Pe un picior de plai,
S-apropie jumătatea lui Iunie şi peste Piaţa Universităţii pogoară duhurile hămesite ale vânzătorilor de ţară, să vadă ce a mai rămas de vândut. Dezamăgiţi pentru că tarabele sunt goale şi, mai ales, pentru că acum douăzeci de ani, au dat pe degeaba ceea ce au dat, în primul rând demnitatea şi cinstea.
Pogoară şi se bulucesc la strungă, să-şi umple doniţele şi se întorc acasă, dezamăgiţi a doua oară, pentru că mânzările de atunci au înţărcat după prima mulsoare şi nici n-au mai fătat. Au rămas sterpe si le-au cumpărat turcii cu piaştri care, schimbaţi în lire greco-cipriote, au devenit euro şi au dispărut, s-au pierdut între două bănci cu domicilii diferite, dar cu un singur sediu, încă nedeclarat.
Din pricina asta, mieii de Paşti au venit mereu din import, tocmai din Australia, la preţul de aici, de zece opri mai mare decât preţul de acolo. Pentru că acolo sunt miei, iar aici sunt bani. Toţi ciobanii care au păşunat pe caldarâmul din Piaţa Universităţii au chimirele pline şi pot, dacă vor, să cumpere orice, cu condiţia să fie cât mai scump.
Se apropie jumătatea lui Iunie şi Piaţa Universităţii se va umple iarăşi, cel puţin în ziare, radiouri şi televiziuni, cu lămpaşe, bâte şi mineri; cu sticle incendiare, busculade şi autobuze în flăcări (noi nouţe!) şi cu povestirile ciobanilor de atunci, veniţi să spună cum a fost şi cum le-ar fi plăcut să fie. Veniţi direct din Parlament şi alte fotolii, unde li s-a dat un loc de odihnă, în funcţie de cum au behăit de tare în incinta spiritului românesc, transformată în stână murdară de jos până în cer şi-n toate părţile.
Arhivele Televiziunii Române (Liberă, pe atunci) sunt pline până la tavan cu „sărbătorile” acelea, dar marea parte a secvenţelor nu au ajuns la public niciodată, fiind selectate cu grijă, astfel că lumea de azi e convinsă ca mai întâi au venit lămpaşele, bâtele si minerii şi abia după aceea ciobanii, băciţele, turmele, activiştii şi bănuiţii dizidenţi, deveniţi intre timp milionari, clasă politică şi elită intelectuală.
Recunosc de bună voie şi deplin sănătos, că am fost împotriva acestei chermeze a dezmăţului ideologic înainte de a exista, şi nu am nici cea mai mică remuşcare. Faptul că reproşurile curg mereu spre mine, în fiecare Iunie, împreunate cu fluviile denigrării, nu mă nelinişteşte. Scârba e prea multă ca să le mai dau atenţie.
Tot ce pot face pentru aceştia e să le împrospătez memoria, punându-le pe masă numai o parte din ceea ce am scris şi publicat pe atunci în Adevărul, singurul ziar care n-a locuit, nici măcar în trecere, în stâna aceea. Să-i spunem aşa, pentru că asta a fost.
Cred, totuşi, ca măcar la comemorarea de acum, în afară de lămpaşe, bâte şi mineri, se cuvine ca posturile de televiziune să transmită şi câteva discursuri din Balconul Pieţei. Să nu-i ignorăm, mai ales că ei nu ne-au ignorat nici o clipă. Tinerii de azi se vor cruci de ceea ce vor auzi şi, mai ales, de figura personală a oratorilor.
Noi, la Adevărul, am făcut de la bun început lucrul acesta. Zi de zi, până noaptea târziu, cititorii noştri – erau câteva milioane ! – ne transmiteau prin telefon informaţii despre ce se petrecea în Piaţă, mai ales despre cei care ocupau amvonul acela, dându-se drept ceea ce nu fuseseră. – Da, cel care a vorbit în seara aceasta, a făcut puşcărie, dar nu pentru că ar fi fost anticomunist. Era miliţian, la Mangalia, şi şi-a omorât soţia, a aruncat-o din balcon, de la etajul trei. – Da, Săpânţa nu mai are oi. Pentru că a venit cel care v-a vorbit – era fotbalist, la Arad – s-au pus singur primar, a desfiinţat ceapeul, a dat foc la saivane, şi a vândut toate oile la unguri, fără să de un ban la colectivişti.
