprentele duc la fotografia adevărată, autorii bat pragurile puterii, trecând vino­văţia în fatalitate şi imprevizibil.
Nu judec pe nimeni, observ şi constat. Observ că toate puterile statului s-au manifestat în mod iresponsabil, ignorând nu numai îndatoririrle directe, unde sentimentul ţară-patrie co­mandă plutirea vasului, ci şi bunul simţ, care-i ridică pânzele pe catarge. Şi constat că politica proastă de altădată - limba de lemn - a fost înlocuită de limba de câlţ a demagogiei de azi, care ţese pânze, frânghii şi odgoane pentru a se ajunge la ţărm. Se va ajunge. Dar cine va fi chemat să răspundă pentru cei care nu se mai află pe corabie? Şi cine va plăti neghiobia, care nu are nici un preţ, dar în acest caz are valoarea ţării?
Nu-mi propun să judec dezastre programate, pentru că, fiind prea multe, e greu de ales. Vreau doar să mă situez în con­text pentru a mă face înţeles, fără prejudecăţi.
Un (o) HCM de pe vremuri a păstrat relaţiile economice şi comerciale în directa răspundere a ambasadorului. Aprecierea anuală a muncii sale avea în vedere, în primul rând, împlinirile din acest domeniu. Celelalte activităţi, în interiorul relaţiilor bilaterale, contau mai puţin sau deloc. Nu doar din comoditate, fosta Hotărâre a fostului Consiliu de Miniştri a fost transcrisă în aceiaşi termeni, descărcând în seama ambasadorilor sarcini care nu mai intrau în atribuţiile lor de reprezentare a intereselor sta­tului. Numai că mecanismele birocraţiei, ca să dureze fără efort, şi-au consolidat funcţiile, diversificându-le în sensul obligaţiei diplomaţiei de a sprijini iniţiativele particulare. Mai limpede: eşti plătit de stat ca să faci muncă pentru privaţi.
Primii „privaţi" au înflorit în grădinile economiei statu­lui, îngrijite de ploile şi lumina democraţiei occidentale. Demo­craţie care, înţeleasă de mine, n-ar fi trebuit să poarte această dimensiune agresivă. E imoral să destrami o colectivitate socia­lă şi economică sub steagul libertăţilor şi a drepturilor fără limi­tă ale individului neghiob, aflat în faţa bucatelor pregătite de alţii. Dispun de exemple fără număr, dar mă opresc numai la Sidex-Galaţi, nu cea mai păguboasă privatizare, dar cu mai multe consecinţe negative decât altele: jumătate din cei peste 40 de mii de angajaţi lăsată în stradă. Şi peste 50 de „mici privati­zaţi" care şi-au instalat corturile în jurul combinatului, ocupându-se cu desfacerea produselor acestuia. Fireşte, majori­tatea căpuşelor veneau din interior, din fostul personal Tesa, dispunând de toate datele şi evidenţele necesare care să le asigu­re eficienţa. Cunoşteau pe din afară produsele şi clienţii, ştiau unde şi cui să se adreseze.
Un ambasador, cinstit cu ţara pe care o reprezintă şi cu el însuşi, e obligat să ştie tot felul de lucruri, aparent fără impor­tanţă, foarte importante când trebuie să ia o decizie.
Mă interesase gigantomania epocii de aur, mai întot­deauna necugetată, cu sacrificii absolut inumane. Nu constru­ieşti astfel de combinate în fiecare zi, mai ales când nu ai mate­ria primă, nici energia necesară, nici certitudinea că desfacerea îţi acoperă cheltuielie şi-ţi aduce şi un profit. Din dispoziţii superioare, Dăscălescu a stat săptămâni în şir la Galaţi, aducând cei mai buni specialişti din ţară pentru a începe fabricarea unui produs nou: ţevi. Conducte prin care poate umbla nestânjenit un om călare. Conducte pentru gaz şi petrol din URSS spre Occi­dent. Ceauşescu se angajase să furnizeze aproape o mie de ki­lometri de tuburi de oţel, îmbinate din şapte-n şapte metri. Unul singur valora cât o Dacie. Nu aveam utilaje, iar improvizările n-au fost eficiente: în halat albastru, Dăscălescu a ieşit de câteva ori de sub presele hidraulice, înnotând în ulei: tone de ulei care ţâşneau sub presiune, aruncând garniturile ca dopurile de la vinurile spumoase fabricate la Zarea.
