Sentimentul că subalternului meu de la serviciul consular îi plăcea să-mi aducă veşti proaste, s-a adeverit de multe ori: „-Auziţi, domnule ambasador, nenorociţii! Ne-au sechestrat un vas la Alicante. N-a plătit serviciile şi locaţia de mult timp, şi-l ţin în larg, cu ciment vrac, cu riscul să se facă piatră. Dacă nu-şi plăteşte datoriile, nu se poate mişca." „-Domnule, dacă-i aşa, nenoriciţii suntem noi, nu ei. N-avem ce face. Trebuie să plătească. Aţi luat legătura cu cei de acasă? Cine-i armatorul şi cine-i propietarul cimentului?"
Armatorul eram noi, adică Navromul, iar cimentul aparţinea unui impresar spaniol, proprietar de silozuri la Alicante.
I-am spus numele, înainte de a mi-1 declina el. „- Nu-i spaniol. E catalan, născut la Havana, naţionalizat nordamerican, stabilit la Madrid. Nu vă faceţi griji, omul are idei şi relaţii peste tot. Şi aici, şi la Bucureşti. O să se descurce."
Din pură întâmplare, îl cunoscusem în două împrejurări, una înainte de şi alta după. înainte, prin februarie 1989, în cursa Tarom - un Tu-140 -, cu destinaţia Bucureşti. Terminasem perioada de comisar al Expoziţiei Cartea spaniolă în România, inventată de mine ca să pot călători, donasem cărţile - în jur de 250 de titluri - Bibliotecii Naţionale din Madrid şi mă-ntorceam acasă cu câştigul transformat în conserve, cafea şi 3 kg. de portocale, luate ca bagaj de mână ca să trec vama mai uşor. Individul venise din faţă, între pasagerii de la clasa „turist". îşi cunoştea bine „turiştii" lui şi a pus să treacă o sticlă de whisky, din mână în mână, plus, la discreţie, alune prăjite. M-a inclus printre aceştia, am refuzat, dar, la inistenţele lui, am cedat şi m-am ridicat în picioare. Portocalele s-au ridicat odată cu mine, plasa de polimeri s-a sfâşiat şi-au cucerit intervalul cu lumina culorii şi miresmelor, absente din magazinele noastre. Dilgentă, o stewardesă le-a cules într-o pungă de shop, şi ca să nu mai stau cu prada în braţe, proprietarul sticlei i-a spus fetei s-o ducă la bagajele lui, urmând s-o recuperez, trecută de vameşi, la aeroport.
S-a dovedit eficient.
A doua oară, l-am regăsit la Intercontinental, în martie 1990, ghid voluntar al unor galicieni - omul avea şi o bunică galiciană - veniţi cu un tren de „ajutoare". Trei vagoane, din cincisprezece, se pierduseră în Iugoslavia. Aici se afla şi ajutorul cel mai de preţ, o troiţă de granit de 5 tone, dăruită de Fraga Iribarne. Au sosit, câteva zile mai târziu, fără conservele de peşte şi lapte praf, dar cu granitul întreg. Locul instalării a fost găsit tot de catalan. Se instalase la hotel şi se ocupa cu exportul, mai ales ciment de la Medgidia. Bani. Bani buni. în toate buzunarele „turiştilor", reinstalaţi în funcţii foarte înalte.
Nu i-am povestit consulului astfel de amănunte. După câteva zile de diligenţe, nereuşind, cum i se ceruse, o amânare a datoriilor, a venit la mine cu vestea bună: un secretar de la Ministerul Transporturilor sosise neanunţat la Alicante, însoţit de reprezentantul unei societăţi „private" de navigaţie, care plătise datoriile statului. Preţul avea să intre în preţul vaporului, pe care reprezenantul societăţii 1-a trecut în folosinţă, cu echipaj, unui armator grec, cel care, de fapt, acoperise valoarea sechestrului. O corabie.