Luam notele telefonice, verificam informaţia la Poliţie şi dacă era adevărată o publicam pe prima pagină, într-o casetă, jos la subsol. Nu le-am putut publica pe toate pentru că era prea multe. După cum n-am publicat nimic din ceea ce venea pe alte căi, direct de la informatorii profesionişti. Pentru că indiferent dacă era sau nu adevărate, scandalul ar fi fost uriaş. Le-am păstrat pe toate – telefoane, scrisori, documente oficiale, etc. – şi nu le-am folosit niciodată, nici măcar ca materie primă. Sentimentul că în toate zilele acelea am asistat la un spectacol cu Mioriţa, într-o ultimă variantă şi un montaj inedit, nu m-a părăsit nici o clipă. De aici, stâna. O stână mai mare decât cele din Bucegi. O Mioriţa fără nuntă şi fără nuntaşi. Pentru că nu se petrecea o căsătorie cu moartea, semn al fatalităţii şi resemnării, ci se consuma stingerea credinţei.
Nu am, de aceea, nimic de adăugat la ceea ce am scris şi publicat atunci.
Am, totuşi o rugăminte: cineva de la Primărie – nu neapărat primarul – să scoată crucile de piatră din Piaţă şi să le ducă la locul lor, la morţii care au rămas fără ele. Un paleograf le va descifra cu multă uşurinţă numele, redându-le demnitatea pângărită fără să ştie. Nici păcurarul din baladă nu a cerut aşa ceva. A rugat, doar, să i se pună crucea în dosul stânii. Să rămână aproape de lume, de stele, de vânt, de fluiere...
Aducerea acestor cruci în Piaţă n-a fost doar o imbecilitate, ci drept ceea ce se vede. O profanare cvadruplă: a morţilor, a timpului, a credinţei şi a neamului românesc.
Poate îi va fi nedumerit pe unii dintre cititorii ziarului nostru, faptul că duminică, 20 mai, în afara celor 6 cuvinte „Avem nevoie de linişte, oameni buni" — am lăsat prima pagină albă. E un gest fără precedent, recunosc, dar el trebuia să se producă, şi în situaţia dată nu mai putea fi amânat; cuvintele s-au născut din dragostea oamenilor; s-au născut pentru a înlocui în egală măsură tăcerea şi urletul; s-au născut libere pentru a ne spune că suntem liberi; s-au născut pentru a ne spune dragostea dintre noi.
Am crezut şi continuu să cred în această motivaţie a limbajului articulat; în acest mister al naşterii cuvintelor; în acest miraculos laborator nevăzut al formării lor din sunete care se ordonează frumos şi tainic, ducând la sens şi la armonie muzicală.
Ceea ce n-am crezut că mai e posibil să se întâmple fost să constat că tot noi, oamenii, ne întoarcem, uneori, la urlet; ne întoarcem şi golim cuvintele de frumuseţea şi adevărul pe care-1 duc în ele; ne întoarcem şi umplem acest gol cu neadevăr, cu minciună (nu e numai neadevăr în aceasta!), cu ipocrizie, cu injurie. Ne întoarcem aşadar la instincte şi uităm că în afară de instincte suntem alcătuiţi şi din raţiune şi judecată, precum şi din sentimente şi bun simţ. Sigur, şi ura e un sentiment, dar nu-i ca celelalte. Ura, când e numai ură, e făcută doar din instincte josnice, primare, pe când celelalte sentimente distilează emoţii dorinţe curate, afectivitate şi educaţie, cunoaştere şi morală.
Am lăsat albă prima pagină a ziarului pentru că nu am mai putut altfel; în ultimele luni, mai ales în cele două lui ale campaniei electorale, cuvintele noastre, cele în care am tăcut şi suferit decenii în şir, au fost dezarticulate de această otrăvită gramatică a neadevărului, a urii şi ipocriziei. Pe lungile drumuri ale speranţei noastre de mai bine, de libertate şi democraţie, nişte demoni care zăcuseră în noi au ieşit pe întuneric şi au semănat dezbinarea noastră; neîncrederea şi duşmănia.
Am simţit acest lucru în noaptea de 12 ianuarie şi mi-a fost teamă; l-am simţit după aceea în multe alte nopţi şi în multe alte zile. Şi mi-a fost mai mult decât teamă. Pentru că m-am simţit neputincios şi singur în faţa avalanşei de urlete ce s-au tot rostogolit ziua şi noaptea peste străzile şi pieţele oraşelor. Otrăvuri care după aceea au trecut, cu duhoare cu tot, în paginile ziarelor. În această presă a junglei gata să ne întoarcă în jungla cea adevărată, unde pe principiul ecosistemului naturii, nu ne-ar mai fi rămas decât să ne devorăm între noi, pe rând şi treptat. Şi să ne acuzăm reciproc de antropofagie.
