XOSE LUÎS MENDEZ-FERRÎN
(1938)
întruparea vagabondului
Ţi-ai deschis palma mâinii spre mine
ca şi când ai flutura o batistă la despărţire.
Şi mi-ai spus nopţile tale fară somn,
proclamându-ţi cetăţenia de neajutorat.
Am înţeles perfect
că există ceva rău şi urât
care ne face trişti şi tăcuţi.
Nu pot să traduc în galiciană
tăcerea de râu scufundat a glasului tău.
Erai cel din urmă document
din istoria unui râu de nedreptăţi?
Erai fierul curat care ameninţa
universul, spunând adevărul?
Erai ultima înfăţişare a veşnicului
poliţist care ne iscodeşte viaţa?
Ai spus toate astea fară cuvintele
pe care nu le pot spune aici.
Doar cu ridicarea mâinii
visul lua foc în steaguri.
Ai deschis ochii ca nişte braţe de prieten
care te cheamă de departe. Dar te gândeai
la trădarea pe care aş fi putut s-o port în buzunar.
Şi te-am văzut plângând, retras în taina întunericului
care ne orbeşte mereu, neştiind în ce zi ne aflam.
ANTONIO DOMÍNGUEZ REY
(1955)
Lângă un bătrân
Mâna, străină sieşi, îşi stinge mângâierea pe lucrurile care, treptat, se-nstrăinează. Până şi timpul îşi destramă pe chipul lui înceţoşat de riduri lumina chipurilor de-altădată. Şi glasul îşi aduna izvoarele, să tacă. E numai şoapta peste uneltele mai grele acum ca niciodată. Chiar dacă ocupă acelaşi loc, plecarea-i fără leac şi neplecarea-i una şi aceeaşi. Numai omul înviorează focul care-ncălzeşte fiinţa. Dincolo de jeratec formele s-aduna în uitare, cenuşa-n zori, în care mai palpită hrana fiinţelor fără istorie.
Secetă
Cu jind rădăcinile măslinului caută în tăcerea minerală foşnetul binefăcător al ploii pe care cerul o refuză. Oamenii
se duc în zori la marginea câmpiei
şi privesc cum trec orele peste frunzele veştede.
Galbenul creşte acolo unde verdele surâdea peste speranţele lor.
Sub pântecul norilor, bătucite mâinile ţăranilor despletesc negura. Seminţele încolţeau sub sudoarea lor promisiuni şi rugi îndeplinite. Şi munca lor n-a fost în zadar. Să vină, deci, ploile acestor ceruri să li se usuce ochii oamenilor.
O mână te mai caută
O mână te mai caută şi-acum înfiorată
printre-amintiri răzleţe. Mai cu seamă
când neagră cade noaptea şi-n insomnie numai
absenţa ta aprinde candelabre,
surâsuri şi săruturi, buze
care nu rănesc stinsă lumina
duioşiei mişcătoare.
Ca în nopţile de-atunci ard între degete
orele care-au fost crengi ale bucuriei.
Şi mâna nu ştie dacă va fi forma
ştiută de obişnuinţa cea care-o aşteaptă,
nici dacă gestul căutării o scufundă
în întunericul palpabil al pustiului.
Până şi ne sfâşie chipurile
şi-i inutil în umbră să ne mai căutam.
Claustru în flăcări
Ceciliei. mama mea, încă în viaţă.
I
Ţi-ai dus golită umbra în pulsul slăbit
prin amarantul verde al grădinii
polen căzut pe frunză suflarea ta rămâne
în busuioc sub brumă, ca sămânţa.
II
De n-ai pricepe semnul adunat şi mut
din suferindu-ţi chip, atât de îndrăgit,
din liliacul buzei linie închisă,
sfinx zilelor în mine scufundate,
firescul înţeles şi-ar tulbura lumina
lăsându-mă nesigur şi tăcut în drumul
pe care lovitura neaşteptată-1 taie
în modul îndoielnic de a rămâne-n viaţă.
Aud foşnet de flăcări în claustrul tău,
scrâşnet de carne sfâşiindu-se
şi-i fără rost în brazde timpul să-1 opreşti
umbrită porumbiştea când cade în abisuri.
Cu-acest stigmat caut între cedrii
albaştrii din privirea-ţi în penumbră
aripa cu lumină de migdală.
Tu, în cenuşa multă a uitării,
iar eu suflând în jarul chipului ce se stinge.