Avariată în plutire, a doua corabie, nava Glogova se târâse până în Canare, la şantierele navale din Las Palmas, pe unde ani în şir trecuseră zeci de vase româneşti, pentru mici reparaţii şi aprovizionare. Reparaţiile pentru Glogova, începând cu propulsia, presupuneau reconstruirea totală. în locaţie, cu 40 de marinari, cu salarii neachitate de peste şapte luni. Nu fuseserăm anunţaţi decât în clipa când marinarii ameninţaseră cu un miting de protest, ca în Piaţa Victoriei. Am zburat la Las Palmas, i-am văzut, le-am promis tot ceea ce doreau şi am revenit la Madrid. Cheltuielile trebuiau suportate de imbecilii care o ruinaseră şi nu din banii statului. Comunicarea mea n-a fost bine primită, dar nu mi s-au mai dat noi ordine. Marinarii îşi găsiseră de lucru prin oraş, recalificându-se ca zugravi, instalatori sau zidari. Puţini au trecut pe vapoarele altora. La sfârşitul textului, insinuam o soluţie oferită, cândva, pentru utilajul petrolifer exportat în Brazilia: scufundarea.
Nu ştiu dacă s-a petrecut acest lucru. S-a petrecut cu a treia corabie, al cărui nume l-am uitat. Naufragiase în apele portugheze din Azore. Echipajul, inclusiv căpitanul care a rămas pe punte până n-a mai avut-o sub picioare, a fost salvat de un vas rusesc, primul ajuns la catastrofă după apelul SOS.
Imprevizibilă, ca toate, o furtună căreia vasul nu i-a putut face faţă pentru simplu motiv că motoarele n-au mai funcţionat. Şi n-au mai funcţionat pentru că n-au mai avut combustibil. Căpitanul vânduse motorina, păstrând numai cantitatea care i-ar fi ajuns până la următoarea ancoră, unde motorina se cumpăra la jumătate din preţ. Nu calculase furtuna.
După duşuri în Azore, căpitanul şi echipajul au sosit la aeroportul Otopeni, unde au fost primiţi de un cor de miniştri, dirijat de şeful guvernului. îmbrăţişaţi, medaliaţi, decoraţi. Ca nişte eroi. Meritau: cei care scufundă ţara sunt nişte eroi. Alţii nu mai există.
Dispun de multe exemple, Spania având mare pe toate părţile. Dar, din respect pentru romaţa lui Minulescu, mă opresc la cele trei. Romanţele lui, aduse de la Paris, sunt pline cu corăbii. Unele pornesc, alte sosesc, altele zac în adâncuri. Sunt galerele pe care poetul, transformat în scafandru, coboară şi le citeşte numele de pe pupa: Xeres, Estremadura, Alicante. Premoniţii lirice. Precum şi cea din Vasul fantomă, pe care a navigat Columb: în port a ancorat un vas fantomă.../ II recunosc -/Dar unde-i căpitanul?/Şi matelofii unde-au debarcat?...
înaintea celui de al doilea război mondial, România construise un vapor de lux, care străbătea Mediterana, trecea prin Barcelona şi se îndrepta spre New York. Linie regulată pentru călători între două continente. Nu era un crucişător, dar după declanşarea războiului Hitler 1-a considerat periculos şi a ordonat scufundarea. Cine are informaţia la timp e stăpânul timpului. Un diplomat spaniol, un Beneyto, acreditat la Bucureşti, a convins proprietarii să i-1 vândă la preţ de sold - linia se suspendase - cu bani plătibili ulterior.
Vaporul a plecat la Barcelona, fără pasageri. Plin cu mobilă şi opere de artă. După descărcare, a coborât pe lângă Alicante şi, prin Gibraltar a intrat în Atlantic, aşteptând torpilele germane. Au venit. Vasul s-a dus la fund, fostul diplomat şi-a încasat asigurarea făcută din vreme, devenind unul dintre cei mai bogaţi oameni din Spania. îmbogăţirea rapidă nu se poate face decât dacă-i nenoroceşti pe alţii.
Cine mai crede ca dispariţia flotei româneşti a fost o treabă complicată, se înşeală. Nimic nu poate dispărea mai uşor decât o corabie. Cele care au mai rezistat o vreme, datorită unei abnegaţii sinucigaşe, au dispărut sub furtuna licitaţiilor în jos. S-a plecat de la o valoare declarată şi s-a coborât, cu veselie, sub linia de plutire.
Nimic nu a fost întâmplător, aminindu-mi de povestea ciobanului care, adormind, şi-a pierdut turma şi-a reuşit s-o regăsească datorită unui cântec de jale, cântat la fluier. Oile au recunoscut fluierul şi s-au întors la stăpân. Da, dar erau oi. Proaste ca în proverbe.