Am lăsat albă prima pagină a ziarului nu pentru că ne- ar fi fost frică de această junglă; nici pentru că n-am fi avut ce spune cititorilor noştri. Mulţii noştri cititori pe care-i iubim, îi respectăm şi-i dorim mereu lângă noi, pentru că fără ei nu am însemna mare lucru. Am lăsat-o albă tocmai pentru ca cititorii să-şi scrie, ei singuri pe suprafaţa ei, gândurile şi sentimentele lor în linişte. Fără cuvinte. Fără să se mai audă nimic altceva. Pagina albă, precum pagina albă a zăpezilor care au căzut în decembrie peste ţară, îndată după triumful Revoluţiei, acoperind cu puritate jertfele acesteia. Cohorte de îngeri, am crezut atunci, au adus din văzduhuri acest giulgiu imaculat, albul tăcut şi iertător al zăpezii. Ne-am vrut zăpadă şi linişte în ţară şi în sufletul oamenilor. Şi suntem fericiţi că a fost linişte în ziua de 20 mai, ziua primelor noastre alegeri libere. A fost linişte în patrie şi această linişte trebuie să coboare acum în noi, în regatele interioare ale fiecăruia pentru a ne întări certitudinea că în această zi am făcut un lucru bun şi temeinic.
Să revenim, aşadar, la cuvinte. Să le redăm demnitatea şi sinceritatea dragostei din care s-au născut. Drumul pe care am început să păşim pe ziua de 20 mai va fi un drum lung şi vom avea multe să ne spunem unii altora.
22 mai 1990
Pagina aceea albă din „Adevărul" e şi acum, dacă-mi îngăduiţi, un mare orgoliu pentru mine şi profesia unui ziarist independent.
Evident, nici un partid nu i-a înţeles semnificaţia. Toate, inclusiv FSN-ul, mi-au pus o bilă neagră şi m-au avut în vedere, aşteptând momentul favorabil să scape de mine.
Straniu şi trist: după două decenii, tinerii jurnalişti de azi au aflat de la cei de ieri - care nu aveau nici un interes să fie linişte şi îşi mutaseră redacţiile în Piaţa Universităţii – că pagina aceea albă a făcut campanie electorală pentru FSN. Nu, domnilor, citiţi paginile următoare şi vă veţi convinge că vi se spun minciuni. Citiţi materialele mele dinainte de alegeri, începând cu conflictul etnic de la Tàrgu Mureş (20 martie).
Revedeţi tentativa de linşare a mea din Piaţa Aviatorilor (23 aprilie) şi nu uitaţi că la 20 mai Piaţa Universităţii împlinea o lună de mugete neîntrerupte. Am şi cifre: pe durata campaniei electorale, la nivel naţional, s-au desfăşurat 249 de mitinguri, dintre care 115 cu incidente foarte grave (Declaraţia ministrului de interne Mihai Chiţac, la şedinţa CPUN din 11 mai.). Pentru ca alegerile să se desfăşoare normal, liniştea era absolut fundamentală. De ce vor fi făcând unii gălăgie şi astăzi, ştiu, dar nu vreau să înţeleg. Poate înţelegeţi dumneavoastră ?
Nu ştiu cât timp mai au de gând să rămână în Piaţa Universităţii ultimii dintre manifestanţi. Nu ştiu cât mai vor să-i păstreze aici cei care i-au adus. Ştiu însă, adică încep să cred că dacă nu vor pleca singuri, nimeni nu-i va obliga s-o facă. Şi mai ştiu, asta cu certitudine, că cei care i-au adus aici, şi i-au pus să ceară, alături de lucruri absolut îndreptăţite, lucruri nedrepte, mereu altele în raport de mişcarea calendarului politic al ţării, nu au făcut-o din dragoste de ţară. Dincolo de scopul vizibil la care ne vom referi imediat, Piaţa a avut, probabil, şi scopuri pe care încă nu le-am desluşit, inclusiv de natură economică şi financiară. Datele, multele date şi documente care au curs spre noi, din şi despre Piaţă, au rămas în marea lor parte nefolosite pentru că nu am vrut să influenţăm în nici un sens campania electorală. Unele dintre ele poate că îşi vor impune singure dreptul de a fi făcute publice şi le vom face. Scopul vizibil, cel electoral, în clipa de faţă nu mai e actual, dar nu strică să-1 mai privim fără nostalgie pentru ultima dată.