Paradoxul e că acum, dacă ar fi fost regândit altfel şi s-ar fi privatizat cinstit şi corect, ar fi putut deveni un izvor de bunăstare, produsele siderurgice fiind căutate ca şi petrolul, unde preţurile sunt determinate doar în 2-3 puncte de pe glob, iar noi importăm cuie să reparăm gardurile, şi cărămidă din
Austria pentru palatele Corupţiei.
* * *
Prima ca mărime din Spania, compania Dragados, spe­cializată în tot felul de construcţii, importa vapoare de ciment românesc şi, în flux continuu, foarte multe produse de la Galaţi. Fluxuri întrerupte la un moment dat: producătorii erau ocupaţi cu mitingurile, cu distrugerea sistemului naţional de irigare şi, mai ales, cu coborârea capacităţilor de producţie pentru a mic­şora valoarea de privatizare a combinatului.
Informat de îngrijorările companiei, consilierul meu economic mi-a trecut în seamă „problema" - „numai dumnea­voastră pueţi s-o rezolvaţi" astfel că după multe insistenţe, conspectând informaţiile, am acceptat o vizită de lucru la sediul acesteia.
Protocol ca pentru un şef de stat, cu tricolorul pe catar­gul de rezervă, saloane, săli de consiliu, cabinete birouri şi surâ­sul directorului general, privindu-şi ceasul, imediat ce ne-am aşezat pentru convorbiri, pentru a-şi cronometra întrevederea. Amabilităţi de ambele părţi, şi o primă pagină prin care se um­bla discret la subiect: disponiblitatea companiei de a-şi îmbună­tăţi bunele relaţii, cu menţiunea că avea mijloace pentru a obţi­ne importul de produse româneşti, peste contingentele stabilite la Bruxelles. Dacă era nevoie de mai mult, Ministerul Economi­ei închidea ochii pentru a nu pune firma în dificultate. Ştiam, depăşisem cantităţile de tablă, dar era nevoie de o tablă anume, pentru burţile vapoarelor, calitatea produsului nostru fiind foar­te apreciată. Şantierele navale civile şi militare de la Câdiz,
Corunia, Bilbao, Santander, intraseră în goluri de producţie cu comenzi ferme.
Mi s-a dat un tabel cu multe alte articole de necesitate, şi asigurarea că nu trebuie să-mi fac griji: compania îşi avea furnizorii români siguri - micii privaţi -, intraţi şi ei în goluri de lucru, fiindcă articolele subliniate cu roşu nu se mai găseau în stocuri si încetase producerea lor. Rugămintea companiei era să determin la Bucureşti reluarea lucrului, pentru ca toată lumea să fie mulţumită.
Am promis - nu puteam face altceva - m-am retras la sediul misiunii şi i-am trecut tabelul consilierului economic. Aplicat, acesta a întocmit comunicarea pentru Bucureşti, plecată a doua zi prin cifru: un exemplar la ministerul de resort, al doi­lea la Externe, că să se vadă că nu stăm degeaba. Trecut prin multe oficii, cunoştea foarte bine furnizorii de altădată, cei ai statului, şi ajunsese să afle câte ceva şi despre cei de acum.» „- Ştiţi, domnule ambasador, cât de inventivi sunt privaţii? Vă mai amintiţi de Eugenia, de la fabrica din Slobozia?" Mi- aminteam: un pesmete elipsoidal dublu, unit printr-un strat de cacao cu lapte şi zahăr. Directorul sistase furnizarea către ma­gazinele de stat, desfâcând totul prin privaţi. Nu oricum: un franc pentru el, la fiecare bucată.
Privaţii, fericiţi, mai puneau un franc pentru ei, cumpă­rătorii plăteau şi treceau scumpirea în seama statului, absent din toată afacerea. Absent? Nu. Pentru că el asigura materia primă, utilajele şi mâna de lucru. Cum se întorcea valoarea acestora la buget nu am mai fost curios să aflu. Deloc contrariat când şeful de la Eugenia a intrat în politică...
Surprins, în cele din urmă, când Externele, printr-o co­municare la vedere, mi-au transmis rugămintea de a identifica posibili cumpărători spanioli pentru o gamă largă de produse. O societate de import-export, nou înfiinţată, se angaja cu furniza­rea lor. Mi se dădea lista şi mi se cereau adresele clienţilor.
Nu mi-a fost greu să identific printre articole, exact pe cele care nu mai ajungeau la privaţii gălăţeni. Printre societarii noii societăţi se aflau mulţi funcţionari de la Externe, cu acces la informaţiile cifrate. Gâscă se mutase într-o altă traistă.