Se spune că după pierderea vaselor româneşti, toţi responsabilii flotei, cu buzunarele pline de datorii, şi-au cumpărat cavale şi au străbătut Dobrogea, jeluindu-se foc. Ca să nu devină cenuşă, li s-au confiscat fluierele - altceva nu mai aveau - şi au fost chemaţi, pe rând, în politică; mai ales în Parlament, sub pânzele albe ale imunităţii. Somn sigur, un cântec de leagăn în scutece murdare murdare murdare.
Armatorul eram noi, adică Navromul, iar cimentul aparţinea unui impresar spaniol, proprietar de silozuri la Alicante.
I-am spus numele, înainte de a mi-1 declina el. „- Nu-i spaniol. E catalan, născut la Havana, naţionalizat nordamerican, stabilit la Madrid. Nu vă faceţi griji, omul are idei şi relaţii peste tot. Şi aici, şi la Bucureşti. O să se descurce."
Din pură întâmplare, îl cunoscusem în două împrejurări, una înainte de şi alta după. înainte, prin februarie 1989, în cursa Tarom - un Tu-140 -, cu destinaţia Bucureşti. Terminasem perioada de comisar al Expoziţiei Cartea spaniolă în România, inventată de mine ca să pot călători, donasem cărţile - în jur de 250 de titluri - Bibliotecii Naţionale din Madrid şi mă-ntorceam acasă cu câştigul transformat în conserve, cafea şi 3 kg. de portocale, luate ca bagaj de mână ca să trec vama mai uşor. Individul venise din faţă, între pasagerii de la clasa „turist". îşi cunoştea bine „turiştii" lui şi a pus să treacă o sticlă de whisky, din mână în mână, plus, la discreţie, alune prăjite. M-a inclus printre aceştia, am refuzat, dar, la inistenţele lui, am cedat şi m-am ridicat în picioare. Portocalele s-au ridicat odată cu mine, plasa de polimeri s-a sfâşiat şi-au cucerit intervalul cu lumina culorii şi miresmelor, absente din magazinele noastre. Dilgentă, o stewardesă le-a cules într-o pungă de shop, şi ca să nu mai stau cu prada în braţe, proprietarul sticlei i-a spus fetei s-o ducă la bagajele lui, urmând s-o recuperez, trecută de vameşi, la aeroport.
S-a dovedit eficient.
A doua oară, l-am regăsit la Intercontinental, în martie 1990, ghid voluntar al unor galicieni - omul avea şi o bunică galiciană - veniţi cu un tren de „ajutoare". Trei vagoane, din cincisprezece, se pierduseră în Iugoslavia. Aici se afla şi ajutorul cel mai de preţ, o troiţă de granit de 5 tone, dăruită de Fraga Iribarne. Au sosit, câteva zile mai târziu, fără conservele de peşte şi lapte praf, dar cu granitul întreg. Locul instalării a fost găsit tot de catalan. Se instalase la hotel şi se ocupa cu exportul, mai ales ciment de la Medgidia. Bani. Bani buni. în toate buzunarele „turiştilor", reinstalaţi în funcţii foarte înalte.
Nu i-am povestit consulului astfel de amănunte. După câteva zile de diligenţe, nereuşind, cum i se ceruse, o amânare a datoriilor, a venit la mine cu vestea bună: un secretar de la Ministerul Transporturilor sosise neanunţat la Alicante, însoţit de reprezentantul unei societăţi „private" de navigaţie, care plătise datoriile statului. Preţul avea să intre în preţul vaporului, pe care reprezenantul societăţii 1-a trecut în folosinţă, cu echipaj, unui armator grec, cel care, de fapt, acoperise valoarea sechestrului. O corabie.
Avariată în plutire, a doua corabie, nava Glogova se târâse până în Canare, la şantierele navale din Las Palmas, pe unde ani în şir trecuseră zeci de vase româneşti, pentru mici reparaţii şi aprovizionare. Reparaţiile pentru Glogova, începând cu propulsia, presupuneau reconstruirea totală. în locaţie, cu 40 de marinari, cu salarii neachitate de peste şapte luni. Nu fuseserăm anunţaţi decât în clipa când marinarii ameninţaseră cu un miting de protest, ca în Piaţa Victoriei. Am zburat la Las Palmas, i-am văzut, le-am promis tot ceea ce doreau şi am revenit la Madrid. Cheltuielile trebuiau suportate de imbecilii care o ruinaseră şi nu din banii statului. Comunicarea mea n-a fost bine primită, dar nu mi s-au mai dat noi ordine. Marinarii îşi găsiseră de lucru prin oraş, recalificându-se ca zugravi, instalatori sau zidari. Puţini au trecut pe vapoarele altora. La sfârşitul textului, insinuam o soluţie oferită, cândva, pentru utilajul petrolifer exportat în Brazilia: scufundarea.