Sistem perfect al tuturor greşelilor pe care partidele istorice le-au săvârşit înaintea şi în timpul campaniei electorale, acest submarin electoral se află acum în situaţia de a nu mai putea rămâne la suprafaţă şi nici de a înainta pe dedesubt într-o direcţie anume. Nici un alt mecanism de propagandă electorală din întreaga campanie n-a funcţionat mai cu eficienţă exact împotriva celor care l-au gândit şi pus în mişcare în favoarea lor. Acum, păstrarea lui pe mai departe şi încercarea de a-1 revitaliza nu-i un semn de sinceritate politică şi nici de ataşament faţă de interesele ţării, cele care nu vor putea fi soluţionate decât împreună, de toate forţele politice şi sociale sub unul şi acelaşi consens naţional. Vanitatea şi orgoliul rănit al celor ce hrănesc, întreţin şi manipulează demonstranţii de aici trebuie să reintre în limitele decenţei şi respectului faţă de poporul care, prin prezenţa masivă la urne, şi-a exprimat atât voinţa de schimbare şi prefacere democratică a ţării, cât şi
dezaprobarea oricăror violenţe şi acte presiune electorală. Contextul politic naţional este suveran într-o astfel de situaţie, iar această suveranitate a opiniei publice n-a fost descoperită de Danton, în 1879, nici de Santo Tomas de Aquino, în secolul al XUI-lea, ci de popoarele lumii dintot- deauna care au recunoscut în ea mişcarea universală a istoriei politice, după cum Newton a descoperit în gravitaţie forţa care produce mişcarea fizică. Apelul lansat prin tot felul de mijloace de comunicare în masă, inclusiv prin câteva ziare, pentru a păstra în funcţie Piaţa Universităţii, atribuindu-i mereu alte revendicări (ultima cere un post de televiziune şi atâta tot) este un act de provocare deosebit de grav. Iar simpatia multora dintre cei care s-au obişnuit să vină măcar o dată pe zi aici, să viţdă ce se mai întâmplă este tot pe atât de gravă şi periculoasă, întreţinând o retorică falsă, un cimitir al realităţilor şi relaţiilor umane antrenate în degradare, în stare să compromită orice, mai ales personalităţi ale culturii noastre.
Înţelegeţi, domnilor foşti candidaţi parlamentari sau la preşedinţia ţării, înţelegeţi că actualul guvern provizoriu nu are curajul să demonteze această uzină a calomniei. Înţelegeţi că nu are rost ca acest numai aparent subtil sistem terorist să rămână aici în continuare. Nu credeţi tot ce se spune de pe puntea acestui submarin în derivă, nici ce se scrie într-o anume presă. Nu aceasta trebuie să fie zona liberă de neocomunism, ci întreaga ţară. Nu ea singură va putea să apere ţara de acest pericol potenţial, ci ţara însăşi prin cinstea, munca şi sinceritatea poporului ei. Am recunoscut şi am repetat în paginile ziarului nostru justeţea unor revendicări ale manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Ele sunt şi ale noastre şi îi asigurăm pe manifestanţii sinceri că-n această revendicare vom veghea alături de ei pentru ca pericolul neocomunismului să nu se abată din nou peste noi. Cu acest scop, ziarul „Adevărul" va redeschide în paginile sale o rubrică pe care o va intitula chiar Piaţa Universităţii la care îi invităm să participe pe toţi cei care vor zări la ţărmul orelor viitoare pericolul neocomunismului. Evident, fără înscenări şi fără răfuieli personale. Mutând-o în paginile ziarului nostru, vrem să redăm acest spaţiu sacru eroilor adevăraţi din ultimul decembrie, publicului ocazional şi locuitorilor acestui oraş, care trebuie să- şi recapete demnitatea la care are dreptul.
31 mai 1990
Ceea ce s-a petrecut luni, 11 iunie, în Piaţa Victoriei este ceea ce continuă să se petreacă de multe săptămâni în Piaţa Universităţii şi ţine de inadmisibil. Inadmisibil de mai multe ori. Pentru că suntem pe pragul de a ne face definitiv şi total de râsul planetei, transformându-ne dintr-un popor civilizat şi cu multe suferinţe, într-o adunătură de circ cu tombolă permanentă. Lumea începe să râdă de noi cu toate orificiile şi e îndreptăţită s-o facă atâta vreme cât cei neîndreptăţiţi la drepturi imposibile sunt lăsaţi să-şi facă de cap, făcând în acelaşi timp jocul unor interese politice agresive pentru societatea liberă şi democratică pe care vrem s- o construim.
Ilustrarea acestei stări de lucruri am făcut-o mereu, din toate unghiurile, şi folosindu-ne de toate datele realităţii. Astfel că ceea ce s-a petrecut luni, 11 iunie, la palat şi în piaţa din faţa sa nu aduce nimic nou sau inedit: Guvernul a acceptat să poarte un dialog cu reprezentanţii greviştilor foamei. A procedat greşit de două ori. Mai întâi că trebuia să ştie cine sunt greviştii, adică de ce se află ei în grevă şi să mai ştie cât de cât cine sunt reprezentanţii lor. Nu s-a interesat de astfel de amănunte şi a acceptat dialogul în necunoaştere. În al doilea rând, dacă 1-a acceptat trebuia să-1 ducă până la capăt cu fermitatea sau blândeţea împrumutată de la forţele de ordine. Pentru că, altfel, prin acest procedeu, există posibilitatea să ni se ceară nu doar un post de televiziune, ci un complex de comunicaţii extraterestru, o locomotivă electrică, un combinat siderurgic, un ziar şi chiar învierea morţilor.
Greviştii foamei
Rezultatul a fost cel neaşteptat de Guvern, dar ştiut de toată lumea: încă o dată agenţiile de presă şi camerele de luat vederi au transmis lumii circul şi tombola din Bucureşti. Un alt rezultat a fost punctualitatea, adică ora de deschidere a dialogului, precedată de camerele de luat vederi instalate în piaţă şi pe blocurile din apropiere cu ojumătate de oră mai înainte. Şi a mai fost un rezultat. Manifestanţii din Piaţa Universităţii, plictisiţi de statul pe loc, au descoperit că plimbarea pe jos face bine şi aduce şi un spor de popularitate. Aşadar, 3 la 0 în favoarea lor, că tot suntem în plin campionat mondial de fotbal. Dacă ne gândim bine, toate aceste rezultate n-au nici o importanţă. Important e doar faptul că acest miting eternizat în centrul Capitalei ilustrează cu fidelitate ceea ce se petrece în mod inadmisibil în mai toate birourile Guvernului şi instituţiilor de stat. După aceea ne plângem că n-avem imagine frumoasă. N-avem. Cum să arătăm frumos dacă ne arătăm umerii fără galoane şi epoleţi şi ne plângem camerelor de luat vederi cu „iată ce ne-au făcut" ? Cum să arătăm frumos din moment ce nu dorim acest lucru şi tot ceea ce vrem e să arătăm lumii că nu ne-am mai spălat pe ochi de la începutul campaniei electorale şi că această campanie nu s-a sfârşit şi nu se va sfârşi niciodată ?
În zilele acelea mai credeam în posibilitatea dezafectării acestui spaţiu fără violenţă, deşi am avut din ce în ce mai multe dovezi că cei adunaţi aici şi deveniţi „locuitori permanenţi" nu au venit chiar întâmplător, ci au fost racolaţi treptat, pregătiţi, instruiţi, plătiţi şi puşi în stare de aşteptare pentru posibile acte de dezordine. Vizibile mai ales din ziua de 23 mai, când două „Dacii" albe au risipit manifeste provocatoare prin oraş, iar două ziare — „Dreptatea" şi „România liberă" — au făcut acelaşi lucru, chemând de pe prima lor pagină „românii" în Piaţa de la Universitate pentru ziua de 24, ora 15, probabil pentru un marş „paşnic" asupra oraşului. Dovezi că sume mari (în jurul a o sută de milioane lei) s-au investit în această Piaţă ne-au pus în stare de alarmă, dar calmul aparent nu ne-ar fi dat crezare şi n-am făcut publice astfel de date. Între timp, intelectualii de prestigiu au defilat prin „Zona liberă de comunism", protejând „golanii" şi scufundându-se, deliberat, în marasmul lor. Bişniţa, prostituţia, furturile din maşini erau şi ele tot o protecţie a acestui
mecanism diabolic de extracţie legionară, care s-a înfipt adânc în pavajul de la Universitate. Sub binecuvântarea aceloraşi intelectuali, cei care, deliberat sau inconştient, au devenit nişte autentici cavaleri ai apocalipsului, preluând violenţa străzii „în multele sute de publicaţii, în paginile cărora s-au descărcat tone de insulte şi unde - spuneam în „Adevărul" din 27 mai - se mai sapă şi acum tranşee, menite să apere aceste combinate metalurgice ale calomniei, din care ies zilnic şarje de injurii şi ameninţări", jigniri neîntrerupte la adresa poporului şi ţării.