Nu ştiu dacă s-a petrecut acest lucru. S-a petrecut cu a treia corabie, al cărui nume l-am uitat. Naufragiase în apele portugheze din Azore. Echipajul, inclusiv căpitanul care a rămas pe punte până n-a mai avut-o sub picioare, a fost salvat de un vas rusesc, primul ajuns la catastrofă după apelul SOS.
Imprevizibilă, ca toate, o furtună căreia vasul nu i-a putut face faţă pentru simplu motiv că motoarele n-au mai funcţionat. Şi n-au mai funcţionat pentru că n-au mai avut combustibil. Căpitanul vânduse motorina, păstrând numai cantitatea care i-ar fi ajuns până la următoarea ancoră, unde motorina se cumpăra la jumătate din preţ. Nu calculase furtuna.
După duşuri în Azore, căpitanul şi echipajul au sosit la aeroportul Otopeni, unde au fost primiţi de un cor de miniştri, dirijat de şeful guvernului. îmbrăţişaţi, medaliaţi, decoraţi. Ca nişte eroi. Meritau: cei care scufundă ţara sunt nişte eroi. Alţii nu mai există.
Dispun de multe exemple, Spania având mare pe toate părţile. Dar, din respect pentru romaţa lui Minulescu, mă opresc la cele trei. Romanţele lui, aduse de la Paris, sunt pline cu corăbii. Unele pornesc, alte sosesc, altele zac în adâncuri. Sunt galerele pe care poetul, transformat în scafandru, coboară şi le citeşte numele de pe pupa: Xeres, Estremadura, Alicante. Premoniţii lirice. Precum şi cea din Vasul fantomă, pe care a navigat Columb: în port a ancorat un vas fantomă.../ II recunosc -/Dar unde-i căpitanul?/Şi matelofii unde-au debarcat?...
înaintea celui de al doilea război mondial, România construise un vapor de lux, care străbătea Mediterana, trecea prin Barcelona şi se îndrepta spre New York. Linie regulată pentru călători între două continente. Nu era un crucişător, dar după declanşarea războiului Hitler 1-a considerat periculos şi a ordonat scufundarea. Cine are informaţia la timp e stăpânul timpului. Un diplomat spaniol, un Beneyto, acreditat la Bucureşti, a convins proprietarii să i-1 vândă la preţ de sold - linia se suspendase - cu bani plătibili ulterior.
Vaporul a plecat la Barcelona, fără pasageri. Plin cu mobilă şi opere de artă. După descărcare, a coborât pe lângă Alicante şi, prin Gibraltar a intrat în Atlantic, aşteptând torpilele germane. Au venit. Vasul s-a dus la fund, fostul diplomat şi-a încasat asigurarea făcută din vreme, devenind unul dintre cei mai bogaţi oameni din Spania. îmbogăţirea rapidă nu se poate face decât dacă-i nenoroceşti pe alţii.
Cine mai crede ca dispariţia flotei româneşti a fost o treabă complicată, se înşeală. Nimic nu poate dispărea mai uşor decât o corabie. Cele care au mai rezistat o vreme, datorită unei abnegaţii sinucigaşe, au dispărut sub furtuna licitaţiilor în jos. S-a plecat de la o valoare declarată şi s-a coborât, cu veselie, sub linia de plutire.
Nimic nu a fost întâmplător, aminindu-mi de povestea ciobanului care, adormind, şi-a pierdut turma şi-a reuşit s-o regăsească datorită unui cântec de jale, cântat la fluier. Oile au recunoscut fluierul şi s-au întors la stăpân. Da, dar erau oi. Proaste ca în proverbe.
Se spune că după pierderea vaselor româneşti, toţi responsabilii flotei, cu buzunarele pline de datorii, şi-au cumpărat cavale şi au străbătut Dobrogea, jeluindu-se foc. Ca să nu devină cenuşă, li s-au confiscat fluierele - altceva nu mai aveau - şi au fost chemaţi, pe rând, în politică; mai ales în Parlament, sub pânzele albe ale imunităţii. Somn sigur, un cântec de leagăn în scutece murdare murdare murdare.