Acum, e clar pentru toţi că din aceste tranşee, din această junglă a presei, a izbucnit valul de violenţă abătut în cursul zilei de 13 iunie peste Bucureşti, aducând Capitala în pragul dezastrului. Din aceste tranşee, făcute de intelectuali corupţi şi laşi; şi din ticăloşia celor ce i-au manipulat atât pe ei, cât şi pe manifestanţii din Piaţă, transformându-i, în ultim moment, în puternice escadroane ale dezordinii publice.
Modul în care au acţionat aceste escadroane în timpul zilei de 13 şi până în zorii zilei de 14 iunie dovedeşte că au fost instruite de profesionişti adevăraţi şi mai dovedeşte un lucru foarte trist: organizatorii violenţei erau foarte bine informaţi cu privire la slăbiciunile forţelor de ordine şi chiar şi ale armatei. Tocmai de aceea au mers atât de departe, încercând asaltarea puterii. Pentru că, trebuie s-o recunoaştem fără ocolişuri, acest mecanism diabolic, înşurubat în Piaţa Universităţii, avea drept scop ultim lovitura de stat. Eşuarea acesteia ţine într-o oarecare măsură de miracol. Şi ţine foarte mult de mobilizarea oamenilor cinstiţi, care s-au pus în mişcare în cursul nopţii şi al dimineţii de azi, zădărnicind prin prezenţa lor acţiunile extremiştilor atât de bine instruiţi.
Documentele...
Oricâte lucruri urâte se vor spune — şi se vor spune — despre aceşti oameni, despre muncitorii din Bucureşti şi din împrejurimi şi despre minerii noştri, prezenţa lor era absolut necesară pentru a anihila violenţa forţelor extremiste, în mijlocul cărora mulţi intelectuali şi foarte mulţi ziarişti s-au simţit şi par să se simtă în continuare foarte bine. Scriu aceste rânduri şi simt cum mi se blochează cuvintele, nefiind în stare să înţeleg de unde atâta nesinceritate şi atâta laşitate. Neînţelegând cum se pot desprinde unii atât de uşor de adevărul şi durerea oamenilor simpli.
Aşa cum am promis în ediţia de ieri, redactorii ziarului ,Adevărul" s-au aflat azi în toate punctele prin care s-a scurs în ultimele ore şarpele violenţei. Acum, când anihilarea acestuiaîncepe să devină o certitudine, rămânând vigilenţi, se cuvine să ne întoarcem la casele şi locurile de muncă. Fie ca liniştea să se aşeze din nou pe acest pământ, ocrotind arborele plăpând al libertăţii noastre.
14 iunie 1990
Fenomen singular în istoria politică a ţării noastre, Piaţa Universităţii rămâne până azi, după şapte ani, fără o analiză şi o interpretare aplicată şi responsabilă. Nimeni dintre mulţii care au trăit-o, împărtăşindu-i sau nu mesajele, n-a fost ispitit să-şi facă publice opiniile.
Faptul, la fel de singular, că împrejurările date m-am situat pe o poziţie critică, a fost şi este considerat de foarte mulţi drept o mare greşeală politică, reproşurile curgând până azi în unul şi acelaşi sens, dar din mai multe direcţii. Nu le contest, dar nici nu le primesc. Până în clipa când cineva va fi în stare să-mi argumenteze cu dovezi definitive că am greşit. Până atunci nu mă dezic de nici una din afirmaţiile şi opiniile mele. Aparte circumstanţele atenuante pe care le subliniez şi doresc să fie avute în vedere: Piaţa a debutat exact în ziua când s-a încercat linşarea mea în Piaţa Aviatorilor, iar primii ei clăditori au fost exact atentatorii din respectiva piaţă. Nu aveam cum să-i iau în braţe şi cred că nimeni, în situaţia mea, nu ar fi făcut-o.
Chiar şi aşa însă, am încercat să mă obiectivez şi să nu deranjez prea mult „contextul politic". Dovada, dincolo de tratarea faptică din editorialele de faţă, constă în nepublicarea nici unui „document", din multele care au intrat în redacţia ziarului, fie direct din Piaţă, fie despre Piaţă. Bănuiala că ar fi fost prelucrate de bunii noştri specialişti în dezinformare sau de alţii, la fel de buni, de mai departe, m-a făcut să nu risc, conştient că riscul era foarte mare.
Evidenţele...
Acum, cu astfel de documente în faţă, încerc să mă conving că nu am greşit şi, mai ales, că am procedat corect: nu, aşa cum am spus atunci, Piaţa nu a fost numai o „companie electorală". Şi chiar dacă a fost numai a noastră nu a fost construită numai de noi. De acum, dovezile prisosesc şi ne vom referi imediat la câteva.
Ceea ce m-a nedumerit atunci şi mă uluieşte azi este modul în care oficialităţile noastre au reuşit să tacă, secretizând adevărul şi nedând publicităţii nimic din acest adevăr. Nici măcar stenograma lungului maraton al şedinţei lucrărilor „Comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie." Desfăşurată în ziua de 20 decembrie 1990, respectiva şedinţă n-a lămurit şi n-a hotărât nimic, totul fiind o gâlceavă de neînţelepţi şi un argument solid al opoziţiei de atunci împotriva autorităţilor guvernamentale.
Percepţia, la nivelul guvernului provizoriu şi preşedinţiei, imediat după consumarea alegerilor din 20 mai, că pericolul de lovitură de forţă
se apropia pare să fl determinat hotărârea de dezamorsare din dialogul nefructuos din 11 iunie. Dacă fusese proiectată anume să ducă la lovitură, Piaţa nu putea 11 stinsă prin dialog. Demnă prin insistenţă şi sinceritate, opţiunea preşedintelui Iliescu pentru întâlnirea cu cei din Piaţă a fost un mare eşec şi nu rămâne explicabilă — ceea ce ar fi foarte grav — decât din lipsa de informaţie.
Să riscăm, totuşi, o opinie nemărturisită până acum, dar încolţită chiar în acea primă jumătate a Iui iunie: organizatorii şi plătitorii Pieţei şi-au dat seama, imediat după alegeri, că investiţia nu-şi mai avea rostul. Dar obiectivul propus fusese atins numai într-o mică măsură. Şi atunci, au decis să prelungească manifestaţia, studiind posibilităţile optime pentru atingerea întregului scop. Astfel, după 11 iunie, când din toate revendicările mai rămânea un post de televiziune - pretenţie absurdă în orice democraţie, dar nu şi la noi - iar în Piaţă mai rămăseseră foarte puţini manifestanţi, dispunând de o foarte bună informaţie, au pregătit cu multă precizie deznodământul, contraatacând violent şi decisiv în puncte deosebit de sensibile pentru stabilitatea ţării, îndată după „degajarea" mai mult decât matinală a Pieţei de către forţele de ordine. Totul, fireşte, pe fundalul confuziei generalizată de sosirea minerilor şi acţiunilor acestora, la fel de violente.
Fără a se fl clarificat vreodată cine i-a chemat pe mineri la Bucureşti, un lucru a fost limpede: manipularea lor cum că ar fi venit singuri, cum au declarat mulţi dintre ei mai târziu, că ar fi fost chemaţi de preşedinţie şi guvern, s-a încercat să se aducă dovezi, ori că - deşi pare absurd — ar fi fost aduşi cu însăşi contribuţia unora dintre organizatorii Pieţei, sunt trei ipoteze ce nu se pot verifica şi la care, tocmai de aceea, nu se va renunţa niciodată.
Manipularea însă a fost desăvârşită, minerii fiind foarte precişi în lovirea „ţintelor" pe care, ei singuri, nu aveau cum să le identifice. Deci, încă un argument solid în favoarea opoziţiei.
Privită astfel, Piaţa se înscrie perfect în logica organizării şi funcţionării ei: agenţi bine instruiţi — că avem destui foarte buni — i-au împins pe mineri spre Bucureşti, s-au îmbrăcat ei înşişi în salopete de subteran şi după ce distruseseră cu „trupe" proprii Ministerul de Interne, clădirea SRI şi etajul cu documente video de la Televiziune, au distrus imaginea ţării, neizbutind printr-un miracol să distrugă ţara însăşi.
Care au fost, pentru ţară, costurile economice ale Pieţei ? Să riscăm şi aici o opinie: faptul că în şase ani de după acest „fenomen" investiţiile străine abia trec de un miliard de dolari, nereal nici acesta din structura lui, paguba, indirectă, echivalează, cel puţin, cu cinci bugete naţionale.
Amănuntul că în toţi aceşti ani nici unul dintre intelectualii noştri, de probată ţinută morală şi profesională, nu s-a preocupat de descifrarea adevărului nu are explicaţii. Nici unul dintre cei ce au cunoscut şi au acceptat Piaţa n-au scris o carte, precum cea apărută în 1993, La New York, la Editura Routledge (liber pentru a urî)- cu date şi aprecieri cutremurătoare. Se pare că alţii trebuie să ne scrie până şi istoria.
***
Între timp documentele întocmite de organizaţiile americane neguvernamentale care au cheltuit sume considerabile în acelaşi scop au sporit surprinzător. Astfel că publicistul Thomas Carothers a editat o carte deosebit de semnificativă: Assessing Detnocracy Assistance: The Case of Romania - Carnegie Endowment for International Peace, New York, 1996.
Pe trei mari capitole, plus concluzii, autorul adună, scade, înmulţeşte şi împarte fondurile vărsate de aceste organizaţii pentru instaurarea şi consolidarea democraţiei în România între anii 1990-1994. Totalul: 13 milioane 552 de mii de dolari (vezi tabelul de la pag. 23).
Evident, sunt nominalizaţi şi unii dintre destinatari: „România liberă" a primit 350.000 plus 800.000 dolari, postul de televiziune SOTI o bagatelă de 1 milion şi jumătate de dolari (pag. 83), iar sindicatele „Frăţia", avându-1 ca lider pe Miron Mitrea, şi-au primit şi ele (pag. 77) sumele cuvenite pentru zguduirea ţării prin greve ilegale. Că azi domnul Miron Mitrea a trecut într-o altă tabără politică e treaba dumnealui.
Cartea lui Thomas Carothers
Nu acuzăm, nici măcar nu le reproşăm absolut nimic organizaţiilor americane neguvernamentale pentru faptul că au făcut aceste „investiţii". Suntem convinşi că au dat aceşti bani cu totală bună credinţă, dorind să ajute incipienta noastră democraţie. în acelaşi timp, fiind banii lor, în mod democratic aveau libertatea să-i dea oricui.
Nu putem să nu observăm, totuşi, care a fost „orientarea în teren" şi, tot în mod democratic, avem dreptul să apreciem că deşi n-au fost bani aruncaţi pe fereastră, precum subvenţiile de la guvernul român pentru minipartide, efectul a fost aproape identic. Mai grav, referind- ne numai la anul 1990, în loc să ajute consolidării democraţiei, „investiţiile" respective au întunecat, cum spuneam, imaginea României, aducându-i mari prejudicii. De diverse naturi, neapărat economice, dar mai ales morale şi politice, reuşind să învrăjbească un întreg popor; pulverizându-1. Nu, aceste cheltuieli n-au consolidat democraţia, ci corupţia.
Aşadar, dacă se mai îndoia cineva de existenţa finanţatorilor străini ai Pieţei Universităţii — şi nu au fost singurii ! — după apariţia acestei cărţi, totul devine limpede: distant, rece şi foarte exact, Thomas Carothers deschide coloane de cifre şi adună în ordine „investiţiile" organizaţiilor americane neguvernamentale, nominalizându-i pe beneficiarii acestor fonduri, cu nume şi prenume, ca în orice ştat de salarii.
Nu există aproape nici un comentariu în aceste pagini, ci doar scurte şi nevinovate consideraţii sau reproşuri. Precum, între consideraţii: prin postul de Televiziune SOTI s-a dorit să se afle cât de democrat era preşedintele ţării. Dacă aproba funcţionarea postului, era democrat; dacă nu, nu era. Şi între reproşuri: dezamăgirea că „România liberă" nu şi-a onorat întrutotul factura, luând distanţă faţă de unele demersuri sau iniţiative ale Pieţei.
De altfel, la capitolul concluzii, Thomas Carothers recunoaşte flascul acţiunii. Ceea ce nu ne miră deloc. Singura mirare e că până acum nimeni de la noi nu a tradus şi editat în româneşte această carte plină de învăţăminte.
Post-scriptum: Cartea lui Carothers a circulat prin foarte multe birouri ìnalte de atunci. De acolo am „împrumutat” şi eu un exemplar si l-am dus la unul din editorii puternici de atunci, care mi-a râs în nas şi a scos din sertar exemplarul lui: „- Ce, vrei să-mi dau foc singur!” Se gândea la numele declinate în paginile cărţii. De unul îmi amintesc şi acum uluit ca şi atunci. Venise decembrie. Greve peste tot. La CFR, la spitale, la transporturi auto, stăpânite de Miron Mitrea. In Bucureşti nu mai exista făina – doar 40 de tone - şi, deci nici pâine în brutării. I-am aminit treaba asta şefului statului (Interviul – Singurătatea preşedintelui..., publicat în zilele acelea), blestemându-l pe sindicalistul de la „Frăţia”. Observaţia a fost scurtă: „-Păi noi l-am trimis acolo.” Prin urmare, Mitrea nu a trecut, ci a rămas în aceiaşi tabără. Era un infiltrat...
